Iliada. Cântul I. Partea III-a - Homer

Astfel Aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare
Cântec mãreț îi cântau și de-a pururi slãveau pe Apolon,
Izbãvitorul de rãu; el sta veselindu-și auzul.
Soarele apoi asfințind și lãsându-se amurgul de searã,
Ei adormirã cu toții pe lângã odgoane pe maluri.
Iar dimineaþa, când zorile trandafirii se revarsã,
O apucarã pe mare ’napoi înspre tabãra ahee.
Izbãvitorul Apolon un vânt priitor le trimise,
Ei ridicarã catargul și-ntinserã pânzele albe,
Care, suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navã
Cãlãtorindã pe mare, vuiau rãscolitele valuri;
Vasul, tãindu-și cãrare, ușor luneca peste ape.
Când mai pe urmã sosirã pe-aproape de tabãra mare,
Dânșii corabia-mpinserã și cãtre mal o dãdurã
Peste grãmada de prund și-i puserã-n juru-i proptele.
Și dup-aceea, rãzleți, fiecare plecarã la corturi.
Dar, stãpânit de necaz, stãtea lângã repezi corãbii
Dumnezeiescul Ahile cel iute ca șoimul. De acuma
Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalțã bãrbații,
Nici la rãzboi, ci acolo stãtea mistuindu-se-n sine,
Dornic în suflet fiind dupã valma și larma bãtãii.
Când se fãcu dimineaþa în oara de-a douãsprezecea,
Zeii cei pururi atunci spre cer o pornirã cu toții,
Zeus fiindu-le-n frunte. Dar Tetis nu uitã rugarea
Fiului, ci rãsãrind din afunduri pe undele mãrii,
Mânecã-ndatã spre-a cerului boltã și suie Olimpul.
Singur îl aflã pe cel care tunã-n vãzduhuri, pe Zeus,
Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltã din toate.
Cade-nainte-i smerit și cu stânga luându-i genunchii
Și sub bãrbie ușor cu dreapta atingându-l, zeița
Roagã-se astfel și zice-mpãratului celui din slavã:
„Dacã vreodatã cumva între zei te-am slujit, o Pãrinte,
Fie cu graiul ori fapta, te rog împlinește-mi dorința:
Cinste dã fiului meu, care scris e sã moarã, sãrmanul,
Mai timpuriu decât alții. și totuși Atrid Agamemnon,

L-a înjosit mai deunãzi, cu sila luatu-i-a darul.
Tu dar încalte cinstește-mi-l, Olimpiene-nțelepte;
Fã ca Troienii pe Ahei sã tot biruie pânã ce Aheii
Cinste arãta-vor feciorului meu și spori-i-vor mãrirea.”
Asta i-a zis; nouraticul Zeus nimic nu rãspunse.
Stete tãcut îndelung, iar Tetis, precum s-apucase,
Sta încleștatã de el și iar îi vorbi rugãtoare:
„Spune-mi un singur cuvânt, învoiește-te ori mã respinge,
N-ai doar vreo teamã de asta, cã vreau sã știu bine
Cât de puțin prețuitã sunt eu între zei și zeițe.”
Dar îi rãspunse grozav îndârjit nouraticul Zeus:
„Ai sã pui vrajbã-ntre mine și Hera, și-i vai ce-o sã fie
Când mã va scoate din fire, rostindu-mi cuvinte de-ocarã,
Doar și așa între zei îmi tot cautã price și-ntr-una
Mã-nvinuiește cã eu îi ajut pe Troieni la rãzboaie.
Tu depãrteazã-te acuma, cãci poate sã prindã de veste;
Eu îngriji-voi de vorba ce-mi spui, ca sã fie-mplinitã.
Iatã, ca tu sã mã crezi, eu capul mișca-voi, plecându-l.
Semnul acesta-ntre mine și zei e destulã-ntãrire;
Nenșelãtor și cu totul statornic și urmat de-mplinire-i
Orice voi spune c-un semn ce voi face din cap întãrindu-l.”
Zise și semn de-nvoire fãcu din sprâncenele-i negre;
Pletele-i dumnezeiești din creștetul cel fãrã moarte
S-au revãrsat pe obraz, și-a vuit de cutremur Olimpul.
Dupã ce ei s-au vorbit, au plecat despãrțindu-se. Tetis
Din luminosul Olimp a sãrit în adâncul de mare;
Zeus în salã-a intrat, în palatu-i, iar zeii cu toții
S-au ridicat înaintea pãrintelui lor de pe tronuri
Ca sã-l întâmpine, necutezând sã-i aștepte sosirea.
Astfel șezu el pe tron. Dar Hera-l pândise cu ochii
Și-a priceput cã la sfat tãinuise-mpreunã cu Tetis
Cea cu picioare-argintii, copila Bãtrânului mãrii.
De-asta din gurã-ncepu sã înghimpe deodatã pe Zeus:
„Spune-mi, cu care din zei ai stat iarãși la sfat, o viclene?

Veșnic plãcere gãsești, când eu sunt departe de tine,
Planuri ascunse la cale sã pui, dar din tainele tale
Tu niciodatã nimica nu vrei sã-mi dezvãlui și mie.”
Zise-mpotrivã-i pãrintele zeilor și-al omenirii:
„Hera, nu trage nãdejde ca tot ce voi pune la cale
Tu sã cunoști; îți va fi cu-anevoie, deși mi-ești soție.
Ce se cuvine s-auzi, nici unul din zei și din oameni
N-are s-o știe-nainte ca tu s-o cunoști de la mine.
Dar ce eu cuget sã fac înadins, fãr-a zeilor știre,
Asta sã n-o cercetezi și sã nu mã întrebi de-amãnuntul.
”Hera ochioasa, velita zeițã, rãspunse lui Zeus:
„Ce fel de vorbã grãit-ai, amarnice fiu al lui Cronos?
Nu te întreb niciodatã și nu iscodesc ale tale
Gânduri; ba chiar, tu chibzui în tihnã și faci dupã voie.
Tare mã tem însã eu sã nu mi te-ncânte-acum Tetis,
Cea cu picioare de-argint, copila Bãtrânului mãrii,
Care din zori a venit și-a cãzut la picioarele tale.
Pare cã chiar înadins te-ai legat sã-l înalți pe Ahile
Și o mulþime de-Ahei fãrã milã sã pierzi la corãbii.”
Dar supãrat o întâmpinã așa furtunaticul Zeus:
„Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pânditoare;
Totuși nimica tu n-ai sã poți face, ba mai oropsitã
Fi-vei de mine, și asta cu mult mai amar o sã-ți fie.
Dacã-i așa cum îmi spui, sã știi tu c-așa-mi place mie.
Șezi și taci molcom acolea și vorba mi-ascultã mai bine;
Nu vor putea nicidecum sã te-ajute toți zeii din slavã,
Când voi veni și-oi întinde la tine cumplitele-mi brațe.”
Asta grãi, și fiori au cuprins-o pe ochioasa zeițã;
Molcom tãcu și se puse pe tronu-i cu inima frântã.
Jalnic oftarã toți zeii cerești în palatul lui Zeus.
Numai vestitu-ntre meșteri, Hefest, luã-ndatã cuvântul,
Doar ca sã-și mângâie mama, zeița cu braþele albe:
„Mare blestem o sã fie, jãlanie nesuferitã
Dacã, de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfãdãlia,

Zarvã-ntre zei aducând. La urmã se duce tot gustul
Mesei bogate de-aici, dacã-ncepe sã biruie rãul.
De-asta un sfat îi dau mamei, mãcar cã și ea e cuminte,
Blând sã se poarte cu tata, pe voia lui Zeus sã facã,
Și sã-l împace pe el ca sã nu ne mai tulbure-ospțul.
Numai sã vrea înadins, strãfulgerãtorul olimpic,
Ne-ar și zbura de pe tronuri, cãci el e cu mult mai puternic.
Ia-l cu frumosul și spune-i cuvinte blajine, cã-ndatã
El ne va fi-ndurãtor, pãrintele Olimpianul.”
Asta-i grãi, și apoi, repezindu-se, mamei întinse
Cupa cu gemene toarte și-adause el dupã-aceea:
„Fii cu rãbdare și-ndurã, o mamã, deși ești mâhnitã;
Inima-mi plânge de dragã ce-mi ești, când te vãd toropitã.
Nu voi putea sã-ți ajut, cu toatã nespusa-mi durere;
E-ngrozitor când te pui cu-Olimpianul. Știi bine,
Am încercat mai demult și-am vrut sã te apãr de dânsul,
Dar m-a luat de picior și din pragul ceresc mi-a dat drumul,
De m-am dus cât e ziua de mare, și numai spre searã
Bietul cãzut-am în Lemnos, și-abia era suflet în mine.
Cum am picat la pãmânt, bãrbați Sintieni mã luarã.”
Zise, și asta-auzind zâmbi cea cu brațele albe
Și de la fiul ei cupa primi ea cu zâmbet pe buze.
Dânsul apoi începu de la dreapta pe rând în pahare
Zeilor dulce nectar sã le toarne din cãnile pline.
Zeii ferice cu toții în hohote lungi izbucnirã,
Cum îl vãzurã pe șchiop gâfuind și trudindu-se-n salã.
Astfel ei veseli din zorile zilei și pânã spre searã
Benchetuiau și-avea parte de masã la fel fiecare.
Cântec frumos le cânta și Apolon din lira-i mãiastrã,
Muzele toate cu farmec în viers le cântau dup-olaltã.
Dar mai pe urmã, când soarele apuse cu dalba-i luminã,
Zeii s-au dus fiecare grãbit în iatac sã se culce,
Unde vestitu-ntre meșteri Hefest cel cu brațe vânjoase
Curte zidi fiecãrui cu șart și pricepere multã.

Merse și fulgerătorul, Olimpicul Zeus în patu-i,
Unde somn dulce dormea și-nainte. Suindu-se-acolo,
El adormi lângă Hera, slăvita cu tronul de aur.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Homer