O aventură - George Topîrceanu

― E liber, vă rog? întreb eu, din uşă, ca să-mi fac datoria.
În compartiment e o singură doamnă, care ocupă locul de lângă fereastră.
― Mă rog, cu plăcere! răspunde ea.
Îmi arunc valiza, bastonul şi pălăria în plasa de bagaje şi m-aşez pe canapea, cu spatele spre locomotivă şi cu faţa la cucoană. Măsuţa dintre noi e ridicată. Pe măsuţă, câteva gazete ilustrate, o poşetă şi un maldăr de coji de portocală, dintre care una i-a servit doamnei ca scrumieră.
N-am obicei să fac curte unei persoane necunoscute. Dar când pleci la drum lung, e mai plăcut, oricum, să ai în faţă o femeie tânără încă, fie şi cam plinuţă la trup, cu ochii negri şi cu gropiţă în obrazul stâng, decât o babă sau un ramolit care începe să sforăie de la Chitila şi nu se mai opreşte până la Bârlad.

Trenul de Iaşi pleacă de la Bucureşti la ora 13 şi 15 minute, în jargon ceferist. Asta pe româneşte însemnează: la unu ş-un sfert. "Până la plecarea trenului mai sunt doar câteva minute, mă gândesc eu. Poate avem noroc să rămânem singuri..."
― Mie nu-mi place cu spatele înainte, reflectează doamna, cam fără veste.
― Dar cum vă place? întreb eu, tresărind.
― Numai cu faţa-nainte...

Pentru cine uită momentan că se află în tren, e greu de închipuit cum ar putea sta cineva altfel, decât cu faţa înainte şi cu spatele îndărăt... Ne uităm unul la altul câteva clipe, nedumeriţi. Doamna se înroşeşte puţin.
― Dacă m-aşez cu spatele înainte, simte ea nevoia să completeze, îmi vine un fel de ameţeală... m-apucă un fel de mal de train... şi nu mai sunt bună de nimic.
― Şi ar fi mare păcat! exclam eu, din toată inima.
În acest moment, îşi vâră capul pe uşă un domn mic şi slab:
― Mai este un loc? întrebă el, cu un aer melancolic.
― Toate sunt ocupate! răspunde repede vecina mea, înainte ca eu să pot interveni.
Domnul cel mic aruncă în compartiment o privire circulară, cam adormită; dă din cap cu neîncredere şi se retrage.
― Mie nu-mi place cu mulţi la un loc, mă lămureşte cuconiţa.

Dar nu-şi isprăveşte bine vorba, şi uşa se deschide cu putere: doi domni, unul ras, celălalt cu mustaţă, intră fără alte formalităţi în compartiment şi, după ce pun stăpânire pe două locuri, lăsând pe canapea o servietă şi un pacheţel, ies amândoi în culoar, unde continuă o conversaţie începută probabil în restaurant.

― Noroc că ăştia merg numai până la Ploieşti, zise doamna.
― După ce cunoaşteţi?
― Mai întâi, după lipsa de maniere... Se vede cât de colo că ei fac cursa asta în fiecare zi şi că sunt blazaţi, sunt obişnuiţi cu trenul... Al doilea, n-au bagaje.

Îmi ridic ochii spre bagajele doamnei: două geamantane mari de piele galbenă, o valiză mică, un pachet lung şi o cutie cilindrică.

― D-voastră mergeţi departe?
― Până la Focşani, răspunde doamna, făcându-şi vânt cu Ilustraţiunea.
― Mi se pare că e cam cald aici, zic eu. Ar fi bine să deschidem puţin fereastra...
― Ca să mai intre puţin fum de-afară? Mă rog, cu plăcere, numai să se poată. Eu am încercat să deschid şi n-am putut.

Mă ridic şi trag de cureua ferestrei: întâi în sus, apoi în jos... la dreapta, la stânga... Degeaba: nu merge.

― Are ambiţie! zice cuconiţa.

Unul din cei doi domni, observând de-afară manevra, ne vine în ajutor.

― Îmi daţi voie? întrebă el, autoritar.

Şi plecându-se peste vecina mea, pe care o atinge puţin cu genunchiul, întoarce un mâner de alamă la dreapta; apoi trage, cât poate mai pe încetul, de un inel din marginea de sus ― şi fereastra se lasă în jos. Domnul surâde graţios şi se retrage.

― Tot sunt buni de ceva şi ăştia de la Ploieşti, îşi dă părerea vecina mea.

În sfârşit, trenul a pornit.
Aproape de Chitila, şeful de tren îşi face apariţia:

― Biletele...

Doamna are bilet întreg. Domnii de pe culoar au arătat fiecare câte un carneţel de culoare închisă. Atât.

― Dacă aş fi eu director general ― zice vecina mea, care a observat acest amănunt, ― i-aş strânge pe toţi într-un vagon, pe ăştia care merg gratis, ca să nu ne mai incomodeze pe noi, cei cu bilete adevărate...

Dincolo de Chitila, cei doi domni de pe culoar intră, s-aşază la locurile lor şi, numaidecât, după obiceiul pământului, încep s-o fixeze pe vecina mea cu liniştită impertinenţă, ca pe un tablou expus acolo anume pentru agrementul călătorilor masculini. Doamna se uită pe fereastră, îşi mai potriveşte coafura, se preface că citeşte... La urmă, îşi razimă capul în colţ, închide ochii şi rămâne aşa, nemişcată, multă vreme.
În gara Ploieşti, cei doi domni se coboară. Am rămas iar singuri.

― Vezi c-am avut dreptate? zice fără veste vecina mea, deschizând ochii.
― Credeam c-aţi adormit...
― Aş! Unde e chip s-adoarmă o femeie, când se uită toată lumea la ea... Dar bine că s-au dus. Mai cu seamă cel cu verighetă era absolut nesuferit. Ai băgat de seamă? Pantalonii cu dungă proaspătă, cravată corectă, guler ireproşabil... se cunoştea bine că are o nevastă de treabă, care-i poartă de grijă. Atunci, ce mai umblă cu ochii după altele? Grozavi mai sunteţi d-voastră, bărbaţii...
― Nu toţi.
― Celalt, urmează doamna, cel neînsurat, vai de capul lui: guler şifonat, ciorapi nepotriviţi cu culoarea pantalonilor, butonii de manşetă unul de-un fel şi altul de alt fel... şi-un ceas de nichel cu două capace ― moştenire de la bunică-sa...

Mă simt cam jenat. Fără voie duc mâna la cravată, îmi netezesc puţin părul, îmi rectific poziţia ― şi tac.
De la Ploieşti nu s-a mai suit nimeni în compartimentul nostru. Cântecul roţilor a început iar. Pământul curge-n urmă, pe lângă tren; stâlpii de telegraf aleargă unul după altul, parcă-s traşi de-o sfoară; ogoarele se rotesc încet, ca nişte evantaie care se deschid mereu, cu mânerul fixat într-un vârf de deal.
Mi-am răzimat capul în colţ, am închis ochii şi am stat aşa multă vreme. Printre gene am văzut totuşi cum tovarăşa mea de călătorie îşi deschide poşeta, se pudrează pe nas, îşi dă cu roşu pe buze şi mă examinează, în câteva rânduri, pe furiş.
Dincolo de Buzău, simt că începe să mă cuprindă de-a binelea o toropeală neplăcută, premergătoare somnului în poziţie incomodă. De frică să nu adorm, deschid ochii.

― Păcat că n-avem aici un patefon, să ne mai distrăm... zice doamna, privindu-mă ironic.
― Putem încerca şi fără patefon, îi răspund eu, vexat.

Doamna scoate din poşetă un pachet de ţigări şi o cutie minusculă de chibrituri. Cu prefăcută dezinvoltură, îşi aprinde o ţigară. Dar se cunoaşte cât de colo că nu fumează de obicei.

― Unde-i bărbatu-meu acum să mă vază! exclamă ea, trăgând ştrengăreşte.
― Parcă e nevoie să vă vadă cu ochii? E destul să miroase.
― N-are el un miros aşa de fin, zice doamna, râzând. În privinţa asta, toţi sunteţi la fel...
― Şi... D-voastră locuiţi chiar în Focşani? o întreb eu mai înviorat.
― A, nu. Eu stau la Bucureşti, cu bărbatu-meu. La Focşani e numai mama.
― Şi-o să rămâneţi multă vreme la Focşani?
― Nu cred... O simplă escapadă. M-am supărat pe el, ş-am plecat fără să-l previu. Sunt sigură că peste două-trei zile mă trezesc iar cu dumnealui că vine să-mi ceară iertare şi să mă ia acasă. Nu e pentru prima oară.
― Şi... dacă nu vine?
― Treaba lui! N-are decât să divorţeze, dacă-i dă mâna. Eu am averea mea personală... o moşioară, o vie, o casă la Bucureşti... plus alte perspective de moştenire.
― În cazul ăsta, trebuie să vie.
― Aşa zic şi eu. Dar pân-atunci, am de gând să mă distrez, să-mi fac de cap cât oi putea... ca să nu-mi pară rău c-am plecat.

Mă uit cu mai multă atenţie la tovarăşa mea de drum. Vorbeşte aşa de natural şi le spune toate cu atâta nevinovăţie, că nu mai ştii ce să crezi.

― D-ta mergi mai departe de Focşani... ori rămâi acolo? mă întreabă ea deodată, cu sprâncenele foarte ridicate, ca la păpuşi.
― Nu ştiu... Sper... Asta depinde de împrejurări...

Simt că mi-a sărit somnul de tot. Dacă m-ar fi întrebat atunci de care împrejurări anume atârnă rămasul meu la Focşani, n-aş fi ştiut ce să răspund. Îmi fac repede-n gând câteva socoteli şi, drept încheiere, îmi examinez din nou vecina. Siluetă nu prea are ea, cum cerea gustul pervertit al unora, până mai ieri-alaltăieri... Dar ce gură!... ce ochi!... ce umeri!...
Simt totuşi nevoia să obţin câteva informaţii suplimentare:

― Ce-ar fi să vie soţul d-tale chiar în noaptea asta, cu vrun accelerat?
― Imposibil. Până duminică, în orice caz, nu se poate mişca din Bucureşti ― despre asta garantez. Până atunci, abia are vreme să-mi treacă şi mie supărarea.
― Şi... uitasem să-întreb... din ce cauză te-ai supărat pe dumnealui?
― Din cauza musafirilor. Are mania, domnule, să invite prieteni la masă, fără consimţământul meu.
― Asta n-ar fi nimic, zic eu. Nu se desparte cineva pentru atâta lucru. Mai cu seamă dacă este şi vrun copil la mijloc...
― Nu este. Mi-au spus doctorii că eu nu pot să fac.
― Ce-are a face! Mai încercaţi.
― Dac-ar depinde numai de mine... Căsătoria, domnule, este un fel de loterie: nu ştii niciodată peste cine dai... Avem noi un prieten, băiat cu carieră, magistrat. S-a însurat din dragoste, cu toate că nu-i băiat prost. Şi era în al nouălea cer, parcă luase pe Dumnezeu de-un picior cu Lilica lui... Ei, ce crezi? Nu s-a împlinit bine un an de la nuntă, şi l-a-nşelat nevasta.
― Auzi d-ta! Cu cine?
― Cu un profesor de universitate. Lumea zice că pe-atunci era numai conferenţiar... dar aşa e gura lumii.
― Şi bărbat'său a aflat?
― Da. Şi-a lăsat-o imediat, sub pretext că nu poate suporta una ca asta... Aşa sunt bărbaţii.
― Egoişti...
― Mai e vorbă?... Stai să vezi încă una. Mai avem noi un văr de-al doilea, funcţionar la Finanţe. Ca să se-nsoare, a trebuit să dea anunţ în gazetă, la mica publicitate: "Doresc cunoştinţă, eventual căsătorie, cu o fată onestă sau cu o profesoară de limba engleză" ― că-şi vârâse în cap, nu ştiu pentru ce, să înveţe englezeşte. Un molâu, domnule, de-ai fi crezut c-o să-l lase nevasta chiar de a doua zi... S-a însurat cu o fată de la poştă ― sunt trei ani de-atunci ― şi însurat a rămas până-n ziua de azi. Şi se iubesc aşa de tare, c-ai putea să juri că nu sunt cununaţi...
― O fi trecut de mult Mizilul? întreb eu privind pe fereastră, ca să revenim la ale noastre.
― O-ho! Ne-apropiem de Râmnicu-Sărat.
― Ce noroc că v-am întâlnit! Nici n-am simţit când a trecut vremea.
― Nici eu. Am vorbit atâtea cu d-ta, că am impresia că suntem cunoştinţe vechi.
― Cu toate astea, ne cunoaştem aşa de puţin! oftez eu, cu ochii în tavan.
― N-are importanţă...
― Serios?

Drept răspuns, tovarăşa mea de drum îmi trimite pe sub gene scânteia unui zâmbet enigmatic, care i-a întredeschis copilăreşte buzele cărnoase şi i-a adâncit puţin gropiţa din obrazul stâng.

Afară, în strălucirea zilei de mai, se desfăşoară în curgere lină mătasea verde şi întinsă a lanurilor tinere. Pe alocuri, rapiţa înflorită pune pete largi de soare. Mai aproape de tren, se văd bine steluţele albastre ale cicoarelor şi stropii de sânge ai macilor, deasupra grâului fraged. O pădurice surprinsă-n drum abia a avut vreme să se ferească din calea noastră; copacii de pe lângă linie defilează-n galop pe la ferestre, cu ramurile toate desfăcute-n vânt ― pe când alţii, mai în vale, s-au oprit din fugă ca să se uite cum ne ducem... Şi versurile lui Heine îmi vin în minte, măcar că nu ştiu bine nemţeşte:

Im wunderschönen Monat Mai,
Als alle Knöspen sprangen...1

Mă întorc iar spre tovarăşa mea care-şi corectează puţin cu un tub minuscul de rouge conturul buzei de sus, în formă de arc al lui Cupidon.

― Vasăzică, eşti supărată rău, rău de tot, pe bărbatul d-tale? o întreb eu, aplecându-mă peste măsuţa dintre noi.
― Cum să nu fiu? răspunde ea, retrăgându-şi capul spre colţul canapelei. Ţi-am spus că are mania musafirilor... Asta l-a apucat întâi şi-întâi astă-iarnă, cu ocazia revelionului. Mă trezesc cu el a treia zi de Crăciun că-mi spune să mă pregătesc pentru douăsprezece persoane la masă, c-a invitat la revelion pe cutare şi cutare prieteni cu nevestele ― unii despre care nici nu mai auzisem până atunci. Am încercat eu să rezist, i-am obiectat că o să avem prea mare deranj şi bătaie de cap, că mai bine ar fi să ne ducem noi la alţii, decât să vie alţii la noi... Degeaba! Ce ştie el? Când e vorba de petrecere cu invitaţi, toată răspunderea cade pe capul gospodinei. Bărbatul, în ocazii d-astea, se consideră şi el tot un fel de musafir, care aşteaptă numai să fie servit. Şi bărbatul meu e un mare egoist, cum sunt toţi bărbaţii.

― Pardon! Nu toţi.
― Serios? Parcă nu vă cunosc eu?... În sfârşit. Două zile întregi înainte de Anul nou am avut numai grija pregătirilor. Alte vreo trei după, a trebuit să cureţe servitorii în urma lor, că toată casa era-ntoarsă cu susu-n jos... I-am spus atunci: "Domnule, de data asta a fost ce-a fost... dar dacă se mai repetă afacerea asta la anul, să ştii că iau primul tren şi mă duc la mama".
― Şi el ce-a zis?
― Ce să zică? A tăcut, măcar că n-avea dreptul să se supere... Exact la o lună şi jumătate după asta, la ziua lui onomastică, mă trezesc iar cu casa plină de invitaţi. Erau tot ăia de la revelion. Unu nu lipsea!... Am fost amabilă, am făcut tot ce s-a putut, cu toate că nu fusesem prevenită. S-a petrecut toată noaptea. Dar a doua zi dimineaţa, după plecarea dumnealui la birou, am împachetat câteva lucruri, am trimis servitorii la plimbare, i-am expediat cheia de la antret printr-un comisionar ― ş-am plecat la mama. Peste două zile, a venit după mine. S-a rugat, a plâns... şi, în sfârşit, ne-am împăcat. Credeam că l-am vindecat pentru totdeauna de musafiri.
― Când colo?
― Când colo, ieri, pe la cinci, îmi telefonează că deseară ― adică aseară ― avem iar invitaţi la masă, douăsprezece persoane. "Cine i-a invitat?" ― "Soră-mea." ― "Sora d-tale n-are decât să-şi invite prietenii acasă la ea. Aici, eu sunt stăpână" ... Ei, ce zici d-ta de toate astea?
― Ce să zic? După câte mi-ai spus, am impresia că face dinadins...
― Dinadins?
― Fireşte. Cu plan adânc...
― Cu ce fel de plan?
― Ca să rămâie singur, din când în când...
― Parol?

Doamna rămâne câteva clipe cu gura întredeschisă, cu ochii-n ochii mei.

― Uite, la asta nu mă gândisem... Da, da, se poate să ai dreptate... Dar am să mă răzbun eu, dacă-i aşa!
― Ai tot dreptul, ai chiar datoria să te răzbuni. Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte...
― Lasă că mai vorbim noi... De-un singur lucru îmi pare bine deocamdată: nici nu-ţi poţi face idee ce-am lăsat acasă... Un deranj şi-o harababură, de parc-au dat turcii! între altele, s-a răsturnat astă noapte o damigeană mare cu vin negru ― şi până să băgăm de seamă, toată s-a vărsat pe parchet. Şi încă, asta n-ar fi nimic. Dar mi-au spart şi sticla cu tinctură de iod, care era acolo, pe-o măsuţă. Pata de iod ştii că nu iese cu nimic... nici cu sârmă, nici cu sticlă pisată... trebuie scoasă cu rândeaua de pe parchet. Şi s-a făcut o pată cât toate zilele ― poţi să-ţi închipui d-ta, un litru şi mai bine de iod...
― Un litru?
― Da, un litru şi jumătate.
― Şi ce făceaţi D-voastră cu atâta iod în casă?
― Îmi trebuie mie, personal. Trebuie să ştii că eu pun şi-n apa din baie tinctură de iod...
― Pentru ce?
― Eu am suferit anul trecut de o apendicită... A trebuit să-mi fac operaţie.
― Unde?... Mare păcat! Se mai cunoaşte?
― Stai să vezi... A treia zi după operaţie, nu ştiu bine cum s-a făcut... mi-a venit să strănut... Atâta ştiu, că m-am forţat... şi-a plesnit aţa de la cusătură într-un loc. Când am simţit că se rupe, m-am speriat, am ţipat... se vede că m-am forţat şi mai tare ― şi-a plesnit toată cusătura. A trebuit să mă coase a doua oară, la loc. Peste câteva zile, am râs tare, nu ştiu din ce cauză ― şi iar a plesnit. Şe vede treaba că mergea mai uşor acum, că-şi făcuse drum... Ce să-ţi mai spun? M-am vindecat eu de apendicită cum m-am vindecat... dar până la urmă, am rămas cu o mică fistulă...

― Cu o... ce? Nu se poate! În ce loc?
― Aici, în partea dinainte, unde-a fost cusătura...

Mă uit la vecina mea, consternat. Glumeşte, poate? Nu, nu-i surprind nici o urmă de ironie pe figură.

― Înţelegi d-ta acum pentru ce am eu nevoie de tinctură de iod... Îşi completează ea explicaţia, cu aceeaşi nevinovăţie.

Simt că mă cuprinde deodată un fel de leşin şi o mare descurajare. Mi-a pierit tot entuziasmul. Nu mai pot scoate o vorbă. Mă uit pe fereastră şi încep să număr stâlpii de telegraf, ameţit, pe când "pacienta" vorbeşte înainte, ca şi cum n-ar fi băgat de seamă ce adâncă schimbare s-a petrecut pe neaşteptate în mine.
Ne-apropiem de Focşani. Omul de serviciu de la vagon intră să dea jos bagajele cucoanei şi să le scoată în culoar, ca să fie mai aproape de ieşire.
Tovarăşa mea de călătorie se ridică şi începe să se pregătească de plecare. Văzând că eu nu fac nici o mişcare, mă întreabă:

― Da' ce d-ta nu te cobori? Parcă ziceai că rămâi la Focşani...
― Eu? Ce să caut la Focşani? Dacă-mi spuneai de la început chestia cu apendicita...

Doamna face ochi mari:

― Nu-nţeleg... Ce-are a face apendicita mea cu rămasul d-tale la Focşani?
― Are!

Mă ridic în picioare, apuc valiza şi pălăria din plasă de deasupra mea şi le arunc, cu ciudă, în plasa din faţă, unde au fost bagajele ei.

― Te muţi în locul meu, acum? zice doamna, cu un zâmbet ciudat, întinzându-mi mâna pentru rămas bun.
― Păi... să vezi d-ta... nici mie nu-mi place decât cu faţa-nainte, răspund eu. Altfel, m-apucă un fel de ameţeală, un fel de mal de train... şi nu mai sunt bun de nimic.

*

Trenul stă gata să pornească iar. Când maşina şuieră de plecare, ies în culoar şi m-aplec pe fereastra deschisă, ca să iau puţin aer. Geamantanele doamnei sunt încă jos, lângă scara vagonului. Exact când trenul se urneşte din loc, tovarăşa mea de drum s-apropie repede, urmată de-un hamal.

― Călătorie bună! îmi strigă ea, prietenos. Ştii... povestea cu apendicita, adaogă ea râzând, a fost o simplă poveste...

Îmi vine să sar din tren. Îmi vine să-i arunc cu ceva-n cap ― dar n-am nimic la-ndemână...

George Topîrceanu

Note
1. În minunata lună mai,/Când mugurii toţi se deschideau... (germ.).

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu