Grădina - Lucia Eniu

Buchetul de flori trona într-un vas de lut larg, smălțuit în nuanțe solare. Albastrul regal predomina în marea de hortensii, trandafiri și gențiane. Ici-colo se iveau maci de Himalaya, câteva tulpini fragile de miozotis, nemțișori și campanule de un albastru-violet. Amestecul de mirosuri se răspândea delicat în încăperea clar-obscură dincolo de care, prin ușa întredeschisă, se putea zări Ruia pregătindu-se de culcare. Urma cu strictețe același ritual cu care se obișnuise de-a lungul anilor. Își pieptănă îndelung părul de un blond castaniu și își curăță conștiincios fața, se privi câteva clipe și-și zâmbi în oglinda bombată. Arăta încă bine pentru cei treizeci și de ani pe care-i împlinise cu două zile în urmă. Atunci cumpărase, de fapt, primise buchetul.
Spre seară, în ajunul aniversării, se gândise la un cadou pe care și l-ar putea permite. Un colier drăguț sau o brățară, ceva care să-i amintească, peste ani, de vărsta pe care urma s-o împlinească. A doua zi, se răzgândise. Dar, fără voia ei, se trezise, după ore bune de rătăcire prin orașelul în care se mutase doar cu o săptămână în urmă, într-o piațetă rotundă, destul de mare, în mijlocul căreia se înălța un parc de mesteceni. Pe bătrân îl zări de departe, o impresionă, la început, lumina în care plutea printre lumânările lungi, albe ale mestecenilor, apoi, pe măsură ce se apropie, privirea intensă a ochilor cenușii revărsată peste coșurile de răchită încărcate de flori. Ruia se opri în fața gențianelor. Luă trei fire și i le întinse. Astea, vă rog. Cât face? Bătrânul nu-i răspunse, o privi, doar, și cenușiul ochilor adânci se prăbuși ca un abur copleșitor peste ea. Nu înțelese de ce și cum, dar se trezi alegând febril, de-a valma, tot albastrul din coșuri. Își umplu brațele de flori. Bătrânul zâmbi larg, zâmbetul i se întinse pe chip, printre mesteceni, se pierdu în zare. De undeva, o voce adâncă șopti. E un dar. Ruia strânsese florile la piept, furase privirea cenușie și lumina mestecenilor și o luase la fugă. Se oprise, într-un târziu, pe o străduță îngustă, să își tragă sufletul, să lase florile să respire, le strânsese prea tare, le auzea suspinând, le simțea tremurul.
Adormi târziu, frământată de gânduri și se trezi oarecând, în noapte. Auzi șoapte și râsete. Prin ușa dormitorului lăsată întredeschisă, o lumină albastră se strecura ca o limbă de șarpe. Se ridică, deschise ușa larg. Lumina albastră devenise mai intensă în mijlocul camerei de zi, acolo unde trona vasul cu flori. Se apropie de el, auzi din nou râsetele. Se aplecă peste flori, gențianele și macii de Himalaya miroseau tulburător. Își înfundă fața între petalele albastre și dispăru înăuntru. Lumina albastră se stinse și camera se cufundă în întuneric.

***

În mijlocul grădinii care i se păru uriașă, Ruia văzu căsuța. Îi aducea aminte de poveștile copilăriei, era vopsită în alb-albăstrui, cu ferestre mari, cu o verandă din lemn sculptat. Ușa se deschisese, probabil, în timp ce ea admira grădina care șerpuia în jurul clădirii, o îngropa în explozia de soiuri de flori și culori. Tânărul o strigă de pe verandă, îi făcu semn să li se alăture. Ținea în brațe un copil foarte mic, de vreo doi, trei ani, iar la picioarele lui stătea o fetiță cu părul buclat. Avea ochii tânărului, de un violet aprins.
- Mama!, o strigă fetița.
Ruia se apropie, urcă scările de lemn, luă fetița în brațe, o sărută pe obraji.
- Mira, draga mea!, șopti ea, fericită.
Tânărul îi zâmbi, o luă de mână.
- Vino, îi spuse, hai să vedem ce se mai întâmplă prin grădină. Știi că au înflorit petuniile? Ieri erau încă îmbobocite și uite, astăzi sunt în floare. Ruia zâmbi și ea, îl luă de mână. Călcau cu grijă pe aleile pietruite. După o vreme, se pierdură printre valurile de flori.

***

Era trecut de ora zece când Ruia se trezi. Afară plouase. Luna august se apropia de sfârșit și, în orașul cel mic, se părea că toamna avea să fie timpurie și destul de mohorâtă. Deschise fereastra. Bucăți de cer căzuseră peste copacii adormiți, frunze încă verzi se frânseseră sub greutatea lor și zăceau triste pe panglcile de asfalt ud. În camera de zi, buchetul cel uriaș alungă toate nefericirile vremii, o întâmpină cald.
Își bău cafeaua pe balconul mohorât, tremurând în halatul subțire. Udă cu grijă florile, apoi se îmbrăcă și ieși în oraș. Avea de gând să profite din plin de cele câteva zile libere. Urma, apoi, să-și cunoască viitorii colegi, editura număra destui tineri, spera că va găsi oameni drăguți, avea nevoie de prieteni, de colegi buni, mai degrabă. Cuvântul prieteni suna prea pretențios.
Tot parcul o atrase mai mult. Nu era, desigur, singurul loc plăcut din acest oraș plin de verdeață, de copaci bătrâni și de case patinate de vreme. Dar mestecenii emanau o lumină aparte, se simțea atât de plină de viață în preajma lor! Pe bătrân îl zări de departe, ca prima dată. Trecu pe lângă el, îi zâmbi. Ochii cenușii o urmăriră pierzându-se printre mesteceni, le simți privirea ca pe o limbă de foc. Simți că se sufocă și grăbi pasul. Luă prânzul într-un bistro destul de aglomerat, ieși, apoi, afară și parcurse străduțele burgului cu pași mici, încercând să ghicească ce fel de oameni locuiau în casele care se țineau de mână ca niște școlari temători în prima zi de școală. Căsuțe de-o șchioapă, cochete și pictate în culori tari își făceau loc timid printre case patriarhale cu porți mari de fier forjat, flancate de copaci bătrâni. Ici-colo se puteau zări clădiri noi, cu fețe fardate de kitsch, îmbrăcate în ținute vulgare pe care lumina după-amiezii târzii nu reușea să le ascundă. Ruia oftă. I-ar fi plăcut și ei o casă, nu prea mare. Cu multă verdeață, un leagăn, poate, niște căsuțe pentru porumbei. Și neapărat o grădină.
Se lăsase un soi de ceață, deși nu era trecut de orele opt ale serii. Ruia se hotărî să pună capăt plimbării. Se întoarse înfrigurată în apartamentul cel mic și își petrecu seara cu o ciocolată caldă și niște cornuri cu cremă de scorțișoară. Aroma lor o făcu să se simtă mai bine, sorbi ciocolata, ascultă câteva acorduri de pian și se duse la culcare. Trecuse, de bine, de rău, încă o zi petrecută, așa cum știuse ea mai bine, în orașul cel nou.

***

- Mama!, strigase Mira, fluturându-și în vântul cald buclele. Violetul ochilor se aprinsese, rivaliza cu lumina răspândită peste grădină.
Ruia o strânsese în brațe. Crescuse, oare, sau i se părea? Avea o fustiță plisată și funde albastre. Își dăduse ghiozdanul jos, îl aruncase pe scări.
- Ce frumoasă ești, Mira!, șoptise Ruia. Cum merge școala? Îți place? Tata zice că...
Peste vorbele lor se lăsase înserarea. Bărbatul sosise, stătea în pragul casei, alături de un băiețel de vreo nouă ani. Ruia îi întâmpină cu un zâmbet larg.
- Adal!, strigă Ruia. Băiețelul alergă spre ea, răzănd. Îl luă în brațe, îl învârti printre flori, căzură, într-un târziu, istoviți, în mijlocul lor. Ce frumoasă era viața în grădina uriașă!

***

Dimineața de toamnă trecuse cu repeziciune. Ruia udă buchetul cel uriaș, era deja o rutină, ce frumos era, plin de strălucire! Gențianele, mai ales, atât de distinse! Ca niște doamne din alte vremuri, își zise. Își sorbi grăbită ceaiul, se uită încă o dată în oglinda înaltă, arăta încă bine, la cei patruzeci de ani împliniți mai ieri. Tot singură, în același apartament micuț, dar cu promisiuni pe care nici nu mai catadicsea să le ia în seamă. Ieși grăbită în stradă, cu gândul la tot ce urma să facă peste zi. Era din ce în ce mai prinsă la editură, asaltată de contracte, de cărți care așteptau cuminți la coadă în fața biroului ei, de câte și mai câte alte lucruri.
Dar decorul în care se trezi pășind pe străduța îngustă o făcu să uite de toate. Copacii se scuturau de ultimele frunze, unele arămii, altele arzânde ca jarul, unele de un verde putred, altele înnegrite de ploaie. Le dădeau drumul de sus, de pe ramuri, să se învârtă în vântul încă suportabil, ușor și călduț. Se auzeau zornăind ca niște bănuți. Ruia ridică ochii, și-i umplu de fire de lumină, respiră aromă de gutui și de struguri. Și totuși, e o toamnă frumoasă, își spuse.

***

Florile se înălțau în lumina dimineții. Ruia se ridică din leagăn, păși pe verandă. Ușa se deschise larg. O fată înaltă, subțire, cu bucle pe umeri apăru în prag.
- Vino, mamă, îi spuse, luând-o de braț. Grădina te obosește tot mai mult. Odihnește-te. Tata și Adal vor sosi curând. Eu trebuie să plec. Știi că te iubesc, îi șopti, sărutând-o pe frunte. Ochii, de un violet aprins, îi zâmbiră cald. Ruia se întinse pe pat, își îndepărtă cu grijă șuvițele sure de pe chip și adormi.
Bărbatul intră în vârful picioarelor. Ținea în brațe un coș mare cu mere. O înveli și rămase privind-o. Peste ochii de un violet cenușiu coborî o ceață ușoară.

***

Parcul cu mesteceni îi plăcea la fel de mult ca în prima zi când îl descoperise. Se înălțase, ajunsese până la cer, îl zgâria cu crengile ca un copil care desenează asfaltul, făcea să apară arabescuri, le filtra prin lumina soarelui și le lăsa așa, spre desfătarea trecătorilor, a Ruiei îndeosebi, care îl vizita tot mai des. Îl văzuse în atâtea ipostaze, trecuseră peste ei amândoi ierni grele de ninsoare, primăveri vestitoare de noi începuturi, cu miros puternic de violete și cu gust sălciu de cireșe abia pârguite, veri îndoliate de furtuni repezi și scăldate în apusuri romantice și toamne cu lungi fuioare de fum albastru împletit la ceas de seară cu arome de dulcețuri. Îi lăsaseră în urmă și îi regăseau tot acolo, pe el, parcul, cu mestecenii săi semeți, împliniți ca niște bărbați trecuți prin botezul focului, și pe ea, Ruia cea veche, cu ani destui în spatele încă drept și cu aceleași dorințe neîmplinite. Pe bătrân, Ruia îl revedea de fiecare dată de departe, se împuținase la trup și abia se mai ițea de după coșurile pline cu flori. Îi oferea, de fiecare dată, cu mâini tot mai tremurânde, buchetul enorm, albastru, cu gențiane, maci de Himalaya, flori de miozotis și alte cele, ea îi mulțumea din priviri, strângea florile la piept, ca o mireasă.

***

Bărbatul se întoarse încet, se sprijinea într-un baston, își ceru iertare, nu îi auzise pașii. Ruia îl privi îndelung. Anii trecuseră peste el, năvalnic, neiertători. Ochii violeți se ofiliseră, deveniseră cenușii. Dar lumina din ei rămăsese acolo, neîntinată. Îi zâmbi și-l strânse la piept.
- Ei, și uite că am rămas singuri, noi și grădina. Copiii s-au dus pe drumul lor. Se vor întoarce, desigur, dar vor pleca din nou. Își fac și ei un rost, zâmbi el, strâmb.
- Hai să intrăm, spuse Ruia. Se face răcoare. În curând se înnoptează.
- Desigur, spuse el. Dar mai întâi, să facem o plimbare prin grădină. La urma urmei, ea e cea care...
Glasurile se pierdură printre tufele sângerii. Soarele apusese de ceva vreme. În mijlocul florilor, două siluete subțiri ca o boare albastră se împleteau, dansau, se ridicau spre cerul smălțuit în nuanțe aurii.