Minunile Sf. Sisoe - George Topîrceanu

În rai

Abia trezit din somn în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, sfântul Sisoe făcătorul-de-minuni înălţă pe glasul al şaptelea, cu un ochi închis şi cu celalt deschis numai pe jumătate, o cântare de laudă împăratului ceresc, stăpânul celor văzute şi celor nevăzute. Ieşi apoi în prag, să se spele pe ochi la soare cu apă rece dintr-o bărdacă de lemn mirositor, pufnind şi împroşcând în juru-i stropi de diamante. După ce isprăvi şi această treabă cu bine, îmbrăcă anteriul lui de şiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decât dinainte, îşi luă de după uşă toiagul lustruit de vreme şi porni să facă o plimbare de dimineaţă, ca de obicei, pe aleea cea mare.
Coruri de binecredincioşi s-auzeau din toate părţile raiului, despletind psalmi şi osanale în strălucirea trandafirie a dimineţii. Unul răsuna aproape, de după buchetele de aluni din faţă: “Bine eşti cuvântat, Doa-a-mne, învaţă-ne pre noi îndreptările ta-a-a-le...” Altul îl îngâna mai de departe, dintr-un pâlc de răchiţi înflorite: “Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţi-i-e...” Iar al treilea le răspundea de cine ştie unde, cu un ton mai ridicat: “...oa-a-mne...a-a-a-le...”

Astfel grădina raiului răsuna în toate zilele de cântări bisericeşti din zori şi până noaptea, de ţi-era mai mare dragul. Şi pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ş-a tămâie, de-ţi venea ameţeală; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi.
Dar în grădina cea sfântă a raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor preafericiţi curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă. Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blândeţe, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit.
Lăsându-şi chilia în paza Domnului, pe deal, sfântul Sisoe coborî la început o potecă îngustă, printre mesteceni evlavioşi cu tulpini drepte şi albe, ca nişte lumânări de botez înfipte în fumul destrămat al frunzişului; străbătu apoi de-a curmeziş prin iarba stropită de agheazma dimineţii, o sfântă poiană încununată jur împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de departe a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea să răsară. Cicori şi aglice cuvioase îşi întorceau spre el cruciuliţele de smalţ. Şi macii luminaţi numai dintr-o parte înălţau deasupra şiraguri de candele roşii, arzând neclintit cu feştila micşorată pe dinlăuntru.
Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-a lungul unei cărări deschise între două rânduri de pini întunecaţi, cu vârfurile poleite de soare. Acolo sus, în bătaia razelor, străluceau pe liane Florileraiului, necunoscute pe acest pământ. Unele, portocalii şi lungi, înălţau spre cer limbi uşoare de flăcări, închipuind în aer icoana vie a sfântului Duh; altele albastre şi mari, abia aninate de crengi, îşi legănau cu gura-n jos clopotele de azur, gata să sune pentru îngerii văzduhului chemarea la liturghie.
Când apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Rânduiţi patru câte patru, înaintau domol, cu făclii aprinse în mână, cântând cât îi ţinea gura psalmii prorocului David. Un sfânt de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint şi cu cerc de lumină în jurul capului, mergea în fruntea lor bătând tactul din toiag.
— Blagosloveşte, sfinte părinte! îl întâmpină de departe Sisoe, cu voie bună.
Dar celalt nici nu-şi întoarse capul măcar.
— De dimineaţă ai pornit la treabă..., îi strigă iar Sisoe, cercând să intre-n vorbă.
Dar sfântul cel mare tot nu catadicsi a-i da răspuns, ci se încruntă doar la el şi-i făcu semn, din treacăt, să nu-l tulbure cu vorbe în deşert.
Sisoe se feri atunci mai la o parte din calea convoiului şi rămase acolo, cu bărbia sprijinită-n toiag şi cu picioarele desfăcute tare-n lături, ca să privească de-aproape binecredincioşii în tăcere.
Erau de toată mâna. Şi mai slabi, şi mai graşi, cum se-ntâmplă. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoaie albe de in, lungi până la călcâie şi strânse bine-n baieră la gât. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe dinafară, care-i bărbat şi care femeie.
Uşuraţi cu totul de cele pământeşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăsit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile-n ceaţă şi păşeau domol, ca o cireadă de momâi albe care-au înviat la soare. Moşneag ori tânăr, cine-l mai putea şti pe fiecare? Gheara vremii nu mai avea putere să zgârie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheaţă a veşniciei trecuse prea de mult timp.
Alţii, în urma acestora, mai de curând veniţi de pe pământ, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, se îmbulzeau călcând de sus, ca-n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas. Şi cum treceau de-a valma pe lângă Sisoe, cu ochii-n jos de-atâta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cât de colo că n-a fost cine ştie ce de capul lor, pe pământ. Rar zăreai printre ei câte unul mai acătării, ce părea să fi fost om cu stare şi cu greutate în zilele lui, măcar că se vedea acum ajuns cot la cot cu toţi calicii. Unii dintr-înşii nu ştiau să cânte, dar zbierau şi ei, mai tare decât ceilalţi, ca să se-nveţe.
Convoiul era pe isprăvite şi Sisoe se pregătea să-şi caute de ale sale, când rămase deodată cu privirea aţintită, încruntând sprânceana. În urma tuturor, agăţat de coada convoiului, venea depănând mărunt din picioare unul mai mic la trup şi mai de nevoie decât toţi. Acesta trebuie să fi fost numai de câteva ceasuri intrat în împărăţia de sus, că părea grozav de străin. Îşi domolea uneori pasul şi, lungind gâtul, se uita speriat în juru-i... Şi iar începea să lucreze amarnic din picioare şi să scâncească încet, cu obrazul încreţit de obidă, smârcâind din nas la tot pasul. Când ajunse în dreptul lui Sisoe şi dădu fără veste cu ochii de el, începu să urle de spaimă. Iar Sisoe, ca să-i vâre şi mai tare-n oase frica de cele dumnezeieşti, se stropşi la dânsul umflându-şi obrajii, ba se şi luă după el câţiva paşi, cu toiagul ridicat.
După aceasta, Sisoe se întoarse liniştit şi însemnă cu vârful toiagului în nisip numărul binecredincioşilor din convoi. Erau o sută nouăzeci şi nouă de toţi, fără a fi socotit la numărătoare şi pe sfântul cel mare din fruntea lor. Aducându-şi aminte de acela, Sisoe se posomorî puţin la obraz. S-aştepte el de-acum să-i mai ceară blagoslovenie...
“Parcă ce-i el mai mult decât un sfânt, ca mine şi ca altul?”
Gândind astfel, Sisoe se uită înc-o dată, lung, în urma binecredincioşilor, care se depărtau acum amestecaţi în grămadă, cu spinările lor albe şi rotunde, ca o turmă de oi ridicate-n picioare.
“Unii prea mult, alţii nimica...” oftă el iar, plecându-şi nasul în pământ.
Căci încă de la început, de când intrase în rai şi văzuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva decât să capete şi el o ceată cât mai mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească, să-i înveţe şi să-i şmotrească de dimineaţa până seara, cum vedea el că fac sfinţii cei mari cu preafericiţii de sub oblăduirea lor.
Dar Domnul-Dumnezeu, ştiindu-l pre el cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul dezlegat de cele pământeşti, măcar că plin de râvnă duhovnicească şi curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Şi nici n-ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stârni tulburare şi zâzanie între sfinţii părinţi; căci, după canoanele raiului, numai sfinţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pământ au dreptul să primească sub ascultare o ceată de binecredincioşi. Bineînţeles că nici aceia nu-i iau aşa, cu hapca, fără nici o socoteală, ci potrivit cu rangul şi vrednicia fiecăruia. Astfel, unul din cei mari de tot poate să aibă sub oblăduirea lui şi până la trei sute de suflete; pe când altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciuliţă neagră la călindar, primeşte şi el, acolo, vreo zece-douăzeci de capete, ori numai cinci-şase bucăţi — o nimica toată. Cât despre gloata cea mare a sfinţişorilor de rând, pe care nici popa nu-i mai cunoaşte, cine i-ar putea împăca pe toţi? Jos, pe pământ, nimeni nu le are grija. Nimeni nu-i mai pomeneşte, ca şi cum n-ar fi. Doar din an în Paşte dacă-şi mai aduce aminte de câte unul dintre ei vro babă amărâtă care, te miri din ce pricină, se-ntâmplă să aibă slăbiciune pentru dânsul. Aşa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mână. Şi nu le rămâne alta de făcut, cât ţi-i veşnicia de lungă, decât să se plimbe cu mâinile la spate de colo până colo prin sfântul rai, fără treabă, înălţând pe neaşteptate, de după câte un tufiş, o cântare nouă de laudă, cu meşteşugite întorsături din gâtlej.

Convoiul pierise de mult la o cotitură, şi Sisoe sta tot acolo, căscând prelung şi uitându-se la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om deasupra copacilor. Până la ceasul când sună clopotul de la trapeza cea mare din mijlocul raiului, ca să adune sfinţii şi binecredincioşii la gustare, mai era încă destulă vreme.
Aducându-şi aminte de mâncare, Sisoe simţi îndată la rădăcina limbii gust de lapte dulce şi de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiţilor dintru împărăţia de sus.
“Parcă aş bea oleacă de apă...”, se gândi el, strâmbându-se puţin. Şi n-apucă să-şi isprăvească bine gândul, că-ndată ţâşni dintre pietrele de la picioarele lui, gâlgâind, un izvor de apă curată ca lumina. Sisoe luă în pumni şi sorbi o gură plină — dar nu înghiţi decât jumătate; cealaltă jumătate o împroşcă în soare, cu buzele strânse, ca să facă curcubeu.
Astfel în rai orice dorinţă ori nevoie îţi este împlinită, cât ai clipi din ochi. Atâta doar, că nimeni nu cutează acolo să dorească ce nu se cade, fiindcă Cel atoateştiutor veghează şi cunoaşte în orice clipă gândurile fiecăruia.
După ce îşi udă cerul gurii, fără nici o plăcere deosebită, căci abia apucase a-i fi sete, Sisoe nu ştia ce să mai facă.
O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecât şi i se lăsă cu încredere pe mână, ca să-i ţie de urât. Era o viespe evlavioasă. Trăise pe pământ tot în preajma unei sfânte biserici şi se sfârşise la urmă, leşinată de foame, pe o lespede din pronaos. Şi-n scurta ei viaţă nu făcuse nimănui rău, măcar că îi dăduse şi ei Dumnezeu ac şi venin în coadă, ca să nu stea degeaba pe acest pământ.
Sisoe începu s-o necăjească cu arătătorul, ca să-l înţepe. Multă nădejde de împunsături nu prea trăgea el din partea unei viespi aşa de bisericoase. Dar mai ştii? Poate că până la urmă tot are să-şi piardă răbdarea, să-i vâre barem vârful acului... Căci de atâta amar de vreme, de când abia mai ţinea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Şi ar fi vrut să mai simtă şi el, măcar o dată, un pic de usturime ori de durere, ca să se poată bucura la urmă, cu adevărat, că nu-l mai doare. Dealtfel, toţi tovarăşii lui întru neştirbita fericire umblau ahtiaţi după aşa ceva:
— Rogu-mă sfinţiei-tale — se îmbiau ei unul pe altul când se-ntâlneau la câte un loc mai ferit — trage-mi un pumn în nas...
Dar puteau ei să tot încerce, că nu-i durea nici cât un bobârnac, măcar de şi-ar fi cârnit nasurile din loc.
Văzând că viespea îşi fereşte încoace şi-ncolo pântecul inelat şi n-are de gând să-l înţepe, Sisoe o înălţă într-un vârf de deget şi-o suflă, cu ciudă, să se ducă de unde a venit.
Sfinţia-sa a pornit apoi încet mai departe, pe o alee umbrită ce se chema Drumul lui Adam.
În cedrii cei înalţi de pe margini, îngeraşi de felurite mărimi, cu aripioare albe, se jucau zburând care-ncotro şi ascunzându-se prin frunzişuri. Unii se legănau cuminţi la soare, pe crengile din vârf; alţii, mai zglobii, s-agăţau de liane cu capul în jos şi-şi făceau vânt de la un copac la altul, ori s-alungau printre ramuri cu ţipete fragede şi uşoare. Iar când se întâlneau prin văzduh câte doi mai gâlcevitori, se-nvălmăşeau grăbit, ciufulindu-şi părul bălai, şi veneau ghem până aproape de pământ. Acolo se despărţeau şi zburau înapoi, în copac. Şi-n urma lor rămânea plutind câte o pană albă, care cădea încet ca un fulg mare de omăt pe iarba întunecată.
Sisoe ar fi vrut să treacă pe acolo nebăgat în seamă. Stătu puţin la îndoială; să meargă mai departe, ori s-apuce pe alt drum?... Dar era prea târziu. Un îngeraş, care se pitise de tovarăşii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, l-a zărit de-acolo, printre frunze. Şi-i strigă de departe, cu glas de clopoţel:
— Săru’mâna, sfinte Sisoe!
Se făcu linişte, o clipă. Toţi îl căutară cu ochii... Apoi stolul întreg se năpusti asupra lui. Îl înconjurară, îl năpădiră din toate părţile:
— Sisoe! Sisoe! Sisoe!
Şi era o larmă de ţipete şi-o învălmăşeală de aripi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul:
— Îndărăt, zvăpăiaţilor!... Ce tot aveţi cu mine?
Dar ei începură s-arunce-n el cu flori, făcând horă-n jurul lui şi petrecându-l cu alai:
Sisoe, Sisoe,
Văr cu tata Noe,
Floare de trifoi,
Fir de usturoi,
Ia-te după noi!
Sisoe se apăra cu cotul în dreptul obrazului de zburdălniciile lor; se răsucea-n loc şi se lua după câte unul, dar nu-l putea prinde. Abia dacă a apucat să-i lipească unuia, cu picioruşe dolofane, lip! o palmă la spate, din fugă.
— Staţi numai, că v-arăt eu vouă!... Îngeri sunteţi voi, ori diavoli împeliţaţi?
Un serafim care tocmai trecea-n zbor peste copaci, zărind forfota de jos, se lăsă pe pământ, să vază ce-i. Cu aripile încă desfăcute, făcu trei sărituri lungi pe vârful picioarelor, înainte de a se opri din iuţeala zborului. Şi aripile de azur i se alipiră delicat de-a lungul spatelui, până deasupra coapselor de fildeş.
— Linişte! strigă el, bătând din palme. Plecaţi de-aici... Unul să nu mai văz! La glasul serafimului, îngerii se risipiră într-o clipă, fâlfâind în toate părţile, ca un roi de fluturi mari.
— Nu se poate omul să mai treacă pe nicăieri de răul lor...vorbi Sisoe către serafim, scuturându-şi florile de pe umeri şi iarba din păr.
Şi nu pornise bine mai departe, când o veveriţă mică, care pesemne prinsese la curaj din cele ce văzuse, se coborî iute dintr-un copac, se opri drept în mijlocul cărării în două labe şi-i făcu, de departe, o reverenţă. Apoi se întoarse şi-i mai făcu una de-andaratele, cu codiţa pe spate.
Roşu de ciudă, Sisoe zvârli cu toiagul după ea:
— Scârnăvie!... Acuş te ridic de vârful cozii şi te duc înaintea Celui preaînalt!
Şi cum veveriţa pierise prea repede-n frunziş, lăsându-l încă fierbând de mânie, sfinţia-sa luă martori copacii dimprejur pentru o îndrăzneală ca aceasta:
— Auzi d-ta!...

*

Aleea pe care apucase Sisoe dădea într-un luminiş rotund, cât o arie largă, bătătorită bine de paşi pe la margini, măcar că locul nu părea tocmai potrivit pentru plimbare.
Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prăpădit de bătrâneţe. Un gard de sârmă cu ghimpi îl închidea de jur împrejur, ca să nu mai poată nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscată de sub el, ce se vedea tăvălită straşnic în câteva locuri...
Acesta era mărul lui Adam, rămas aici de la începutul lumii. O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet copac strâmb şi desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Când îl mişca o adiere de vânt, începea să geamă din încheieturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vânt, se trezea foşnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze câte-i mai rămăseseră pe poale; şi parcă râdea singur atunci, aducându-şi aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare...
În jurul trunchiului uscat se vedea încolăcit un şarpe. După înfăţişare, nici ăsta nu părea a fi mai de ispravă. Era un şarpe lung şi slab din cale-afară, ca un ţâr. De bătrân ce era, îi căzuse toţi dinţii şi-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de găină bolnavă. De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale. Îşi luaseră vrăbiile nărav să-l ciugulească cu de-amănuntul de două ori pe zi, în batjocură. Şi el n-avea putere nici să mai sâsâie măcar, cum fac şerpii cei întregi la fire când îi zgândăreşti; ci doar îşi încreţea pielea din jurul nasului, puţin, ca să-şi arate scârba. Iar dacă-i venea-n minte să-şi strecoare printre buze limbuţa neagră şi despicată, ca să sperie duşmanul, rămânea de multe ori cu ea afară, atârnată într-o parte: nu mai ştia din ce pricină a scos-o şi uita s-o mai tragă înlăuntru.
De-o asemenea tovărăşie, copacul s-ar fi lepădat bucuros. Se săturase până-n gât să tot simtă pe lângă sine o astfel de lighioană, neputincioasă şi adormită. Şi poate că şarpele s-ar fi dus bucuros să tânjească-n altă parte, că-i era şi lui lehamite de când tot sta acolo. Dar ce puteau face? Soarta îi legase la un loc pe vecii vecilor, căci Domnul-Dumnezeu hotărâse, în nemărginita lui bunătate, să-i păstreze viitorimii pe amândoi, pentru aducere-aminte.

Mărul lui Adam nu mai dădea rod. Doar la zece ani o dată dacă mai făcea şi el, acolo, câteva mere pipernicite şi verzi, de-ţi strângeau gura pungă de departe, numai cât te uitai la ele. Ceasuri întregi stăteau atunci sfinţii părinţi cu ochii la acele stârpituri pădureţe, şi le lăsa gura apă, că erau doriţi de acritură. Dar nimeni nu cuteza să s-atingă de ele, fiind lucru cu primejdie; veninul lor, dulce-acru, îşi păstrase până astăzi virtutea de a-l împinge pe om în mare ispită... Odată, trecând pe aici nişte binecredincioşi, zice că unul dintre ei, mai lung de mână, ar fi îndrăznit s-apuce din treacăt, pe furiş, un măr căzut în iarbă. Şi până să prinză de veste sfântul din fruntea convoiului, până s-alerge la el, să-l scobească cu degetul în gură ca să-i scoată bucăţica dintre dinţi, acela a-nghiţit-o nemestecată...
Şi nu i-a mai trebuit alt popă! S-a scuturat ca de friguri de vreo două ori, dup-aceea a-nceput a se uita galeş, pe sub sprâncene, în jurul lui... Pe urmă s-a pornit să fluiere un cântec de lume. Şi dintr-o dată s-au trezit cu el zberând cât îl ţinea gura:
Hai, leleţă,-n deal la vie,
Să culegem razăchie...
şi alte măscări de acest fel, cum nu se mai auzise niciodată în sfântul rai. Iar la sfârşit a fost apucat cu atâta furie, că nu mai ştia nimeni ce să-i facă şi cum să scape de el. Dădea buzna la tovarăşi, adulmecând grabnic şi pipăindu-l pe fiecare, încât unora le aducea mare tulburare în inimă, măcar că alţii îl scuipau şi-l-îmbrânceau cât colo. Aşa că la urmă a trebuit să-l scoată dintre ei şi să-l lege cobză până i-a trece harţagul ca să nu-i molipsească şi pe ceilalţi cu vremea, ori s-apuce a-i vătăma cumva.
Şi astfel, mult năduf a pătimit de pe urma lui sfântul care-l avea în pază...
“Aşa i-a trebuit!” se gândi Sisoe, aducându-şi aminte de această veche întâmplare. Când ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru, nu să-i laşi de capul lor. Că ce ştiu ei, săracii? Dacă nu le ai grija, îndată culeg de pe jos şi bagă-n gură tot ce le cade la-ndemână...
Iaca, lui de pildă, nu i s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Să fi avut el câţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s-aplece cât de cât, ca să se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lăsat. Le-ar fi făcut el însuşi, la nevoie, slujba aceasta. Când ai puţini, merge... Dar asta-i, că sfinţii cei mari nu vor să se mulţumească cu puţin; ba câte unul mai lacom are atâta liotă de creştini pe cap, că nici să le dea apă de două ori pe zi nu mai pridideşte, necum să-l scarpine pe fiecare unde-l mănâncă...
La un ţintar
– Facem un ţintar, frate Sisoe? răsună deodată, de la spatele lui, un glas cunoscut.
Sisoe se întoarse, tresărind, şi dădu cu ochii de un sfânt lung şi slab, care s-apropiase fără zgomot şi se oprise la câţiva paşi, în soare. Un anteriu prea scurt şi cam ros de molii pe la poale îi îmbrăca trupul deşirat.
Acesta era sfântul Avacum, poreclit Habacuc, vestit în tot raiul ca jucător neobosit de ţintar.
– Porumb ori fasole? întrebă el iar, uitându-se la Sisoe aţintit cu ochii lui verzi şi mari, din care nu clipea niciodată.
– Porumb... răspunse Sisoe, fără putere de împotrivire.
Ca să nu-i dea timp să se răzgândească, celalt scoase îndată de sub anteriu o tablă lată de lemn, pe care se vedea zugrăvită cu crida un ţintar frumos, în patru colţuri, cam şters pe alocurea de frecătură. Puse tabla jos şi-i turnă deasupra, din căuşul palmei, cele două boabe de fasole şi nouă de porumb, pe care le purta întotdeauna în buzunarul de la spate, pentru orice întâmplare. S-aşezară apoi pe iarbă amândoi, faţă-n faţă, cu ţintarul între ei; şi după ce-i potriviră pe la colţuri şi pe la răscruci fiecare la rândul său câte-o boabă, începură să mute.
Sisoe nu prea avea chef de jucat. Ţintarul era pentru el un joc prea migălos, la care nu se pricepea tocmai bine şi rămânea totdeauna bătut. Ca să nu se cheme la urmă că s-a dat prea lesne biruit, când venea rândul să mute se prefăcea mai întâi că se socoate adânc... Apuca apoi bobul de porumb între două degete şi înainte de a-l aşeza în alt loc, la întâmplare, îl stupea bine pe toate părţile, ca să se lipească. Pe urmă, trăgea cu coada ochiului la Habacuc, să vază ce zice.
– Bre-bre-bre... se minuna acesta, ca să-i dea curaj – straşnic le mai învârteşti! Nimeni nu se poate pune cu sfinţia-ta la acest joc. Atâta doar că-l joci prea rar...
Habacuc, în schimb, îl juca de câte ori avea cu cine. Ba-l juca şi singur uneori, că mulţi se cam fereau de el, fiind sfinţia-sa un sfânt ciudat şi nu tocmai bine văzut de cei mari. Când nu-şi găsea tovarăş de joc, rătăcea ca o umbră pe cărările paradisului, cercetând, scormonind şi amirosind prin toate cotloanele, ca să-şi găsească ceva de lucru, pentru trecere de vreme. Odată a fost prins cărând ţărână cu o tărăboanţă, într-un loc mai ferit, unde-şi pusese de gând să răsădească urzici. Şi a fost aspru mustrat de sf. Petru, după cuviinţă, căci în rai nu-i îngăduit nimănui să muncească, acolo fiind veşnică sărbătoare. Afară de asta, cum fusese proroc în zilele lui, Habacuc ştia să ghicească sfinţilor părinţi în palmă. Şi-i spunea fiecăruia, ca din carte, tot ce are să i se-ntâmple până într-o mie de ani de-acu-nainte: ba că are să-i cază un dinte din fund în acest răstimp – dar nu-i mare pagubă, că tot nu prea avea ce face cu el; ba că peste vreo trei sute de ani, poate şi mai curând, va primi într-o dimineaţă o veste pentru nişte vorbe rele de la unul scurt şi roşcovan, care pe din faţă i s-arată prieten, iar pe din dos îl paşte... Şi altele de acest fel, câte-n lună şi-n soare, de-i făcea pe toţi să-l asculte cu gura căscată şi să se-nfioare până la rădăcina părului de prorocirile lui.
– Ia! făcu el într-un rând, ridicând un deget.
De departe, de peste deal, s-auzeau pe undele vântului glasuri dulci de femeie: şi cântau, cântau, cântau mironosiţele Domnului atât de fermecat că până şi frunzele de pe copaci încremeniseră ascultând.
– Iaca şi sfântul Pafnutie... zise într-un târziu Habacuc, privind într-o parte.
Sisoe, care tocmai ducea la gură un bob de porumb, privi şi el într-acolo şi rămase aşa, cu mâna ridicată şi cu buzele ţuguiate...
Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
Se opri din trecere nu departe, lângă o tufă de liliac, şi păru a sta în cumpănă o bucată de vreme. Îşi lăsă apoi binecredincioşii acolo, pe o piatră, şi se îndreptă cu pas măsurat spre cei doi tovarăşi de joc. Mergea încovoiat puţin înainte şi cam hâit şi-ntr-o parte de la mijloc în sus, ca o scoabă de lemn, purtând în mâna dreaptă o cârjă mai înaltă decât el, cu care s-ajuta la mers...
Neştiind ce gânduri are noul-venit, Habacuc acoperi ţintarul cu poala anteriului, încet-încet, ca să nu bage de seamă. Căci Pafnutie era ceva mai mare în grad decât ei; avea şi o aureolă mai lată, care i se vedea bine în jurul cheliei din creştet, ca marginile unei pălării fără fund, mai cu seamă când trecea din lumină în umbră. Aureola lui Sisoe abia se zărea, numai ca un abur subţire de argint, gata-gata să se topească de tot în văzduh. Iar a lui Habacuc, încalte nu se mai vedea deloc, decât poate la vreme de noapte...
– Da’ ce faceţi, sfinţiile-voastre, aici? vorbi Pafnutie cu duhul blândeţii, oprindu-se la spatele lui Sisoe, în picioare.
Habacuc răspunse:
– Iaca stăteam şi noi de vorbă... mai de una, mai de alta...
Pafnutie întinse atunci cârja peste umărul lui Sisoe şi dezveli, cu grijă, ţintarul.
– Al cui e rândul la mutat? întrebă iar sfinţia-sa, dând la iveală un dinte mare şi strâmb, care-i împungea puţin buza de sus când ţinea gura închisă.
Era rândul lui Sisoe.
– Fă-mi plăcerea şi mută-l pe cel de colo, de la colţ... rosti noul-venit, după oarecare gândire, arătând cu vârful cârjei un bob de porumb.
Sisoe îi făcu bucuros această plăcere. După care, Habacuc mişcă şi el îndată, în cinstea musafirului, o boabă de fasole mai mare decât celelalte şi cu picăţele roşii.
– Aşa. Ia mută-mi-l acuş p-ăsta de ici, de la răscruce, porunci blajin Pafnutie, lăsându-se pe vine la spatele lui Sisoe. Şi nu-l mai îmbăla atâta, sfinţia-ta, că doar n-are să prinză rădăcini acolo...
Sisoe şterse de poala anteriului bobul cu pricina, fără supărare, şi-l puse la locul arătat. Dar se vedea bine că nu-i mai arde lui acum de jucat. Sta tot cu capul întors şi se uita cu jind la cei trei binecredincioşi ai lui Pafnutie. Când îi veni deci rândul să mute iar, Pafnutie întinse mâna şi mută în locul lui, fără să-l mai întrebe.
Şi astfel, încetul cu încetul, molipsindu-se şi sfinţia-sa de plăcerea jocului, îi luă locul lui Sisoe.

În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie.
Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus.
La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte.
Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme.
Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit.
Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el...

Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios.
Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă.
Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame.
– Lave or hankist gu ţike mez konè...1, mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele.
– Nèm tudom mit mondasz...2, se răsti ungurul.
– Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.
Auzind vorbă, Sisoe se ridică de la locul lui şi veni către ei. Le potrivi mai bine baierele la gât, le netezi puţin cămeşoaiele pe la umeri şi-i şterse, pe rând, cu basmaua la nas.
– Ia seama, îi strigă Pafnutie, nu le mai pune mâna pe la nas... Cel din dreapta cam are nărav de dă cu piciorul...
– Nu crez! se supără Sisoe. În sfinţia-ta de ce nu dă?
– Pe mine mă cunoaşte, răspunse Pafnutie, moale.
Ca să-i arate că nu se teme (ce era el, să se teamă?), Sisoe se întoarse la ungur, îl apucă cu două degete de vârful nasului, îi săltă puţin capul mai sus şi i-l suci un pic într-o parte, ca să stea drept.
– Vezi că n-a dat? zise el fudul.
îi mişcă apoi şi pe ceilalţi doi câte puţintel, ca să-i aşeze mai bine pe piatră, cu genunchii la aceeaşi înălţime şi cu nasurile drept înainte. După care, se întoarse iarăşi la locul său.
Dar n-avea astâmpăr. Ofta mereu, se frământa şi se răsucea, ca pe spini.
– împrumută-mi-i şi mie, sfinte Pafnutie, măcar pe-un ceas! îndrăzni el în sfârşit, luându-şi inima-n dinţi.
– Ce să-ţi împrumut? întrebă Pafnutie într-aiurea.
Sisoe arătă cu capul spre cei trei binecredincioşi.
– Dă-mi-i să fac numai două-trei ocoluri cu ei... şi ţi-i aduc îndărăt, nevătămaţi.
– Ba! răspunse Pafnutie, scurt. Nu ţi-i dau.
– Rogu-mă sfinţiei-tale...
– Nu ţi-i dau, că eşti stătut. Dacă ţi-i las pe mână, într-un ceas mi-i dai gata. Vorbind astfel, Pafnutie îşi plecă iar ochii asupra ţintarului.
– Bag samă, zise el către Habacuc, cu o sprânceană mai sus şi cu alta mai jos, bag samă că această boabă de fasole nu era aici, adineaori, când am întors capul..
– Eu unul ştiu că n-am atins-o, se apără Habacuc.
– Trebuie s-o fi atins... că singură nu s-a ridicat de la locul ei, în două labe, ca să se mute aici.
– Ofi lunecat, cine ştie cum... protestă iar Habacuc. Că doar nu jucăm pe parale!
– Urât mi-a fost mie de când lumea, frate Avacume, sfântul care umblă cu şiretlicuri la ţintar. Când văz aşa ceva, m-apucă un fel de scârbă la inimă şi-mi vine să mă las păgubaş. Vei face dar bunătatea, sfinţia-ta, să duci la locul său acest bob de fasole.
– Iaca-l duc, mormăi Hababuc. Da’ nici sfânt aşa cărpănos la joc, pot să jur că n-am mai întâlnit.
Pe când se împungeau ei aşa, Sisoe sta la o parte, ca şi cum n-ar fi fost acolo. Se gândea la necazul său. Avea ochii plini de ceaţă şi-i tremura puţin buza de jos.
– Mă voi ruga iarăşi la Cel preamilostiv, izbucni el în sfârşit, să-mi dea şi mie doi-trei binecredincioşi pe samă. Ori măcar unul singur, dacă nu se poate mai mulţi...
– Vai de pielea lui şi de mama care l-a făcut! se încreţi Habacuc.
– Degeaba te vei ruga, că nu se poate să-ţi dea, vorbi Pafnutie.
– Şi de ce să nu se poată? Oare sfinţiei-tale cum s-a putut?
Pafnutie înălţă capul:
– Pentru mine s-or fi rugat cei de jos, care ne judecă pe fiecare după faptele noastre de pe pământ, vorbi el apăsat, arătându-şi colţul.
– Şi ce fapte mari până pe-acolo ai făcut sfinţia-ta pe pământ? înălţă glasul Sisoe, gata să plângă de obidă. Oare eu nu m-am războit de-atâtea ori cu duhul cel necurat... şi cu Avestiţa, aripa Satanei, care-i şi mai rea decât el, fiind parte femeiască? Şi nu o dată, scânci el pipăindu-se, m-am ales la sfârşit cu vânătăi şi cucuie pentru binele omenirii, care ş-acu se mai cunoaşte aici, la spate, o julitură adâncă, unde m-a ajuns cel vrăjmaş cu gheara...
Habacuc găsi de cuviinţă să se amestece şi el în vorbă:
– Degeaba, oamenii nu se uită la cucuie, oamenii-s nărăviţi rău, frate Sisoe. Poţi să le-arăţi toate zgârieturile de pe trup, că nu le pasă, şi praznic la călindar tot n-au să-ţi puie... Dar ia să te fi pogorât în mijlocul lor, să le faci minuni, să-i vindeci – pe unul de bubă-rea, pe altul de vătămătură – ş-ai vedea ce praznic mare, cât toate zilele, ţi-ar pune şi sfinţiei-tale la călindar...
Pafnutie îşi arătă iar dintele:
– Apoi vezi, nici asta nu se mai poate de-acum, vorbi el. Toate sărbătorile cele mari au fost prinse de alţii... gata, s-a isprăvit! care-a apucat a se chivernisi de la început, bine de bine. Care nu, rămâne mofluz pe vecii vecilor. În vremea de azi nu se mai fac sărbători.
– S-avem iertare, sfinte Pafnutie, sări Habacuc. Oare n-ai la ştiinţă sfinţia-ta că cei de pe pământ scormonesc şi alte sărbători, pe lângă cele vechi?
– Vorbe! răspunse Pafnutie.
Dar Sisoe înălţă capul şi se dădu mai aproape:
– Ce spui, frate? Mai fac oamenii sărbători?
– Se vede că sfinţiile-voastre trăiţi pe altă lume..., urmă Habacuc, uitându-se la ei cam pieziş. N-aţi auzit oare că-n vremea din urmă fiecare norod şi-a făcut obicei de-şi rânduieşte la călindar câte-o sărbătoare nouă-nouţă, care n-a mai fost de când lumea?
– Lasă asta, mormăi Pafnutie. Asta-i altă căciulă.
– Ba-i tot aia, întări Habacuc. Creştinii nu mai vor să muncească, asta-i. Şi s-au pus pe făcut sărbători. Niciodată n-au fost mai credincioşi şi mai cu frica lui Dumnezeu decât în zilele noastre. Şi tot adaugă câte-o sărbătoare nouă la călindar – uneori mai des, alteori mai rar, după cum îi apucă...
– Ce vorbeşti, frate Habacuc? izbucni Sisoe, neputând să mai rabde. Şi sărbătorile astea nou-nouţe, le ţin oare creştinii ca şi pe celelalte?
– Ba încă cum! Pe cele proaspete le cinsteşte norodul întreg, cu trâmbiţe şi cu tobe, mai tare decât pe cele vechi...
– Cu trâmbiţe şi cu tobe! se minună Sisoe aiurit. De unde-ai aflat sfinţia-ta una ca asta?
– De la binecredincioşi. Dac-ai intra şi sfinţia-ta mai des în vorbă cu dânşii, ai auzi şi alte lucruri, care de care mai minunate...
Sisoe întoarse fără voie capul spre cei trei binecredincioşi de pe piatră.
– Nu te uita la ăştia, că-s tâmpiţi! îi zise Habacuc, urmărindu-i privirea. Habar n-au ce-i pe lume. Când vom merge la trapeză, am să-ţi arăt eu unul, venit abia de-o săptămână pe la noi... unul slăbănog şi cu nasul mare. Zice c-a fost salamagiu la o fabrică de mezeluri ş-a postit nouă ani de scârbă, tot umblând cu maţe şi cu carne de cal...
– Phi! făcu Pafnutie scârbit, scuipând într-o parte. Eu unul nu l-aş fi primit în rai.
– Păi cum să nu-l primeşti, dac-a postit omul nouă ani? îi întoarse vorba Habacuc. Atunci, încalte, să închidem porţile raiului şi să nu mai primim pe nimeni! Să dăm de ştire oamenilor că degeaba mai ţin posturi... Cu acela să stai de vorbă sfinţia-ta, sfârşi el întorcându-se la Sisoe, dacă vrei să ştii cam ce se lucrează în zilele noastre pe pământ...
Tulburat adânc de cele auzite, Sisoe rămase câtăva vreme cu ochii aţintiţi la chelia din creştetul sfântului Pafnutie. O rază piezişă aprindea în luciul acelei sfinte chelii un soare mic, cât o picătură de argint viu, dar Sisoe nu-l vedea. Asemeni acelui strop de foc, în ochii lui de safir licărea scânteia pe care i-o aprinseră în suflet cuvintele lui Habacuc.
Deodată, se ridică în picioare. În mintea lui încolţise un gând, se zămislise un plan. Cu sprâncenele încreţite de o mare hotărâre, îşi netezi încet anteriul, scuturând cu dosul degetelor firele de iarbă uscată de pe poale, şi se ploconi spre tovarăşi:
– Apoi... mai rămâneţi cu bine, sfinţiile-voastre, zise el.
– Da-ncotro, frate Sisoe? întrebă Habacuc.
Dar Sisoe îşi luase toiagul la subsuoară şi se depărta grăbit, fără să mai privească îndărăt.
După plecarea lui Sisoe, cei doi tovarăşi rămaşi pe loc începură să dea semne de nelinişte. Trăgeau cu urechea, ridicau mereu capul şi se uitau împrejur, fără pricină.
În jurul lor, însă, era linişte şi pace. Poieniţa luminoasă îi adăpostea între perdele de frunzişuri ca-ntr-un cuib mare de verdeaţă. O căprioară subţire, înaltă-n picioare, veni într-un rând să pască tufiţele de rozmarin şi de levănţică mânăstirească din preajma lor. O urmărise cu ochi de fosfor şi cu mlădieri de şarpe prin ierburi înalte o panteră gălbuie, stropită peste tot cu puchiţei negri; dar numai aşa, din joacă, fără nici un gând rău... Pe cărarea din cealaltă margine, trecură mai târziu şase căţei îmbrăcaţi în catifele, trăgând după ei un cărucior de argint, în care dormea un înger sugaci, cu pumnişorii la gură. Şi de sub tufişurile din stânga, ieşiră o clipă la iveală, în soare, două pisici verzi, poleite cu aur.
Dar sfinţii erau obişnuiţi cu asemenea arătări paradisiace, într-un loc singuratic ca acela.
– Oare ce s-o fi întâmplat? întrebă Pafnutie în sfârşit, ridicându-se deodată-n picioare.
Zărise printr-o spărtură de frunziş pe sfinţii Mochie şi Farnachie trecând în goană, unul după altul, cu pletele-n vânt. Habacuc se ridică de asemenea şi privi în urma lor. Din partea cealaltă răsări şi sfântul Pintilie cel gros, dând din mâini şi strigând către ei de departe:
– Auzit-aţi vestea, fraţilor?... Sisoe se pogoară pe pământ!
Cei doi rămaseră cu gurile căscate.
– Cine ţi-a spus? De unde ştii?
– Tot raiul ştie şi vorbeşte, gâfâi Pintilie.
– Nu se poate.
– Ba, iacă, se poate... Că s-a înfăţişat înaintea Domnului-Dumnezeu, ş-atâta s-a rugat, că s-a înduplecat Cel preamilostiv şi i-a dat slobozenie să se pogoare între oameni... ba cică i-ar fi dat şi putere să facă minuni pe pământ! urmă Pintilie într-o întinsoare, privindu-i speriat.
– Mare-i minunea ta, Doamne! cuvântă pe gânduri Pafnutie.
– Iacă, pun rămăşag cu oricine că numai pozne o să facă, adăugă iute Habacuc.
– Încalte, să-i fi dat pe careva din noi să-l călăuzească, vorbi încet Pafnutie, dând la iveală dintele întreg. Că pe pământ sunt multe răutăţi şi ispite...
– Sunt mai întâi felurite feluri de mâncări grase, care de care mai sărată şi mai pipărată, zise Habacuc, lingându-şi buzele.
– Toate cu carne! întări Pafnutie, scârbit.
– Este şi rachiu, adăugă Habacuc, privindu-i ţintă.
Şi ceilalţi doi înghiţiră-n sec fără voie, ca şi cum ar fi simţit aidoma în fundul gâtlejului arsura băuturii blestemate.
– Sunt şi muieri de cele vii... , gemu Pintilie cel roşcovan, cu dinţii strânşi, uitându-se crunt la un vârf de buruiană din faţa lui. Şi câteşitrei se cutremurară la auzul acestui cuvânt de ruşine şi se uitară unul la altul, spăimântaţi.
Pe când vorbeau ei astfel, o ţarcă sprintenă, zărind dintr-un vârf de copac tabla cu grăunţe rămasă în iarbă, s-apropiase pe furiş şi-ncepuse a alege cu pliscul boabele de porumb dintre cele de fasole, înghiţindu-le cu mare iuţeală, una după alta. Habacuc dădu fără veste cu ochii de ea.
– Hâş, cobaie! răcni el, înălţând în lături braţele lui slabe şi lungi, cu mâneci ferfeniţite.

*

În vremea asta, în coliba lui prizărită la marginea dinspre răsărit a raiului, înconjurat de sfinţi şi mare gloată de binecredincioşi, înălţând psalm după psalm şi meşteşugite cântări de laudă întru slava Celui preaînalt, Sisoe se pregătea de lungă călătorie.
Sisoe se pogoară pe pământ
A doua zi dimineaţa, Sisoe se pogorî cu hârzobul din cer, pe vârful unui munte înalt.
De-acolo ar fi putut cuprinde cu ochii toate întinderile lumii, dacă piscul acelui munte n-ar fi fost pururi ascuns în nouri ca să nu poată vedea nimeni de jos cele ce se întâmplă pe-acolo, pe sus: mai joacă o horă de iele, mai pogoară din cer câte-un sfânt... ce nevoie să ştie oamenii tot? Dar asta-i, că nici de-acolo, din mijlocul acelor neguri posomorâte, dacă te uitai în jos nu prea se vedea mare lucru. Zadarnic se ispiti deci Sisoe să zărească ceva, măcar cât de cât, mai departe de vârful nasului, ca să ştie spre care parte a lumii să pornească. Dibuind prin ceaţă, ca un om lipsit de vedere, făcu câţiva paşi încoace şi-ncolo, de-ncercare; dar îndată ajunse la o margine şi se trase îndărăt, spăimântat, simţind că era gata să purceadă-n prăpastie.
"Aceasta numai pe pământ este cu putinţă, cugetă el îngrozit, să stai cu prăpastia lângă tine şi să n-o vezi..."
Faţă cu asemenea primejdie, despre care în cer nici pomeneală nu putea fi, Sisoe socoti mai cu cale să rămâie nemişcat, până ce lucrurile s-or alege la vreun fel. Se lăsă deci binişor la pământ şi s-aşeză pe vârful muntelui, turceşte. Şi ca să nu stea degeaba acolo, înălţă spre cer o cântare de laude, potrivită cu starea lui de acum:
Şi iată, şi iată,
Pe vârful muntelui ne-am aşezat...
Dar nourii tot nu se risipeau şi întunericul alb al ceţii rămânea mereu neclintit în jurul său, ca un zid.
"Trebuie să fac o minune, se gândi la urmă Sisoe, că altfel nu-i chip... "
Îşi luă deci inima-n dinţi şi se ridică iar în picioare, cu frică, stând copăcel. Apoi înălţă toiagul deasupra capului şi făcu, larg, semnul crucii în văzduh.
Grămezile de neguri de la picioarele sale începură atunci a se desface, încet-încet, drept în două. Prin spărtura adâncă dintre ele Sisoe îşi afundă privirile, cu faţa luminată de mare nădejde. Dar fruntea i se posomorî curând şi buza de jos i se lăsă a pagubă, semn că inima lui nu se prea bucura de cele ce-i vedeau ochii... Numai râpi şi prăpăstii, numai ţancuri goale de piatră şi coaste de munţi, zbârlite, cu brazi înfipţi pe povârnişuri... Şi nici ţipenie de om pe nicăieri.
"Mare pricopseală!" se gândi Sisoe, pufnind pe nas... Ce era să caute prin asemenea pustii locuri un sfânt mare şi iubitor de oameni ca dânsul?
Se întoarse deci cu spatele şi înălţă toiagul spre partea dimpotrivă, ca să vază şi într-acolo cam ce putea fi...
Nici în partea asta nu era cine ştie ce. Tot singurătăţi şi prăpăstii, tot munţi fioroşi, sculaţi în picioare, cu spinări de cremene pustie şi întunecime de brazi pe coaste.
Sisoe ridică a treia oară toiagul, spre miazăzi. Şi norii, crăpând încet, îi lăsară acum vederii minunată privelişte, care s-adâncea în limpezirea văzduhului până cine ştie unde, la marginea pământului... Văile se deschideau, munţii mari se tupilau – şi cât cuprindeai cu ochii, numai locuri largi şi desfătate, numai coline şi câmpii înverzite, cu argint de ape lucind în bătaia soarelui. Şi sate albe risipite pe sub dealuri... şi, departe-departe, în pâcla şesului, ca o grămăjoară de licăriri mărunte – oraşul...
Dând cu ochii pentru întâia oară de sălaşurile pământenilor, Sisoe s-aplecă grăbit şi luă o piatră-n gură; dar cum soarele îi venea în ochi, sfinţia-sa strănută de trei ori în şir şi zvârli pietricica din gură cât colo.
– Atâta pagubă! făcu Sisoe, vesel, uitându-se după ea. Mai sunt pietre prin aceste locuri...
Şi fără a mai sta la gânduri, porni şi el într-acolo, spre miazăzi, ca şi cum însuşi Cel preaînţelept i-ar fi arătat prin acest semn dumnezeiesc spre care parte a lumii să-şi îndrepte pasul.
Multă vreme rătăci Sisoe, prin liniştea şi singurătatea acelor înălţimi pustii, căţărat de stânci ca o capră, ocolind râpi şi măsurând cu ochii fundurile de prăpăstii.
Dar coborâşul nu era tocmai uşor pentru un sfânt ca el, obişnuit a călca numai pe loc întins şi neted ca-n palmă. Degeaba se trudea acum să păşească domol şi măsurat, cum se cuvine unei feţe bisericeşti, că mergea tot hurducat şi anapoda, parcă l-ar fi îmbrâncit mereu cineva de la spate.
– Asta numai pe pământ se poate vedea... bodogăni el iar, gata să-şi piardă cumpăna.
Şi iată că, la un povârniş mai repezit, picioarele sfinţiei-sale îi lunecară înainte, amândouă odată, fără putere de împotrivire. Sisoe se lăsă pe moale – şi se duse de-a săniuşul până cine ştie unde, într-un pâlc de ferigi uscate, unde se opri din cădere cu părul vâlvoi şi cu anteriul suflecat pe spate. Tot acolo, la capătul drumului, genunchiul sfinţiei-sale întâlni din nebăgare de seamă un colţ de stâncă, ieşit din pământ.
O durere cumplită, cu furnici, îi amorţi îndată piciorul întreg, până la gleznă. Ghemuit asupră-şi cu buzele strânse şi ochii înlăcrimaţi, ca şi cum ar fi mâncat o ceapă crudă, Sisoe începu a se strâmba fel şi chip la buruienile din preajmă, ţinându-şi cu amândouă mâinile genunchiul vătămat, ca pe o scumpă comoară.
Apoi, stând încă în capul oaselor, se uită cu obidă împrejur şi suferinţa îl făcu să cârtească împotriva acestei rânduieli pământeşti:
"Ce-a fi gândit oare Cel-de-sus, întru a sa nemărginită înţelepciune, de-a grămădit pe-aici atâtea stânci şi-a ţuguiat astfel pământul până-n slava cerului? De ce să fi sculat el oare aşa, drept în picioare, aceste locuri pustii şi amarâte? Şi ce nevoie să fi fost, până pe-acolo, să răscolească de sub pământ atâtea pietre şi să le samene-n calea omului, pe toate cu colţii-n sus, ca să-i vatăme trupul şi să-i zdrelească mădularele? Rău o fi, nu zic ba, adăugă el aducându-şi aminte de rânduiala din sfântul rai, să trăieşti în vecii vecilor fără să te mai doară nimica; dar nici aşa, să-ţi sară ochii din cap şi să nu mai ştii pe ce lume te afli de usturime, iară nu mi se pare lucru tocmai cu cale..."
Gândind astfel, se ridică şchiopătând şi-şi luă toiagul zvârlit cât colo, între ferigi. Şi după ce-şi frecă iar genunchiul cu palma, porni încet mai departe.

*

Stâncile piscului rămâneau tot mai sus, în urma lui.
Dar peste creştetul lor neclintit, începu a se înălţa de la o vreme în două labe un nour mare şi posomorât, şi a creşte pe nesimţite, cuprinzând o jumătate de cer.
Văzduhul se întuneca văzând cu ochii. În curând s-auzi într-o margine şi carul sfântului Ilie, huruind peste genuni.
Şi norul cel negru creştea mereu şi se tot bulbuca, se tot lungea spre el într-acoace, venind încet asupră-i cât un munte; iar când ajunse drept deasupra, clipi cu mânie dintr-un fulger şi slobozi un trăsnet.
– De capu-ţi! făcu Sisoe necăjit.
La această vorbă necugetată, alte două tunete lungi, cu hopuri, îi răspunseră din slavă. Şi numaidecât nourul cel întunecat, care se cunoştea cât de colo că-i burduf de apă, începu să scuture asupra lui o ploaie repezită şi mare-n bob cât aluna.
Sisoe simţea cum i se lipeşte anteriul de spate, peste cămaşa udă. Neputând să mai rabde şi această ocară, sfinţia-sa înălţă la urmă toiagul şi rosti cu mânie Tatăl nostru în gând...
Ploaia se opri atunci, ca la poruncă; tunetul se depărtă până la marginea lumii, bombănind; şi nourul cel vrăjmaş începu a se trage la o parte, ruşinat, pitindu-se tot mai jos îndărătul munţilor, ca şi cum l-ar fi sorbit pământul.
Când soarele străluci din nou, Sisoe se trezi deasupra unei pajişti prăvălite care începea de sub picioarele sale şi cădea până jos, sclipitoare şi înflorită ca un patrafir de vlădică, pe pieptul stâncos al muntelui. Sfinţia-sa porni într-acolo fără zăbavă şi-ncepu iar să coboare. Dar nu mai cobora de-a dreptul, ci tot de-a coasta şi cu pază mare, ca să nu-şi ia vânt cumva şi să purceadă iar de-a săniuşul tocmai acum, când începea să-i fie lumea mai dragă.

În curând ajunse la un capăt de plai, care cobora în clină uşoară până la marginea pădurilor de brad.
De o parte şi de alta, culmea verde se prăvălea în văi prăpăstioase şi întunecate; dar înaintea lui s-aşternea tăpşan întins, cu frăgezimi de ierburi fără prihană, abia desprinse din beteala ploii şi din moliciunea aburoasă a ceţii. Pâlcuri de ienuperi pitici umbreau pe margini strălucirea acelor păşuni înalte. Fuioare de argint subţire se distrămau în soare, deasupra lor. Încolo, nici urmă de fiinţă pământeană, în nici o parte.
Dar într-un loc, Sisoe se opri şi ridică din iarbă, pe lângă o tulpiniţă de smirdar înflorit, câteva boabe lucioase şi negre, ca de mătănii călugăreşti. Le ţinu în palmă o vreme şi le cercetă cu luare-aminte, pe toate părţile; sfărâmând apoi una între degete, o duse la nas. Şi înţelese la urmă că, nu de multă vreme, trebuie să fi trecut prin partea locului o turmă de mioare.
"Ori, poate, niscai capre...", cugetă el, încruntat. Căci de pe acele semne mărunte se cunoaşte bine numai atâta, că nu putea fi vorba de vaci.
Un lătrat de câine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniştea poienii.
Sisoe tresări. Era cel dintâi glas pământean care ajungea la urechea sfinţiei-sale... Undeva, mai la vale, după vreo perdea de brazi, ori pe altă faţă a poienii, se găsea pesemne un sălaş de ciobani.
Fiind însă abia pogorât din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vântul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărâna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pământ să-l poată zări.
Dar câinii nu văd numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grijă de toate, ei văd şi cu nasul. Deci unul dintre dulăii tolăniţi pe lângă acea stână, întorcând din întâmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o pudoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo...
– Parcă se zăreşte ceva... mârâi el către tovarăşi, cu nasul pe sus, închizând ochii ca să vadă mai bine. Şi dintr-o dată începu să latre şi se repezi la deal, stârnindu-i şi pe ceilalţi în urma lui.
într-o clipă se înşirară toţi de-a lungul poienii, alergând fiecare după putere.
Ajunşi în dreptul lui Sisoe, câinii se opriră nedumeriţi. Lătraseră ei pân-acum la tot felul de dihănii, la lup şi la urs, la vulpe şi la bursuc, ba chiar şi la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej până acum să se dea la o arătare sfântă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic ştiut şi cunoscut. O fi fost vrun sfânt picat din cer odată cu ploaia dimineţii – ori poate un strigoi fătat de bezna pământului şi rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea şti. Se opriră deci roată împrejur şi începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături.
După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrân, mare-n trup şi negru-roşcat la păr, cu urechile sfârtecate de lup şi cu urme albicioase de muşcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalţi arătându-şi mereu capul mare pe deasupra lor. Şi lătra rar şi gros, ca din butoi – parcă trăgea cu tunul:
– Hum!... Hum, hum!... Hum!...
În rând cu el s-aţineau alţi doi, tineri şi mai leşietici la păr. Amândoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai câte-un ciot. Erau fraţi gemeni, se vede, feciorii celui bătrân, că nu prea se depărtau de lângă el şi-i ţineau isonul pe rând, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gât câte-un urlet lung şi ascuţit, pe care se înşirau lătrăturile ca nişte gogoloaie pe sfoară. Când tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amândoi odată.
Prin faţa acestora se frământa ca de ceasul morţii un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de laţe albe-n vârful cozii. Lătra cu sughiţuri şi se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gât; se oprea atunci cu botul în pământ şi icnea din pântec, căscând gura până la urechi, gata să-şi lepede maţele-n iarbă... Şi mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpârli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fâşie de lână murdară de-a lungul spinării şi, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răguşit, în şoaptă – nu se-nţelegea bine ce spune:
– Chiaf, chiaf!
Şi se repezea mereu la tovarăşi, ca să-i dea şi lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.
Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n faţa lor nemişcat şi-i urmărea din ochi, aşteptând să vadă: ce-au de gând să mai facă?
– Ară, drace, ară...
Crezuse la-nceput, când i-a zărit alergând de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pământ şi să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. îl ocărau din toate părţile pe limba lor şi-l întrebau: ce caută acolo? Şi toţi erau porniţi cu duşmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un căţălandru prostuţ, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puţin vrăjmaş la inimă. Alergase şi el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să ştie despre ce-i vorba. Se oprise la trei paşi în dreptul lui Sisoe – ş-acum lătra mârâit, cu trăgăneli în glas, şi se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nui răspunde şi sfinţia-sa ceva. Iar la urmă, văzând că nu se mai întâmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă şi-ncepu a clămpăni cu dinţii prin păr, după purici.
De la o vreme se mai potoliră şi ceilalţi, parcă; dar cum făcea Sisoe o mişcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; şi după o rânduială rămasă din strămoşi, pe când unii îl ţineau de vorbă pe din faţă, alţii se furişau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului.
Şi iată, când s-aştepta mai puţin, sfinţia-sa simţi deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuţit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicând toiagul prea târziu...
La spatele lui se găsea doar o căţea, vânătă şi slabă, pe care n-o băgase-n seamă pân-atunci. Era fătată de curând pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmăşie, ca la un lup. Lătra încleştat, arătându-şi colţii până la gingii – şi tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cândva ori să-i fi gâtuit pân-acum, cu mâna lui, trei rânduri de căţei.
"Şi doar acu mă vede-ntâia oară în viaţă... cotarla dracului!" cugetă el, amărât şi scârbit din cale-afară.
Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă şi zbiară binecredincioşii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită..."
Dar la marginea pădurii, câinii începură să-l părăsească, unul după altul.
Se-ntorceau la stână, mândri, cu coada pe sus, făcând popasuri scurte pe lângă pietre şi hârjonindu-se între ei. Numai căţeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poţi scăpa, ca să-l vadă unde intră şi să-i cunoască vizuinea.

*

Sisoe se găsi la urmă singur, în liniştea pădurii înalte de brad.
Mergea acum încet, cu nasul în pământ, trezind sub picioare un foşnet singuratic prin frunzele uscate. începea să-i fie lehamite de viaţa de pe pământ; îl bătea gândul să lase toate baltă şi să se-ntoarcă în rai de unde a venit.
Dar când se gândea ce zaiafet i-ar face sfinţii părinţi, văzându-l că se întoarce aşa degrabă şi fără nici o ispravă, şi cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poartă, i se făcea negru înaintea ochilor. Nu! Mai bine să le rabde pe toate până la sfârşit, chiar dacă ar fi să se întoarcă la urmă tot fără praznic la călindar, cum a plecat.
Cu acest gând, se opri lângă un buştean căzut, ca să-şi puie la muşcătură o foaie lată de podbal, bună de leac; simţea trebuinţă să-şi mai răcorească puţin şi zgârieturile dobândite mai la deal – căci toată partea dindărăt a sfinţiei-sale era plină acum de usturimi şi fierbinţeli.
Ar fi putut el să facă o minune să le vindece uşor, c-un singur cuvânt, dac-ar fi vrut. Dar îşi aducea aminte de sfatul ce i-a fost dat la plecare sfântul Mavrichie cel înţelept, cu privire la minuni. Acest sfânt preaînvăţat avea slăbiciune să alcătuiască, pentru trecere de vreme în rai, fel de fel de bucoavne mărunte, despre te miri ce şi mai nimic. Şi la plecare îi arătase şi lui una, pe care sta scris cu slove mari de mână: Despre făcutul minunilor, cuprinzând sfaturi şi învăţături pentru folosinţa sfinţilor părinţi, ca să le slujească la o nevoie. (Binecredincioşii cei de rând n-aveau a se uita într-însa, căci nu era de nasul lor.) Şi scria acolo aşa, că acela ce a primit de la Dumnezeu această putere, mai presus de fire, trebuieşte cu străşnicie a se feri să nu facă niciodată o minune în folosul său, căci altfel i se va lua darul. Aşijderea, ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu şi să folosească oamenilor, minunea se cere făcută numai acolo unde va fi lume multă adunată la un loc, nu pe pustii locuri sau în păduri, bunăoară cum ar fi pe aici.
De acea bucoavnă îşi aducea aminte Sisoe acum, stând cinchit lângă buştean, cu nasul în pământ şi cu anteriul ridicat la spate până sus. Şi-i părea rău că n-o ceruse împrumut. Poate că i-ar fi dat-o.
"Noroc că nu-i nimeni p-aici să mă vază...", îşi zise el la urmă, privind împrejur bucuros că poate să-şi cerceteze fără martori goliciunea înroşită de nevoi. Căci după atâtea necazuri şi suferinţe, făptura lui cerească începuse acum a se cunoaşte, mijindu-se şi vederii puţin, printre copaci, nu numai de pe miros.
O cinteză nevăzută începu să strige atunci, dintr-un vârf de brad, risipind licăriri de sunet în umbra verde a pădurii:
– Ți-vic! Ți-vic!... pi-ca, pi-ca, pi-ca... piţ-piţ-piţ!
Sisoe înălţă urechea, s-asculte de unde vine acel glas picurat. Dar nu mai auzi nimic, decât şuietul vântului în cetini.
întorcând capul apoi, sfinţia-sa dădu cu ochii de o ciupercă mare şi albă, pe care n-o zărise încă; sta ploştită acolo, chiar la spatele său, între frunze, şi se uita cu luare-aminte în sus.
– Ce te mai uiţi şi tu ca o proastă? o înfruntă el, întorcându-se îndată cu faţa.
Şi dacă văzu că aici nu era chip, se ridică şi porni iar, să-şi caute un loc mai potrivit.
Se opri nu departe, la o margine de râpă, deasupra unei văgăuni căscate între ziduri prăpăstioase de piatră. Peste vârful brazilor înfipţi în povârnişul de sub el, s-auzea, din fund, răcnet de pârău.
Sisoe înţelese că apa ce se zbătea acolo, într-o încleştare de stânci, trebuia să se împreuneze odată şi-odată mai jos cu râul cel din vale, pe care-l zărea de aici ocolind într-un arc de argint satul risipit la poalele muntelui, departe.
Supărarea îi trecu ca prin minune.
Călăuzit de acel glas de apă care-i suna îndelung în cale, când mai tare, când mai încet, ca un cântec pustiu al singurătăţii, sfinţia-sa se ridică şi porni la vale după pârău, neştiut de nimeni, prin această împărăţie a urşilor, de-a curmezişul desimilor de brădet.
La mijlocul unei coaste cu zmeurişuri încâlcite, zăbovi într-un rând o vreme, să-şi răcorească puţin gura cu bobiţe trandafirii de zmeură. Era linişte. Numai bâzâitul ţânţarilor ţesea fire subţiri împrejurul lui. Pe când se ospăta astfel, auzi deodată un glas gros mormăind: parcă vorbea cineva singur, d

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu