Pirin - Planina - George Topîrceanu

Episoduri tragice şi comice din captivitate

În loc de prefaţă
Iubite domnule Ciornei,

După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.
Mă mir şi-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai aşa, când pleacă trenul spre Iaşi.
Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărţi cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat şi o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărţii… D-ta îţi mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre şi – să nu mai fie vorbă.

După ce am luat acontul şi am venit la Iaşi, am stat şi m-am socotit:
“Să scriu?... Să nu scriu?...”
S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafaţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră, etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.
Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul?
S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet…
Nu cred.
Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la Nas.
“Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuşi Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig şi mâncase numai cartofi copţi, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferinţa aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni şi-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, aşa cum au murit?)
Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toţi), încât să trimeate semenii lui la moarte şi la suferinţă, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la acelaşi rezultat. Şi destulă diplomaţie, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.
Întreaga experienţă a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învaţă că osânda războiului nu poate fi desfiinţată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbaţi, iar între ei se va afla o pâine şi o femeie; bărbaţii se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frăţeşte. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanţi ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neaşteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoştea femeile.
Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii şi-i conduc destinele au ţinut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – şi au izbutit.
Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalităţi care face parte, ca erupţiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului şi din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?
Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăveşte scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Şi se ştie bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit şi de patriotism.
Dragostea de ţară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc şi de universal, încât se poate spune că omul care nu-şi iubeşte ţara, pământul pe care s-a născut şi a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – şi să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?
Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe faţă – Imi ziceam eu – e şi mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.
A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-şi iubeşte nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubeşte mai puţin decât cu glas tare. Sentimentele îşi au pudoarea lor.
Să fii om cinstit, să-ţi iubeşti ţara, părinţii, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-şi descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetăţean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru naţional, pe motiv că e un soţ model. Şi a fost numit.
Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însuşiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ţi cer acont numai pentru că sunt creştin ortodox şi-mi iubesc ţara - mi-ai fi dat?
…Se vede că la Iaşi nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli şi argumente împotriva scrisului; e un oraş prea zgomotos, prea plin de viaţă şi de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiţi, la caldarâm, prin instituţii publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îţi vorbeşte de trecut şi nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la linişte şi la răcoare, într-un loc cu mai puţine distracţii istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile.
Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noştri, când au de lucrat ceva cu capul, şi moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Şi nicăieri nu-i atâta animaţie ca-n aceste sfinte lăcaşuri de linişte şi de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua şi toată noaptea. Moldovenii – la fel. Şi mai au măicuţele un obicei: toacă. Dimineaţa toacă, după-prânz toacă, la miezul nopţii toacă. Moldovencele – la fel. Aveam şi gazdă o măicuţă care făcea toată ziua acelaşi lucru, nu numai pe-afară – că mă şi miram, de unde atâta misticism într-o mână de femeie?
Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniţă, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, şi nu mai înţelegeam nimic…
Aşa, a trecut vara şi m-am întors la Iaşi, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am şi primit de la editură invitaţia să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – şi volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut aşa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.
Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, şi-ar fi scăpat din încurcătură.
Dar eu nu sunt de la Bucureşti.
În privinţa aceasta, bucureştenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracţie, dragoste (tot pe fugă, ca piţigoiul) şi, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”.
Noi, cei de la Iaşi, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.
Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieşan (n-am această pretenţie), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianţă cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Şi vrei d-ta acum să-mi schimbi însăşi concepţia despre viaţă, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ţi-ai găsit omul. O carte nu se scrie aşa, cât ai bate din palme sau ai înfiinţa o societate anonimă pe acţiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea şi faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veşnicia ei. Poliţă, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veşnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteţi nişte visători, domnule Ciornei. Vă pierdeţi vremea şi vă agitaţi pentru nişte lucruri ca umbra şi pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgaţi de seamă că în viaţa asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generaţia noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veşnicie suntem la noi acasă… Şi dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-şi sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viaţă, consacrându-şi toată grija şi energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?
Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort şi cufundat în uitare. Morţi vor fi şi toţi domnii miniştri, şi domnul primar al capitalei, şi toţi marii capitalişti din zilele noastre, fără excepţie.
Numai o carte bună, de care ţi-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; şi numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îţi poate oferi această supremă şansă. Nu vezi ce afacere minunată îţi propun eu?... Renunţă la termenul prevăzut în contract – şi-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom şti că cei de deasupra tot mai citesc şi se delectează cu opera noastră.
Căci după atâta corespondenţă, emoţii şi bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci.
D-ta i-ai provocat zămislirea.
Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător şi vinovat c-ai îmbogăţit literatura română cu asemenea podoabă.

G.T.

I
24 august, spre seară…

Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Subt ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul…
Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.
În faţa noastră, pe malul celălalt, gara Olteniţei arde. Câteva obuze i-au spart zidul dinspre noi şi-au explodat înăuntru cu văpăi fulgurante.
Puţin mai jos, un râu vertical de fum negru izvorăşte impetuos dintr-un şlep cu petrol, incendiat.
Dincoace, între marginea apei şi malul înalt de nisip care-i adăposteşte încă de gloanţele bulgarilor, oamenii noştri se grămă`desc, dezorientaţi. Unii au ridicat de pe acum albituri în vârful baionetelor; alţii se plimbă nepăsători, cu sufletul împietrit. De câteva ceasuri, gloata înşirată de-a lungul pe subt maluri a sporit mereu, cu cete de fugari, cei mai mulţi fără armă, care coborau dinspre Turtucaia nădăjduind să găsească aici un mijloc de salvare, peste apă, ori în jos, spre Silistra. Dar toate bărcile, toate scândurile, toţi snopii de nuiele au dispărut de mult, iar drumul spre Silistra e barat de inamic.
Câţi înotători buni s-ar putea încumeta, chiar în împrejurări mai prielnice, să treacă Dunărea înot? Dar acum, după atâtea zile de luptă şi nopţi nedormite, mulţi s-au aruncat în apă abia ştiind sâ înoate. Prea puţini au avut puterea să ajungă până la jumătate – şi s-au dus la fund. Pe urmă alţii, sute şi sute, le-au luat locul. Şi valurile Dunării i-au înghiţit pe rând, rostogolindu-i la vale ca pe nişte furnici. Iar cei pe cari apa i-a lepădat din întâmplare, istoviţi dar încă în viaţă, la câţiva kilometri în jos pe malurile scunde ale ostrovului de lângă Cosui, turci de prin partea locului şi bulgari bătrâni ascunşi prin stufărişuri, i-au tras mai la dos şi i-au hăcuit cu topoarele.
Într-un rând, cu vreun ceas în urmă, a apărut nu ştiu de unde un plutonier călare, îndemnând cu glas mare oamenii să pornească iar la atac, deasupra malului.
- Şi să nu tragă nimeni încolo, spre Silistra, zicea el, că dintr-acolo ne vin ruşii în ajutor. Să împuşcaţi numai încoace, spre Turtucaia, că din partea asta vin bulgarii…
Coborâsem de curând lângă apă şi ştiam bine că nu e aşa cum spune el, că tocmai de-a-ndoasele: dinspre Silistra şi miazăzi înaintau bulgarii iar dinspre Turtucaia veneau numai de-ai noştri.
M-am uitat la om cu mai multă atenţie. Figura şi mai cu seamă accentul lui mi-au părut suspecte. Dar a fost numai o impresie, o impresie de-o clipă… Am strigat celor din jurul meu să nu-i dea ascultare, că nu ştie ce spune. După un schimb de vorbe întărâtate, plutonierul m-a fulgerat cu ochii şi-a dus mâna la tocul revolverului… Mai iute însă decât mâna lui, carabina mea I s-a îndreptat spre inimă – şi l-a obligat să-şi oprească gestul la jumătate. Poate că-l isprăveam pe-al meu, dacă aş fi prevăzut atunci ce era să mi se întâmple cu două ceasuri mai târziu, când am căzut prizonier.
După ce s-a uitat la mine lung, parcă să-şi întipărească bine în minte figura, omul şi-a retras încet mâna de la revolver, a întors calul şi s-a pierdut în mulţime.
Tunurile bulgarilor bat acum peste capetele noastre şoseaua de dincolo, din spatele gării incendiate, şi zăvoaiele dinspre gura Argeşului. Într-o magazie nu departe de gară, ştiu că e un depozit de muniţii de-ale noastre, pentru artilerie. În faţa magaziei se vede încă de aici, intactă, o piramidă mare de obuze încărcate, care aşteptau să fie trecute dincoace. Un singur proiectil de la bulgari, căzut între ele, ar provoca o explozie care ar face multe victime printre noi, cei grămădiţi aici, pe malul dimpotrivă, în dreptul lor.
Cu acest gând, mă ridic de la locul meu, din adăpostul scobit în nisip, şi pornesc mai în jos, pe subt maluri.
Cete de soldaţi bezmetici au început să prade bagaele ofiţereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele.
Un cărăuş bătrân a făcut câţiva paşi pe lângă căluţii lui, ca să-şi potolească setea în apa Dunării. Cum stă aplecat pe brânci la marginea apei, un ţigan de-ai noştri îl vede şi, cât ai clipi, ridică arma la umăr şi-l împuşcă pe la spate, în ceafă. Bulgarul tresare o singură dată din tot trupul… apoi se destinde lung şi rămâne nemişcat, cu faţa-n jos, cu o mustaţă în apă şi cu alta deasupra.
- De ce l-ai împuşcat, mă? întreabă un căprar din grăniceri, apropiindu-se.
- Fiindcă e bulgar! rânjeşte ţiganul, fudul.
Auzind vorba asta, grănicerul îi trânteşte, cu sete, un pumn în faţă:
- Na!
Şi smulgându-I arma din mână, o aruncă în apă:
- Fi’ncă eşti ţigan, îi explică el.
Mai departe…
Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeala, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine cântând între ei în gura mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârnă de umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt.
- Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu carele pentru voi se va-a-arsă…
Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăinjenească.
În dreptul unei spărturi deschise-n mal de îngustimea unui drum de căruţe, câteva gloanţe de la bulgari, trase pieziş, de sus în jos, şuieră pe lângă mine şi se înfig în apă. Patru morţi înşiraţi simetric pe o singură linie, în dreptul aceleiaşi spărturi, îmi arată c-au mai venit şi alte gloanţe, tot pe-aici, nimerind în plin… Mai încolo, trăsnetul unei explozii stridente, apropiate, mă ajunge de la spate ca o lovitură de pumn. Întorc capul: un cal de la căruţa pe lângă care am trecut cu un minut înainte a izbit pesemne cu potcoava o granată îngropată în nisip. Explozia a sfărâmat partea de dinainte a căruţei, a omorât amândoi caii şi cărăuşul…
Aşa e acum. Viaţa fiecăruia ţine de un singur pas, de un simplu gest pe care l-ai făcut fără să ştii, cu gândul aiurea. Nedprevăzutul te învăluie mai de-aproape în pânza lui cenuşie, îţi atinge cu ea genele. Altădată aveai iluzia că poţi privi limpede prin clipa care vine; acum nu se mai vede nimic, nici înainte, nici îndărăt. Trecutul s-a isprăvit şi viitorul n-a început încă. Trăim ceasul nesigur dintr două hotare, când vremea însăşi parcă s-a oprit în loc, rotindu-şe ca apa într-o bulboană. În această demenţă a realităţii, care răstoarnă obişnuinţe milenare şi distramă totul pe dinăuntru, ca un cataclism de ordin chimic, cei mai slabi de înger îşi pierd mintea. Instinctul de conservare slăbeşte şi orice simţ de solidaritate umană dispare fără urmă. Nimeni bu mai dă ajutor, nimănui. Până mai adineauri, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămaşi pe uscat o pornire mai omenoasă, îi făceau pe unii dintre spectatori să glumească pe socoteala lor şi să râdă-n hohot, ca la panoramă.
Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospăţul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici colo câte o nouă victimă, pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lângă pontonul de sus, unde soldaţi în panică au dat năvală omorând în câteva minute toţi răniţii aduşi acolo pe targă – şi până aici, spre Kosui-Bulgar, tot malul apei e semănat cu morţi şi răniţi în agonie. Şi valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte cadavre, aduse din sus, dinspre oraş.
În faţa mea, câţiva cai împotmoliţi în nămolul fundului din margine şi părăsiţi acolo de stăpânii lor întâmplători, agonizează de asemenea în mijlocul nepăsării universale. Unul se zbate epileptic încercând să se ridice în picioare, dar se-afundă şi mai mult; altul abia mai poate să-şi ţie botul deasupra undelor, cu gâtul strâmb, şi nechează jalnic pentru ultima oară cerând ajutor; iar al treilea, mai încoace, a rămas în sfârşit nemişcat, pe o coastă, cu burta balonată de apă.
Mă uit împrejur şi urmăresc totul cu o curiozitate intensă şi lucidă.
O experienţă îndelungată a asociat în mintea omului ideea de omor, de crimă fioroasă, cu mistrul şi întunecimea nopţii. (Biata crimă minusculă din vreme de pace, care răpea când şi când viaţa câte unui om!) Dar acum, războiul a răsturnat şi această obişnuinţă. Scenele groaznice ale atacurilor de ieri s-au desfăşurat sub soarele mare al amiezii de vară, când mii de oameni au fost omorâţi crâncen – în plină zi. Cât de inofensivă mi s-a părut atunci noaptea, cu liniştea şi întunericul ei învăluind lumea în visuri şi catifele – în comparaţie cu lumina albă, feroce, a miezului de zi, care dezolează văzduhul ca o absenţă şi lasă vederii goliciunea hidoasă a realităţii.

Bătaia tunurilor a tăcut. Ropote de împuşcături mărunte, pârâind desupra râpilor de nisip, încep când şi când din susul apei şi se propagă de-a lungul malului până aici, ca o dâră de pulbere aprinsă. Bulgarii fac exerciţii de tir asupra ultimelor ţinte mişcătoare – biete epave de vieţi omeneşti – pe care apa le mai aduce din sus şi le trece prin faţa lor…
Şase inşi călare pe un buştean lung se văd venind de departe, mici ca nişte insecte. Oamenii vâslesc cu palmele, frenetic, spre ţărmul bulgăresc – semn că vor să se predea. Goliciunea lor albă, mai vulnerabilă parcă fără armura de cârpă a veşmântului, oferă o ţintă precisă şi atrage roiuri de gloanţe în jurul lor. S-au apropiat: sunt acu numai cinci… sunt numai patru… sunt numai trei… Ultimul deschide braţele-n cruce, rugându-se printr-un gest de supremă deznădejde să fie cruţat. Dar peste o clipă dispare şi el, escamotat parcă de mâna nevăzută a unui prestidigitator subacvatic…
Iată acum şi o mică plută de nuiele, cu trei oameni cinchiţi pe ea. Împuns parcă la spate de un ghimpe, cel de la coadă se ridică deodată în picioare, bate văzduhul cu braţele şi se prăbuşeste în apă, ca o broască. Uşurată la capătul dindărăt, pluta se descumpăneşte – şi omul dinainte e înghiţit de valuri într-o clipă… Rămas singur, cel de la mijloc a lunecat printr nuiele – numai capul i se mai zăreşte deasupra. Şi capul acela, plutind singur la vale, se-aude de-aici cum strigă peste valuri:
Mă cumna-a-ate !... Mă cumnate măăă !...

Faţa Dunării a fost limpezită în sfârşit de furnicarul omenesc, pe care l-a suportat o după amiază întreagă. Odată cu apropierea înserării, un vânt tare de la răsărit începe să ia apa în răspăr, sporind pe fiecare clipă vrăşmăşia bătrânului fluviu, care s-a regăsit acum pe sine, rostogolindu-şi cu mânie, sigur şi maiestos, undele la vale. Subt lumina tot mai roşietică a soarelui, lespezi grele şi opace de jad fluid se înalţă pe o muche, se clatină şi cad, însemnând până departe curgerea lui masivă.
…Şi deodată, simt în jurul meu o mişcare neobişnuită. Un freamăt de glasuri s-a ridicat dintr-o parte şi-a trecut prin mulţime.
Toate capetele s-au întors în aceeaşi direcţie, toate privirile sunt îndreptate spre acelaşi punct…
Sus, pe marginea unui dâmb înalt,deasupra drumului care taie pieziş malul de nisip, un soldat bulgar în uniformă cafenie ne face semne mari cu şapca să pornim într-acolo.

S-a isprăvit.

Peste ultimul act al sângeroasei tragedii de la Turtucaia, se va lăsa în curând cortina uşoară a înserării.
De-acum începe epilogul.
Un epilog lung şi tot atât de tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pământul Bulgariei, de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase. Câţi dintre cei peste 25 de mii de plugari români, oferiţi pradă uşoară bulgarilor la Turtucaia, vor mai apuca să vadă sfârşitul războiului şi malul stâng al Dunării?...

Deocamdată, alte griji urgente mă preocupau. Aveam acum dreptul să mă gândesc numai la mine, să scap cu viaţă.
Dar ce ne aştepta oare acolo sus, deasupra malurilor, unde capătul unei coloane lungi, care s-a format pe nesimţite târându-se încet la deal, trebuia să fi ajuns de-un sfert de ceas între baionetele duşmanilor?
Stiam că bulgarii ne urăsc de moarte. Cunoşteam de pe acum refrenul lor încăpăţânat, pe care l-am auzit de atâtea ori mai târziu, ca pe un leit-motiv al urii lor simple şi primitive: Trinaisi godina…1

Cea dintâi grijă mi-a fost ca, pentru orice întâmplare, să ascund în buzunarul de la spate un revolver mic, solid, cu şase gloanţe, dintre care mi-l destinasem numai pe cel din urmă. Pe celelalte cinci eram sigur că voi avea vreme să le împart, fără greş, călăilor mei eventuali.
M-am gândit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cât mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruţă o păreche de pantaloni soldăţeşti uzaţi şi i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort şi, în glodul de lângă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuţi pe măsură. În altă căruţă am găsit un dolmănaş de postav verde, îmblănit cu miel; cărăuşul bulgar, care prinsese acum curaj şi începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruţă, s-a zbârlit puţin la mine… dar când i-am pus revolverul subt nas, a înţeles imediat ca n-am vreme de glume. În buzunare şi în mânecile dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi câteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lângă pontoane.
Echipat astfel pe apucate pentru cine ştie câtă vreme, am intrat şi eu, în sfârşit, în ultimele rânduri ale coloanei formate din grupul mare de soldaţi în care mă prinsese vremea.
Şi aruncând o ultimă privire spre câmpiile ţării şi ţărmul de dincolo al Dunării, pustiu – am pornit cu hotărâre la deal, spre necunoscut…

II
Coada coloanei a ajuns deasupra malurilor şi s-a oprit de-a lungul unui drum îngust, care curge cotit, printre livezi, spre Dunăre. După un cuvânt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stânga, cu faţa către răsărit.
Mă uit împrejur. Subt o movilă de la spatele meu, cântă abia auzit un izvor mic pe un şipot de lemn, din capătul căruia se arcuieşte spre pământ o sârmă subţire de lumină.
Şi deodată, la vreo douăzeci de paşi în faţa grupului nostru, răsare ca din pământ o linie de trăgători bulgari, în uniformă cafenie…
Cu arma la picior, bulgarii se uită la noi, în tăcere.
Un glas, pornit dintre ei, ne strigă să aruncăm la pământ orice armă.
De la spatele lor, câteva mitraliere sunt aduse apoi ostentativ şi îndreptate asupra noastră. Când această pregătire e gata, un ofiţer de-ai lor, încruntat, iese înaintea rândurilor şi ne strigă pe româneşte:
- Închinaţi-vă !...
Toţi cei din jurul meu îşi fac cruce, mărunt şi precipitat. Clipele trec greu, pulsul vremii bate tot mai rar. Câteva vrăbii care se pregătesc de culcare într-o salcie din apropiere înţeapă liniştea mare dimprejur cu ciripiturile lor nepăsătoare…
Cu mâna încleştată pe revolver, aştept prima rafală de gloanţe, ca să m-arunc în dosul unei ridicături de pământ pe care am observat-o în stânga – şi de acolo să alerg îndărăt, spre Dunăre, printre stufişuri. Aveam încă, astfel, o şansă din o mie să scap neatins până acolo…
Dar minutele trec şi nici o împuşcătură nu porneşte de la cei din faţă. A fost, poate, din partea lor, numai un mijloc de intimidare?...
Rândurile bulgarilor sporesc în curând cu un nou val de luptători, cari vin din jos, asudaţi, înfierbântaţi de alergătură; vorbesc tare şi trec printre cei dintâi, stricând solemnitatea clipelor precedente.
Prin faţa rândurilor noastre s-apropie dinspre flancul drept un ofiţer bulgar, cu revolverul în mână. Merge încet, căutând cu ochii…
Îl recunosc. E omul pe care acum două ceasuri l-am ameninţat cu carabina, când se plimba printre noi călare, în uniformă de plutonier român. Mă caută… Şunt în şirul penultim din flancul stâng şi am în faţă încă trei oameni de-ai noştri, ceafă-n ceafă. Cu o mişcare abia simţită, îmi aplec fruntea şi întorc puţin capul spre partea opusă. Capela cea veche de soldat îmi acoperă pe jumătate ochii… A trecut. Nu m-a recunoscut. Dar o singură mişcare nechibzuită, pe care aş fi plătit-o cu viaţa, putea să mă trădeze. O să-l mai întâlnesc oare de multe ori de-acum înainte?
Ni s-a făcut semn să stăm jos şi bulgarii din faţa noastră au venit mai aproape. Tuturor le strălucesc ochii de bucurie:
- Rumanski ! Rumanski !
Unii vin să-şi potolească setea, pe rând, la izvorul de lângă mine. Printre aceştia, un ofiţeraş bulgar, înnegrit tare de soare şi cu genele albe de praf, pare mai fericit decât toţi. Râde mereu, ne bate cu mâna pe umăr şi toata faţa imberbă îi străluceşte de-o nestăpânită bucurie.
- Vous êtez heureux d’avoir gagné la bataille…2 îi spune cineva dintre ai noştri.
Băiatul se întoarce, surprins:
- A, nu… sunt fericit c-am scăpat iar cu viaţă ! răspunde el tot pe franţuzeşte, cum poate.
- Dar cu noi ce-o să se întâmple?
- Nici o teamă ! răspunde bulgarul. Prizonierii noştri sunt bine trataţi. Ça sera très bien… très bien…3 adaogă el prieteneşte, depărtându-se.

În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat şi o scurtă învălmăşteală. Doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap un ofiţer de-ai noştri şi l-au doborât în şanţ, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se ştie pentru ce, un bulgar îi împlântă de două ori baioneta în spate şi, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă. Omul se zvârcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărână; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă până la gura ţevii, celălalt s-ajută cu piciorul… Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte ţipete; şi, mai departe, altele.
Până să ne dăm bine seama ce se întâmplă, o voce puternică, poruncitoare, dominând tot freamătul de glasuri şi de răcnete scrâşnite, strigă pe bulgăreşte o comandă. Bulgarii intră în rândurile lor şi ordinea se restabileşte.
Dar cei căzuţi nu se mai ridică. Şi cine ştie câti or fi căzut aşa, de-a lungul coloanei întregi…
Cineva ne transmite în şoaptă zvonul că, la o percheziţie sumară, s-ar fi găsit asupra lor arme ascunse – şi de aceea au fost executaţi. Este însă uşor de înţeles că nu era nevoie de asta, ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Şi incidente la fel, scene la fel de sângeroase, dacă nu şi mai crâncene, trebuie să se petreacă în momentul acesta deasupra malului întreg, – peste tot unde ai noştri, în grupuri mai mari sau mai mici, s-au predat şi sunt luaţi în primire de către bulgari. Dar la oraş, ce s-o fi petrecut?...
Ni se rânduiesc santinele de-o parte şi de alta, semn că vom fi porniţi îndată. Înainte de a mă ridica, scot pe furiş revolverul din buzunarul de la spate şi-l îngrop la picioare, în nisip.
Şi convoiul porneşte iar, de astă dată condus ca o turmă de voinţa unor oameni straini, spre un destin necunoscut.

Toţi merg acum cu ochii-n pământ. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Pe figurile celor din jurul meu e întipărită aceeaşi resemnare mocnită – nepăsarea docilă cu care ţăranul nostru s-a lăsat întotdeauna dus de soartă.
În urma noastră, rămân tot mai departe morţii şi răniţii înşiraţi pe marginea drumului după această primă atingere cu bulgarii.
La dreapta, văpaia asfinţitului scade pe nesimţite. Prin pânzele înserării văd înca, pe alocuri, unde drumul se încovoaie, capătul coloanei noastre care înaintează domol, între două şiruri negre de caraule cu şpanga lungă, ca o procesiune întunecată de umbre. Un sfer de lună, palid, merge în pas cu noi.

Crâmpeiul de convoi din care fac parte a fost oprit pentru popasul de noapte, undeva, la o margine de sat părăsit, lângă o arie veche de grâu.
M-am lăsat cu faţa-n sus pe pământul neted şi tare, alături de-un căpitan medic pe care întâmplarea mi l-a hărăzit vecin în noaptea asta. Am aprins amândoi câte-o ţigară şi stăm de vorbă, în şoaptă. Spre dreapta şi la picioarele noastre oamenii dorm grămadă, înghesuiţi compact unul în altul, ca să se încălzească. Unii au început de pe-acum a sforăi, cu capul subt mantale.
- Vitele! rosteşte vecinul meu, cu scârbă. Dacă se luptau cum trebuie, n-am fi ajuns aici…
Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.
- Uite-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei… Au trecut numai de la un stăpân la altul…
Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar – om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.
- Colco e ceas?4 întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând.
Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran… Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână – şi se depărtează domol, în tăcere, aşa cum a venit.
- Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul !
- Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu discreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.
- Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?
- Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe-al d-tale, înaintea mea…
Pufnind pe nas de ciudă, domnul doctor s-a întors îmbufnat pe partea cealaltă şi m-a lăsat singur, cu gândurile mele.
Singur, faţă-n faţă cu imensitatea mută a văzduhului, subt privirea multiplă a cerului înstelat, care se uită-n jos enigmatic, neclintit, cu ochii lui de painjen…
Prin întunericul străveziu al nopţii de august, s-aud acum lămurit gemetele şi vaietele slabe ale răniţilor, risipiţi în împrejurimi. S-aud uneori şi glasuri întărâtate de câini, care se bat între ei – câini vagabonzi, rămaşi fără stapân după evacuarea satelor din preajmă, să rătăcească noaptea printre hoituri şi să dea târcoale răniţilor în agonie. Din întuneric, peste susurul larg al sfârşitului de vară, răsună arar şi câte un foc de armă, izolat, ca la vie, urmat de schelălăituri ascuţite.
În norii argintii dinspre apus, lumina de sidef a primului pătrar împleteşte încă, deasupra lunii, cununi de trandafiri palizi. Când această zare de lună dispare, nu-mi mai rămâne între gene decât, întinsă pe cer ca o eşarfă subţire de fum, paloarea bifurcată a Căii Lactee.

Răceala nopţii şi pământul tare de subt mine m-au trezit din somn. Deschid ochii: se luminează de ziuă… Viziunile somnului din care m-am desprins abia îmi par mai adevărate, în prima clipă, decât arătările de vis ale lumii reale care-şi fac apariţia în jurul meu. O lumină de acvarium, searbădă şi verzuie… o îngrămădeală mohorâtă de trupuri amestecate în poziţii diferite – feţe plumburii, guri căscate, braţe încolăcite printre picioare străine… Pe un buştean, lângă rămăşiţa unei şuri vechi de paie, mucezită pe o parte, un soldat bulgar veghează toropit de somn, cu fruntea înclinată, cu arma între genunchi.
După urletul neîntrerupt al tunurilor, de ieri şi de zilele trecute, liniştea asta imensă pare ceva supranatural. Am impresia că sunt singur, în mijlocul unui univers amorţit pe vecie. Până şi frunzele agudului din apropiere, brumate de cenuşa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire.
Un foşnet… Între doi mărăcini din margine s-a ivit, cu mişcări furişate de sălbăticiune, cu pas de fantomă, un câine. Mânjitde sânge pe bot până la urechi, rămâne câteva clipe nemişcat, în trei picioare, adulmecând spre noi de departe… apoi se întoarce şi dispare, în tăcere, ca o umbră.
Din partea opusă vine acum altul, mai mare, cu burta plină. Se opreşte şi îndreaptă spre noi o privire placidă, de animal sătul. Când mi-a întâlnit ochii, pe deasupra grămezii de trupuri adormite, prin ochii lui a trecut o lucire stranie de ferocitate şi părul de pe spinare i s-a zbârlit puţin, ca la lup…

III
Drumuri lungi în soare, subt arşiţa verii pe sfârşite…

De nu ştiu câte zile, mergem într-una către miazăzi, ne afundăm tot mai mult în pământul Bulgariei, ne depărtăm tot mai mult de ţară.
Sate rare, ţinuturi aspre şi sărace.Poposim unde ne prinde noaptea, în preajma unui sat ori la marginea şoselei, în câmp.
Populaţia e înverşunată împotriva noastră.Într-un loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase şi topoare. Ca să evite o încăierare generală, primejdioasă şi pentru ei, soldaţii escortei au fost nevoiţi să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă.
Caraulele care ne escortează – ciasovoi pe limba bulgărească, puşi sub ascultarea unor starşi5 – se schimbă aproape zilnic. Şi cu cât ne depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriţă; uniforma şi disciplina dispar treptat – şi ciasovoii sunt tot mai răi, tot mai hrăpăreţi. Fiecare nou rând de ciasovoi pradă de la prizonieri, mai cu seamă de la ofiţeri, tot ce-a rămas neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe faţă, fără nici o teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să reziste, e împuns cu baioneta or e lovit cu patul puştii în piept, până ce cade în şanţ, cu spume roşii la gură.
Aceeaşi soartă o au şi cei ce ies afară din coloană în timpul mersului: ca nişte câini răi cari se ţin pe laturile turmei, ciasovoii se năpustesc asupra lor cu răcnete sau aruncă după ei cu ciomagul, ca după vite, dacă nu-i pot ajunge la vreme.
De patru zile oamenii n-au mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pâine până acum. Primele cuvinte pe care le-am învăţat din gura lor au fost utre, adică mâine, şi ciacă – adică: aşteaptă!
Dar mai rău decât foamea, pe care nici n-o mai simţi de la o vreme, ne chinuieşte setea. Apă, abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul de noapte. Fântânile rare din această regiune aridă, după perindarea atâtor trupe şi convoaie în sus şi-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu mai aduce de la fund uneori decât glod. Şi ca să poată bea toată lumea, ar trebui să întârziem multe ceasuri de fiecare dată. De aceea, când ne apropiem de câte o fântână în drum, ciasovoii se postează din vreme în faţa ei, ca să nu lase pe nimeni la apă. Totuşi oamenii dau năvală, cu deznădejdea morţii.
În jurul unui măr pădureţ din preajma şoselei, tot timpul cât a durat trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morţi şi răniţi, ca la un asalt de redută. Înnebuniţi de sete, hipnotizaţi de cele câteva merişoare pipernicite rămase pe vârf, oamenii ieşeau din rânduri, halucinaţi, s-agăţau de crengi, zvârleau cu pietre şi se băteau între ei ca lupii pentru o stârpitură de măr, căzut în ţărână. Nici răcnetele ciasovoilor, nici spectacolul celor doborâţi acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic nu-i mai putea opri.
La fel îmi pusesem şi eu viaţa în joc, cu câteva zile în urmă, pentru un bidon de apă – ca să nu mor de sete pe drum.
Asta s-a întâmplat în prima zi de mers, după ce am întâlnit prima fântână şi am văzut că bulgarii nu ne lasă să ieşim din rânduri. Nu mai băusem nici un strop de apă, încă din ajun. Soarele începuse să dogorească. Şi mă gândeam cu ciudă că ieri, în graba plecării de subt maluri, uitasem să-mi iau şi un bidon cu apă. Nu bănuisem atunci că o să ducem lipsă şi de asta – cum era să-mi vie în minte aşa ceva, când aveam toată apa Dunării lângă mine! Dar acuma îmi dădeam bine seama că o neglijenţă ca asta putea să-mi fie fatală.
Ce era de făcut?
Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidâr, prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate cu morţi – oamenii doborâţi pe-acolo din fugă, după ce tranşeele au căzut în mâna bulgarilor. Şi eu ştiam că măcar unii din morţii aceia trebuie să aibă încă la ei câte un bidon cu apă, prins cu un cârlig la sacul cu cartuşe.
Am pus ochii de departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea drumului, la un cot. Sta ghemuit acolo pe-o coastă, cum îl culcase la pământ vreo undă de mitralieră sau o ţandără de obuz. Ajungând în dreptul lui, într-un moment când ciasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară din rânduri şi, în câteva clipe, am fost lângă el… Nenorocire: bidonul era legat, cu o cureluşă tare, de centură. Trag, smucesc… mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze! În cadavrul acela înţepenit, simţul proprietăţii rămăsese încă treaz. Dar nici eu, după ce mi-am pus viaţa în joc pentru atâta, nu vreau să las prada din mâini. Şi mortul se luptă cu mine, pe muţeşte, s-agaţă cu disperare de această ultimă legătură a lui cu viaţa, se ţine târâş după mine câţiva paşi… În sfârşit, cureluşa cedează – şi eu izbutesc să-mi ocup iar locul în rânduri, să m-amestec printre ceilalţi, înainte ca ciasovoiul să mă fi ajuns.
Aveam acum în ce să iau apă la drum. Mai mult: bidonul era aproape plin.
Am dat şi altora din apa aceea, căci erau printre noi şi oameni răniţi, pe cari încă din prima zi setea a început să-i tortureze ca pe osândiţii focului din iad.
Când am pornit la drum, în dimineaţa aceleiaşi zile dintâi, răniţii noştri rămaşi peste noapte în câmp (că bulgarii şi-i ridicaseră numai pe ai lor), văzând convoiul lung de prizonieri care se îndrepta spre miazăzi între baionete, au înţeles ce s-a întâmplat… Se ridicau de jos cum puteau, clătinându-se, şi veneau spre noi din toate părţile, să ne mai vadă o dată, pentru ultima oară. Unii, răniţi la picioare, se târau pe coate, gâfâind, s-ajungă mai curând la drum – şi se rugau să-i luăm, să nu-i lăsăm singuri cu bulgarii. Alţii însă, răniţi mai uşor, s-au strecurat între noi, au intrat şi ei în rânduri.
Printre cei din jurul meu e acum unul cu pieptul găurit, cu plâmânul drept perforat de un proiectil, care i-a ieşit prin spate. Merge sprijinindu-se câte puţin de umărul vecinului – şi la tot pasul scuipă sânge.
- Mai poţi?
- Mai pot…
A ajuns aşa până la Razgrad.
Altul e rănit la mână. O aşchie de obuz i-a retezat degetul cel mare, din rădăcină. S-a legat singur la rană, cu o batistă murdară. Batista îmbibată de sânge s-a uscat şi s-a lipit – dar tot mai umezeşte uneori şi picură, când omul îşi lasă mâna în jos. Aşa, e silit să umble tot cu mâna ridicată, galben şi încleştat, parcă-şi ţine din mers lumânarea.
Cine cade, cine rămâne în urmă, e pierdut. Bulgarii n-au căruţe de pus la dispoziţia bolnavilor şi răniţilor noştri. Ce să-şi mai bată capul şi cu ei, să-i transporte, să-i îngrijească în spitale? Ca să scape de grija lor, au descoperit un mijloc mai simplu şi mai expeditiv: îi împuşcă. Cei împuşcaţi aşa n-au decât să-şi închipuie c-au murit pe front, cu câteva zile mai devreme, unde a murit atât amar de lume. Cine o să le mai ceară socoteală?

În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.
De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrânşi. Până atunci scăpasem uşor – îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.
- De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starşi, care ştia puţin româneşte.
- L-am luat de la un ofiţer… răspund eu, făcând cu mâna la stânga.
Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine – ş-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru el (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras “Gilette” – şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.
Într-o dimineaţă, pe ultima etapă înainte de Razgrad, observ printre ciasovoii cari ne escortau şi câţiva băieţi de şcoală, în uniformă. Au fost porniţi desigur cu noaptea-n cap de la oraş în întâmpinarea noastră, să ne păzească şi ei pe această porţiune de drum. Tăcuţi, serioşi, merg acum pe lângă noi, pe marginea şoselei, pătrunşi parcă de gravitatea misiunii ce li s-a încredinţat şi purtând fiecare câte o puşcă militărească veche, prea grea pentru umerii lor adolescenţi. Încerc să intru în vorbă, pe franţuzeşte, cu cel mai apropiat. Băiatul vine lângă mine îndată. S-arată blând şi neaşteptat de cuviincios. Se exprimă cu greutate, dar pare încântat că are ocazie să-şi pună la probă cunoştinţele lui de limba franceză.
- Eu şi colegii mei suntem din Razgrad – îmi răspunde el la o întrebare – am primit ordin să vă păzim, ca să nu fugiţi…
- Ştii să tragi cu puşca?
- Puţin…
Şi simte nevoia să adaoge:
- Bulgaria se află de patru ani în război, nu mai are mulţi oameni. Trebuie să ne facem şi noi datoria. Este şi un profesor aici, cu noi…
- Între oamenii din escortă?
- Da.
Se duce să-l caute. Se întorc amândoi. Profesorul din Razgrad e îmbrăcat în haine de oraş, cu încălţămintea albă de praf. Conversaţia noastră durează pe câţiva kilometri de drum. E profesor de limba franceză – şi s-arată om de cultură aleasă. Nici o aluzie duşmănoasă din partea lui la Cadrilater, la trinaisi godina…
- Ai noştri nu s-aşteptau să le cadă atâţia prizonieri, îmi spune el, nu erau deloc pregătiţi, ca să-i poată hrăni în primele zile. De unde atâtea mii de pâini, în aşa scurtă vreme?
Când îi povestesc cele întâmplate pe drum, până aici, rămâne adânc mâhnit:
- Aşa e războiul, prietine. Nu-i nimic de făcut. Escorta e improvizată din oameni de tot felul. Dar de la Sofia încolo, după ce veţi ajunge în lagăre regulate, se schimbă lucrurile.
- Şi în care parte a ţării vom fi duşi?
- În Macedonia, probabil.
- Pe jos?
- Nu toţi. De la Razgrad încolo, cred că se vor forma mai multe convoaie, pe drumuri diferite. În orice caz, te sfătuiesc să nu stai la un loc cu ofiţerii, să intri mai bine între soldaţi…

IV
Am ajuns la Razgrad.

Trecem pe la marginea oraşului, pe uliţi cu aspect oriental, într-o mare învălmăşeală de colb, de câini stârniţi de prin ogrăzi, de copii desculţi care aleargă pe de lături şi ne arată pumnul. Gospodine se strigă între ele şi se reped la poartă să ne vadă.
Convoiul merge încet, oamenii abia se mai ţin pe picioare. Aspectul târgului, casele pe lângă care trecem nu-i interesează. De nimic nu le mai arde. Slabi, murdari, hămesiţi, cu faţa suptă şi cu ochii sticloşi, ca de pe altă lume, toţi calcă târâş, fără să privească în lături.
Populaţia ne face manifestaţie ostilă. Grupuri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, şuierături, invective:
― Ho! Rumanski!... Trinaisi godina!
E prea mult. După înverşunarea absurdă cu care soarta ne persecută de atâtea zile în şir, pornirea asta împotriva unor oameni prăpădiţi, leşinaţi de foame, mi se pare ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor neînsufleţite, care întrece puterea de înţelegere a celor din jurul meu. Un miliţian de la spate, abia târându-şi trupul, cu nasul în jos, răsare ca dintr-un somn:
― Oare ce-or fi având cu noi? Apoi spune d-ta dacă nu-s proşti oamenii ăştia...
Pierzând nădejdea că vom găsi pâine şi apă, unii se clatină şi cad tocmai acum, când trebuie să fim aproape de locul hotărât pentru popas.
La un colţ de stradă, o bulgărea scurtă, groasă, roşie şi lată la obraz, ne împroaşcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătându-şi dosul:
― Ptiu, rumanski!... Na!... Ptiu, rumanski!
Şi amestecă printre scuipături şi un cuvânt pornografic pe limba noastră, probabil singura vorbă românească pe care a învăţat-o, ca să ne-o servească la o zi mare ca asta. Care cum trece, se-nfruptă.
― Ni, căţea! mormăie printre dinţi omul de lângă mine oţărât din cale afară, cătrănit şi încreţit la obraz ca o smochină. Dac-aş fi eu acu' de capul meu, adaugă el cu glas liniştit, într-un acces neaşteptat de bărbăţie ofensivă, aş lua-o de cozi şi-aş pune-o jos.
Ne-am oprit la marginea oraşului, într-o adâncitură largă de teren ondulat. Am poposit acolo, în soare, ca o imensă tabără de nomazi. Pământul e bătătorit, cu iarbă rară călcată-n picioare, cu urme de ţăruşi, de corturi ― se cunoaşte c-a fost pe-aici o tabără de soldaţi înaintea noastră.
Nici un pic de umbră, nicăieri. Soarele după-amezii ne bate la cap.
Spre un capăt al taberei e o fântână veche, cu cumpănă. Împrejurul ei, un mare furnicar de oameni care se îndeasă şi se îmbrâncesc într-o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Năpădită din toate părţile, sub ciorchinii de trupuri care atârnă de ea, fântâna dispare uneori, ca o matcă de stup în mijlocul unui roi furios de muşte. Cumpăna se-nalţă şi se coboară frenetic, fără odihnă, c-un ţipăt lung de dihanie rănită. Dar găleata, repezită în sus şi-n jos, izbită de ghizduri de-a lungul tunelului vertical, smuncită din toate părţile, nu mai aduce în lumină de la o vreme decât un soi de ciorbă groasă, neagră, pe care fericiţii de pe aproape trebuie s-o scoată hulpav cu mâna din fundul ciuturii ― şi mai mult s-o mănânce decât s-o bea.
Am ieşit la marginea gloatei, ca să pot respira mai în voie. Bulgarii sunt oameni practici, cu spirit de negustorie. Unii dintre localnici s-au gândit că, poate, tot au mai rămas ceva bani pe la prizonieri ― şi au venit cu câte o doniţă de apă, o turtă tare sau un pepene. Dar nu e chip să cumperi ceva, că ciasovoii nu lasă pe nimeni să intre în tabără ori să ia contact cu noi. Am izbutit totuşi, aruncând un ban de argint unei femei precupeţe, să primesc de la ea prin văzduh, ca o minge mare de fotbal, un pepene verde cu care să-mi astâmpăr setea. Miezul lui acrişor poate să-mi ţie şi de foame, mă gândesc eu, după atâtea zile de post absolut.
Când mă ridicam să plec, cineva dintre bulgarii adunaţi acolo să ne privească mă strigă şi-mi face semne. E profesorul de franceză din Razgard, care a dat în răstimp pe acasă ― şi acum mă caută, cine ştie de câtă vreme. Trece printre santinele şi aleargă la mine. Mi-a adus o pâine... Dar trebuie să ne despărţim repede:
― Adieu, mon ami... et bonne chance!6 îmi urează el, strângându-mi mâna cu căldură.
Aşa e la război. Despărţirile se fac brusc şi, adesea, pe veşnicie. Dar omul de care m-am despărţit acum, aş vrea să-l mai întâlnesc o dată, fie şi dincolo de moarte.
― Ai văzut, mă? zice mestecând înfundat, cu obrazul ascuţit tare într-o parte, unul care s-a împărtăşit din pâinea mea. Nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut.
― Tot se mai găseşte şi printre ei câte-un boier... adaugă altul, dând peste cap, de duşcă, firimiturile rămase-n palmă.
― Păi!
Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi stau să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.
Dar transporturile acestea mortuare prea s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lângă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.
Şi iată că într-un rând câţiva ciasovoi, care au mirosit te miri ce, că nu-i lucru curat, se reped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pământ şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele... apoi sare deodată-n picioare şi, la rândul lui, o rupe la fugă.
Ciasovoii se zăpăcesc.
― Da eb maika! Rumanski!... Înjură ei pe bulgăreşte şi râd, alergând după mort.

Soarele a trecut de mult de amiază. Glasul fântânii s-aude mereu. Oamenii nu mai au astâmpăr, umblă forfota unii printre alţii, se mişcă încoace şi-ncolo, fără rost. Nimeni nu mai are răbdare să stea prea mult într-un loc. Figuri crispate, ochi duşi în fundul capului ― nevoia de hrană e amarnic întipărită pe feţele tuturor. Fiecare aşteaptă, cu sufletul la gură, acelaşi lucru.
― Pâine, gospodin! Hleb! strigă unul de la margine, către un ciasovoi mai apropiat, făcând semn spre gură cu degetele strânse.
― Ciacă, bre! răspunde bulgarul.
Dar ceasurile trec şi orice nădejde de pâine pe ziua de azi se duce, odată cu soarele care coboară sub orizont într-o largă aureolă de pulbere trandafirie.
Cei mai mulţi s-au lăsat acum descurajaţi la pământ, cu faţa-n sus ― abia mai au putere să vorbească între ei. O rumoare tot mai potolită, mai stinsă, se ridică din această mare mulţime de oameni flămânzi. În agonia lungului crepuscul, ţipătul jalnic de dihanie istovită al fântânii s-aude din ce în ce mai rar, până târziu, când laptele ei cel negru i-a secat de tot şi cumpăna i-a încremenit pe cer, ca un gât lung de reptilă din altă eră, în văzduhul fumuriu.
Marginea dinspre noi a oraşului s-a încins acum cu un brâu de luminiţe vesele, de care ne desparte jos o zonă de întuneric, ca un braţ de mare, pustiu.
Luminiţele acele trezesc în noi imagini dulci de viaţă tihnită, de altădată. O lume străină îşi urmează acolo cu nepăsare traiul obişnuit. Dincoace ― o gloată de naufragiaţi în întuneric, izolată ca o insulă în mijlocul ţinutului străin. Peste marea ei singurătate, făcută din o puzderie de singurătăţi mai mici, ca din tot atâtea celule de umanitate plăpândă, de gânduri şi nostalgii nemărturisite, de biet egoism omenesc în derută, Calea Robilor şi-a desfăşurat din nou pe cer aburul ei subţire de lumină spectrală.
Către care destin aparte îl îndreaptă acel semn misterios al înălţimilor? Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. De la primul pas făcut pe pământul ţării duşmane, fiecare a simţit că pentru el începe acum un nou război, mai greu decât celălalt, din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor ― împotriva oamenilor şi-a intemperiilor, a foamei şi-a frigului, a bolilor şi-a neprevăzutului ― războiul fiecăruia împotriva universului întreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poţi conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, ameninţat ca şi tine. Eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rândul tău nu mai ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti. Şi ca pilotul unui avion fără motor, trebuie să te foloseşti de cea mai uşoară adiere prielnică în aripi ― ca să aterizezi cât mai târziu şi cât mai departe.

V

Şoseaua se întinde iar înaintea noastră, într-o nesfârşită de¬zolare de ţinuturi sărace, de aspră monotonie rustică, sub lumi¬na uşor alterată a începutului de toamnă.

La Razgrad, înainte de a porni la drum, ni s-a distribuit de dimineaţă câte o pâine. Convoiul cel mare s-a format apoi din nou pe şosea, cu direcţia spre răsărit. Ştiam că de aici vor porni astăzi mai multe convoaie, cu itinerarii şi destinaţii diferite. În care să intru? Spre care lagăr depărtat, pe drumuri lungi şi necunoscute, va fi îndreptat fiecare ― şi în ce sat prizărit din fundul Macedoniei se va opri, cu un capăt, drumul fiecăruia? E o chestie de zar.
Am intrat în primele grupuri din fruntea celui dintâi convoi care s-a format la marginea taberei. Ceasovoii au dat semnul de plecare, cu strigătul lor obişnuit:
― Haida!
Şi toată lumea s-a urnit greoi, din deprindere, cu o înce¬tineală posomorâtă şi distrată.
Abia ne-am depărtat de oraş şi jafurile au început din nou. Ciasovoii sunt mai răi decât oricând ― un soi de turci bulgăreşti, purtând şalvari de dimie cu găitan negru şi câte un fes mic şi alb pe vârful capului, cum erau pe vremuri la noi vânzătorii de bragă.
De data asta oamenii sunt prădaţi de mantale. În lungul convoiului s-aud necontenit aceleaşi ţipete şi răcnete guturale ― şi aceeaşi scenă de jaf se repetă neschimbat. Doi-trei ciasovoi, care au pus ochii de departe pe mantaua unui om, se năpustesc fără veste asupra lui, să i-o smulgă din braţe. Omul se cramponează de ea cu deznădejde, ştiind bine că fără manta o să tremure în toate nopţile de-acum încolo, o să îngheţe şi-o să moară de frig chiar înainte de sfârşitul toamnei; dar la urmă, sub o ploaie de lovituri îndesate, e nevoit să cedeze.
Mantalele dobândite astfel sunt vândute, pe bani mărunţi sau de-a dreptul pe rachiu, ţăranilor de prin satele din împrejurimi, care aţin calea convoiului şi fac bune afaceri.
La popasul de noapte, în mijlocul câmpului, ciasovoii beţi au tras toată noaptea focuri de armă în aer, ca să se distreze. Şi nu o dată au greşit ― trăgând şi în grămadă, spre mijloc, de unde când şi când le răspundeau ţipete izolate, de oameni răniţi în somn; pe unii, moartea trebuie să-i fi ajuns aşa, poate tocmai în clipa când un vis amăgitor îi făcea să se creadă departe, între cei de acasă...
Dar întâmplările din aceste zile mi-au lăsat numai amintiri confuze şi răzleţe. Eram bolnav. În dimineaţa zilei următoare am mers kilometri întregi cu ochii închişi, cu o mână pe umărul vecinului; aveam fierbinţeală şi-mi vâjiau urechile.
Ştiu numai că într-o seară, pe ploaie, grupul meu a fost oprit lângă un orăşel, în dosul unei gări, într-un ţarc mare de sârmă ghimpată. Ne-a plouat acolo toată noaptea. Şi-am stat în picioare, că pe jos era noroi.
Dimineaţa, când ploaia s-a oprit şi-a dat soarele, o parte din populaţia oraşului a alergat să ne vadă. Şi încă de departe, a început s-arunce cu pietre în noi, pe deasupra ciasovoilor... Ţiu minte că la un moment dat eram gata să rupem cordonul subţire de santinele din faţa noastră şi să ne aruncăm asupra acelei gloate de canalii, care ne asaltau cu atâta vitejie.
Ca să ne despartă de furia lor patriotică, ciasovoii ne-au condus atunci în nişte vagoane de marfă, care staţionau mai jos pe-o linie moartă, şi ne-au lăsat acolo, cu uşile zăvorâte. Soarele înfierbânta pereţii şi acoperişurile vagoanelor, care au început să dogorească de la o vreme ca un cuptor încins. Simţeam că ne înăbuşim cu toţii în acea atmosferă de etuvă. Eram tot o apă.
Pe înserat, când vremea s-a răcit, am fost scoşi din acele temniţe de fier şi trecuţi în alte vagoane, descoperite, numai cu platformă.
Locomotiva era gata de plecare.
M-am aşezat pe platformă la marginea unui vagon, cu picioarele în afară. În câteva minute, după ce trenul a pornit, mi-am simţit în bătaia curentului tot trupul înfăşurat ca într-un cearşaf de gheaţă. Febra mi-a trecut numaidecât. M-am lăsat pe spate, cu capul pe grămada celor înghesuiţi acolo ― şi un somn adânc, liniştit, odihnitor, m-a izolat de realitate şi m-a ţinut fără întrerupere până a doua zi.
Dimineaţa, când am deschis ochii, se lumina de ziuă. Trenul era oprit într-o staţie mică, sub munţi.
Trecusem Balcanii.
Ciasovoii de pe lângă vagoane, parcă mai corect îmbrăcaţi soldăţeşte decât cei de până acum, ne spun că suntem aproape de Sofia.
Oamenii noştri dorm încă, grămădiţi pe platforma descoperită a lungului convoi de vagoane. În lumina acidă a zorilor, spectacolul acestei mulţimi de oameni, care vin parcă de la capătul lumii, cu barba crescută, murdari de colbul atâtor drumuri şi negri de fum, după tunelurile prin care am trecut astă noapte, îmi lasă o impresie de tablou ireal, cenuşiu, văzut prin sticla unui ochian, la panopticum. Câţiva s-au trezit din somn şi s-au dus să-şi potolească setea la o cişmea cu apă limpede şi abundentă, de lângă un capăt al gării. Dar nici unuia nu-i vine în minte să se spele, cât de puţin: e prea frig, pe semne...
Cu voia santinelei, sar şi eu jos din vagon şi mă duc acolo, mă simt sprinten şi teafăr, numai uşor din cale afară şi puţin slăbit ― dar nici urmă din frigurile de ieri şi de alaltăieri. Mă dezbrac şi-mi fac toaleta în grabă, cu săpunul şi cu maşina de ras. Cumpăr apoi, după o scurtă tocmeală, de la un bulgar din munte care se tot învârtea pe acolo, o căciulă neagră de miel, pe măsură; şi, odată cu capela cea veche, arunc de pe mine şi restul de îmbrăcăminte uzată, în care eram deghizat pe deasupra.
Ciasovoii mă priveau uimiţi de această metamorfoză subită, care se petrecea sub ochii lor; dar nici unul nu m-a supărat cu nimic, probabil din curiozitate, ca să vadă tot ce se-ntâmplă, până la sfârşit.
― Ciorbagiu, bre! Rumanski ciocoi...7
― Ti se ofiţir? ...8 mă întreabă unul bănuitor, încruntat.
― Niet!9 răspund eu.
Şi mă urc repede la locul meu, pe marginea platformei, ca să nu scap trenul.
― Da' ce te-ai gătit aşa, ca o fată mare? mormăie, înciudat şi morocănos, un glas din grămadă. Cel care a vorbit e o matahală de om gros, cu privirea bovină, care stă în capul oaselor ghemuit între ceilalţi, la căldură, mai murdar şi mai slinos decât toţi la un loc... Sunt pe lume oameni de aceştia, care îşi închipuie negreşit că la război, sau în alte împrejurări asemănătoare, trebuie negreşit să umbli nespălat şi îmbrăcat tot în haine murdare, ca ei, ca să le faci plăcere.

Când am ajuns la Sofia, răsărea soarele.
Un tren din partea opusă, accelerat sau expres, masca peronul. Nimeni n-avea voie să coboare.
Am dat ciasovoiului de lângă vagon o monedă de doi lei:
― Ţigarete, gospodin... Tutun!
Şi-i fac semn să se ducă să-mi cumpere.
― Ne moje10 ... răspunde bulgarul, rânjind prietenos. Dar mi-a luat banul şi l-a vârât tacticos într-o pungă veche de piele, la brâu. Şi ca să nu rămân în pag

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu