Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul - George Topîrceanu

Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o şaradă — spun adoratorii ei fervenţi, care se cred totuşi misogini.
Această concepţie, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente. Psihologii şi romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeţii „anormali” au pus-o în versuri şi i-au exagerat conţinutul. Iar femeia a acceptat-o cu graţie...
„Sfinxul” îşi intitulează şi dna Hortensia Papadat-Bengescu noua sa carte de feminităţi.
În treacăt fie zis, ceea ce vrea să sugereze acest titlu uşor ostentativ poate fi însă obiect de controversă pentru spiritul vremii în care intrăm. Se pare că omul acestei vremi va întinde, în sfârşit, antagonistei sale de până ieri o mână de împăcare şi de ajutor: „Ai fost roabă umilită, ai fost sfinx idolatrizat. Fii de acum înainte om, şi vino alături de mine...”

Idolatrizarea îngrozită a femeii nu se potriveşte cu o structură virilă robustă şi armonioasă. Pentru un bărbat echilibrat, femeia nu poate fi nici idol, nici enigmă.
Să ne înţelegem. Într-un anume sens, orice lucru e o enigmă. Enigma universului întreg se răsfrânge şi se întrupează în fiecare parcelă a realităţii care ne înconjoară. Se zice că un chibrit, un banal şi ridicol chibrit, în momentul când se aprinde a scos din haosul microcosmic al gămăliei sale un sistem întreg de lumi autentice, o puzderie de constelaţii adevărate, care se mişcă după legile lui Newton în infinitul câtorva secunde, deschizând astfel minţii noastre înspăimântate prăpastia unor analogii bizare, într-un ocean de mistere... Dar dacă mintea noastră se coboară în mijlocul relativităţilor care ajută să ne înţelegem unii cu alţii, atunci chibritul devine iarăşi un obiect, banal, ca oricare altul.
Tot astfel şi femeia e o enigmă, întocmai ca bărbatul. Sufletul feminin, în opoziţie cu celalt, nu e însă mai enigmatic decât el. Acelaşi determinism le stăpâneşte deopotrivă. Fondul amândurora e acelaşi. De la cele mai de jos manifestări (nici o femeie nu râde când o doare) până la cele mai subtile emoţii estetice, sufletele celor două fiinţe omeneşti de sexe diferite mai mult se aseamănă decât se deosebesc, şi deci se pot înţelege, cât e dat să înţeleagă om pe om...
Există, fireşte, şi deosebiri sufleteşti profunde. Dar şi pe terenul acestora intuiţia masculină se poate orienta, şi înţelegerea rămâne posibilă, până la pragul psihiatriei.
Pentru Bianca Porporata, ca şi pentru Adriana şi Alisia — eroinele dnei Papadat-Bengescu din ultimul său volum, Sfinxul, — ni se pare un titlu excesiv, o caracterizare prematură cu care le gratifică autoarea, înainte ca noi să le fi făcut cunoştinţa. Şi când, la urmă, simţi că ele înfăţişează sub trei aspecte felurite unul şi acelaşi exemplar original de femeie, în ipostaza ei de iluzionistă arzătoare şi spirituală, de pasionată naivă şi de ibseniană dezarmată, ai dreptul să plasezi o mică impertinenţă de cititor, singur cu gândurile lui: — Sfinx?... Lasă-ne s-o spunem noi. Căci dacă o spui d-ta, e ca şi cum Adriana, de pildă, ne-ar declara de la început: “Eu sunt un sfinx”. În cele ce urmează am să vă documentez acest lucru... Şi Adriana, şi mai ales Bianca, lăsată de capul ei, n-ar face aşa; pentru că spirituala Bianca ne încântă mai cu seamă prin distincţie intelectuală şi delicateţă de sensibilitate, însuşiri pe care izolarea ei provincială i le păstrase intacte, departe de literaturism şi de orice sugestie grosolană.
Pe Bianca Porporata, autoarea o plasează vag în timp şi spaţiu, dar în condiţii de viaţă destul de precise, ca s-o putem înţelege. Claustrarea în care trăieşte Bianca Porporata, ca orice femeie iubită, iubită cu legitimă pasiune de un don Camillo prevenitor şi cuminte, lipsa ei de ocupaţie propriu-zisă, temperamentul vibrant şi, în sfârşit, candoarea ei de fapt, care presupune o totală lipsă de experienţă vinovată, ne explică nostalgiile-i arzătoare, puterea de iluzionare veşnic reîmprospătată, revolta şi resemnarea alternativă şi ironizarea dureroasă a propriilor aspiraţii... până şi faptul că ea se adresează “lui don Juan”, ca singurul destul de intrepid pentru situaţia ei, şi i se adresează nu pe pământ, ci „în eternitate” — fiindcă Bianca Porporata e castă.
Dar condiţiile în care a trăit Bianca Porporata, „în ciclul lunar al XVI-lea” şi probabil în Italia, nu sunt unice. Cu variaţii care nu schimbă fondul, ele sunt condiţiile de viaţă ale mai tuturor femeilor oneste din aceeaşi clasă. Biografia unei femei oneste e lipsită de evenimente. Istoria ei sufletească, însă, e cu atât mai bogată în nuanţe şi în amănunte.
Faptul că autorul de care ne ocupăm e o femeie explică în mare parte însuşirile operei sale. Dl Ibrăileanu a caracterizat foarte just literatura dnei Papadat-Bengescu: lucrări de miniatură executate pe dimensiuni de frescă...Miniatură — din cauza evenimentelor liliputane pe care i le oferă viaţa; frescă, din cauza importanţei pe care le-o dă impresionabilitatea pururi trează, sufletul lacom de emoţii, imaginaţia promptă în amăgiri.
Caracterul subiectiv şi liric al operei dnei Papadat-Bengescu ne arată că avem a face mai mult cu un poet decât cu un prozator. D-na Papadat-Bengescu nu zugrăveşte viaţa, ci o cântă. Şi aproape în toate eroinele sale ai impresia că autoarea îşi expune propria-i personalitate, propriul ei suflet sub diferitele-i aspecte, ce-i dreptul, nespus de fluide, de nuanţate şi de schimbătoare, după anotimpuri, după momentul zilei, după o mie şi una de împrejură ri mărunte, care se întâlnesc, se întretaie şi se îmbină, ca să dea unei clipe fugare caracterul ei unic, imposibil de regăsit.
În opera dnei Papadat-Bengescu e prea mult lirism pentru un prozator, prea multă analiză pentru un poet. Analiza lirică, dacă ni se permite această alăturare de cuvinte, o duce până în domeniul celor mai subtile şi rare senzaţii, a căror expresie formală e un straniu mozaic de imagini. Prin aceasta, dna Papadat-Bengescu stă mai aproape de poeţii noştri “modernişti”, care-şi pun în versuri nu gândurile, ci senzaţiile, decât de oricare dintre prozatorii noştri adevăraţi.
Partea anecdotică din bucăţile dnei Papadat-Bengescu e redusă la minimum, uneori lipseşte cu desăvârşire. Intrigă şi acţiune nu există. Subiectul propriu-zis se reduce adeseori la un simplu pretext, la un banal punct de plecare. Şi lucrul e foarte explicabil. Fiind femeie până-n vârful degetelor, autoarea e excesiv de subiectivă: viaţa sa e lipsită de evenimente, iar viaţa altora n-o interesează. Pe de altă parte, discreţia şi prudenţa, însuşiri feminine înnăscute şi de-a dreptul impuse de împrejurări, o fac să stăruiască numai asupra efectelor sufleteşti ale unui fapt material şi să lase în umbră însuşi faptul care le-a cauzat. Minunata îndrăzneală artistică a autoarei în ce priveşte mărturisirile pur sufleteşti dispare când e vorba de fapte.
Şi mai e încă ceva. Ca orice liric, dna Papadat-Bengescu e lipsită de imaginaţie constructivă, creatoare de viaţă. Deci şi din această cauză, d-sa evită faptele. Nimic epic în această operă de introspecţiune şi lirism covârşitor.
Dar fiindcă dna Papadat-Bengescu scrie în proză, oricât de şubredă ar fi schela de care să-şi agaţe strălucitoarele pânze de paianjen, ea trebuie să existe. Şi atunci când e silită să facă şi arhitectură, să inventeze o intrigă oarecare, o înlănţuire de fapte materiale, în povestirea propriu-zisă aşadar, dna Papadat-Bengescu pierde admirabila siguranţă cu care îşi mânuia materialul propriilor gânduri şi senzaţii. Povestirea e plină de ezitări. Compoziţia e lipsită de gradaţie, ansamblul — de armonie între părţi. Cele câteva amănunte materiale, expuse parcă în silă, prea speciale uneori şi fără semnificaţie pentru economia întregii bucăţi, fac impresia că autoarea nu le-a inventat în vederea scopului anumit, ci le-a cules de-a dreptul din realitatea unui fapt divers, fără să le prelucreze artistic.
Dar obiectivitatea, imaginaţia creatoare de viaţă, stăpânirea şi coordonarea materialului şi meşteşugul expunerii sunt la urma urmei atribute masculine prin excelenţă. Iar farmecul operei dnei Papadat-Bengescu stă tocmai în ceea ce-i constituie originalitatea fundamentală: caracterul ei eminamente feminin. În domeniul acesta, al feminităţilor pure, al stenografierii senzaţiilor, al exprimării lucrurilor impalpabile şi nuanţelor sufleteşti insesizabile, d-sa se mişcă cu amploare şi graţie, fără teamă de rivalitatea vreunui bărbat.
Ar fi nedrept să-i cerem mai mult. Şi ar fi nedrept să-i judecăm din alt punct de vedere concepţia asupra vieţii şi mijloacele artistice.

*

De o concepţie largă şi originală, de o concepţie propriu-zisă asupra vieţii nu poate fi vorba la această autoare.
În toată opera sa, luată în ansamblul ei stufos, se afirmă mai lămurit şi cu mai multă putere o singură tendinţă dominantă: sete intensă de viaţă şi revoltă împotriva stavilelor care o zădărnicesc.
Această tendinţă presupune, desigur, şi o concepţie mai abstractă: afirmarea dreptului, pentru femeie ca şi pentru bărbat, la o existenţă liberă, dreptul oricărei fiinţe omeneşti la deplina dezvoltare a tuturor facultăţilor cu care a venit pe lume, dreptul naturii individuale la realizarea tuturor aspiraţiilor şi posibilităţilor înnăscute — dreptul la viaţă.
Toate scrisorile Biancăi Porporata strigă cu pasiune acest drept. Sub frivolitatea lor aparentă, se ascunde o suferinţă reală şi profundă, o protestare de fiecare clipă, zbuciumul tragic al fiinţei care se crede oprimată, răzvrătirea zadarnică împotriva fatalităţilor care încătuşează viaţa unei femei.
Dna Papadat-Bengescu nu e o feministă, în înţelesul curent al cuvântului. Ca oricare dintre eroinele sale, Bianca Porporata nu are nimic sufragetic în ea. Bianca nu vrea drepturi pentru femei. (Ea doar îşi zice „Sfinx” pe copertă — iar un sfinx nu poate merge la vot...)
Dar dreptul la viaţă al naturii individuale este imprescriptibil.
Nefiind plăsmuită cu mintea, ci oarecum impusă de însuşi complexul temperamental ca o expresie simplistă a lui, această concepţie nu e nicăieri formulată direct, în mod discursiv, în opera dnei Papadat-Bengescu, dar străbate întotdeauna printre rânduri. O singură dată, ni se pare, autoarea a încercat s-o facă să răsară mai direct din structura unui subiect anume imaginat, în nuvela Romanul Adrianei. Dar, conceput şi condus la început parcă în vederea unei teze, subiectul nu dă până la urmă ceea ce făgăduise, şi nuvela sfârşeşte prin câteva pagini, fermecătoare în sine şi de o supremă delicateţă de execuţie, în genul obişnuit al dnei Papadat-Bengescu.

Adriana aminteşte pe Nora lui Ibsen. Amândouă părăsesc „căminul conjugal”! Dar cum din piesa marelui dramaturg nu ştim ce s-a întâmplat cu Nora după plecarea ei, s-ar părea că dna Papadat-Bengescu, începând cu deznodământul piesei lui Ibsen, căreia vrea să-i dea un epilog pesimist, a încercat să arate zădărnicia revoltei însăşi, inexorabila fatalitate care pune pe o femeie în neputinţa de a-şi crea singură condiţiile unei vieţi proprii, conformă cu aspiraţiile... Dar poate că ne înşelăm. În orice caz, intenţia autoarei rămâne mai confuză decât aceea din Casa de păpuşi. La Ibsen, concepţia reiese puternic şi unitar, fiindcă el face pe Nora să plece numai după ce ne-a arătat limpede motivele pentru care pleacă, motive de ordin mai înalt şi mai general, care dau piesei o largă semnificaţie socială. Autoarea noastră nu arată motivele pentru care a plecat Adriana din casa soţului ei. Faptul că i s-a părut că iubeşte pe altul lămureşte puţin episodul în sine, dar îi scoboară mult semnificaţia, îngustează şi întunecă teza — dacă e una.

Eroinele dnei Papadat-Bengescu au despre viaţă o concepţie păgână.

Când însă viaţa îţi apare ca un rezervoriu imens de bucurii şi plăceri, ca un prilej unic de desfătare, şi nu ca o „vale a plângerilor”, e greu să nu te crezi mustrat şi nedreptăţit atunci când ţi se pare că nu ai partea ta întreagă la ospăţul comun. (Şi aproape totdeauna omului i se pare acest lucru, dorinţele lui fiind infinite.)
Dar nimic nu face pe om mai rău, în înţelesul creştin, ca nedreptatea. Nimic nu-i întoarce cu mai multă putere privirile asupra soartei proprii, făcându-l surd şi orb pentru suferinţele altora. Naturile impresionabile şi pasionate, egoiste prin definiţie, când se mai cred şi nedreptăţite, se revoltă împotriva universului întreg; iar revolta nu mai lasă loc pentru îngăduinţă şi iertare.
Aţi observat că în toată această operă de femeie, nu există aproape nici o urmă de duioşie sentimentală, de milă creştină, de compătimire cu suferinţele altora?
În locul moralei curente, un estetism naiv, superb, inconştient serveşte eroinelor de îndreptar în viaţă. Fiecare dintre ele cugetă, simte, aspiră în încăperea ermetică a unui egoism ireductibil. Aproape fiecare se înduioşează numai asupra soartei proprii, îşi inventariază cu complezenţă propriul său suflet, îşi etalează numai suferinţele sale, bucuriile sale, aspiraţiile sale.

*

Dar cu câtă vervă! Cu ce fineţă de simţire şi de limbaj!

Dna Papadat-Bengescu posedă arta subînţelesurilor abile, întorsătura de frază care lunecă, atinge uşor ideea şi lămureşte fără să precizeze. Nici unul dintre scriitorii noştri nu are în aşa grad curajul de a spune orice şi talentul de a învălui totul în graţia expresiilor alese, fără să lovească nici o susceptibilitate. Recitiţi în această privinţă scrisoarea XVI-a a Biancăi Porporata... Închipuindu-şi că a fost ofensată de închipuitul ei corespondent, nefericita Bianca reacţionează. Picătura de foc pe care i se pare că a primit-o peste rănile ei deschise îi redeşteaptă orgoliul, o face să-şi mascheze durerea resimţită, sub ironiile şi sarcasmul ripostei. Bianca alege, cu un discernământ sigur şi fără să uite nimic, tot ce poate răni fatuitatea masculină a lui Juan, singurul lui punct vulnerabil, muindu-şi săgeţile în cel mai subtil venin al răutăţii feminine. S-ar părea că fantoma sceleratului din „eternitate” anume a provocat pe Bianca, numai pentru ca dna Papadat-Bengescu să-şi arate şi această latură a talentului său.
Dar ironia, care presupune o doză de răceală şi stăpânire, e ceva incidental în opera aceasta de lirism cald şi susţinut, în care autoarea intervine necontenit şi căreia i se împrumută cu întregul suflet. Chiar şi descrierile de natură sunt animate, sunt umanizate, sunt colorate de pasiune, femeia neputând avea o atitudine imparţială nici chiar faţă cu lucrurile neînsufleţite.
Iar bogăţia de senzaţii, căldura şi pateticul debitului său poetic sunt potenţate la dna Papadat-Bengescu de o minunată putere de invenţie verbală. D-sa găseşte întotdeauna cuvântul care exprimă nuanţa. Cuvintele scânteiază de-a lungul frazei, ca mici explozii de praf de puşcă. Imaginile însă, cu strălucirea lor de piatră rară, se clatină în metalul frazei, nu sunt bine încrustate. Montura e inferioară nestematelor. Fraza e prea lungă adeseori, cu sinuozităţi multe: nu are contur precis, puritate de linii, nu e sculptată dintr-o bucată. Se vede şi aici, în mic, aceeaşi lipsă pe care am observat-o când era vorba de compoziţie: frumuseţe de amănunte, în dauna ansamblului.
Femeia nu e nici sculptor, nici arhitect, prin natura ei. Nu ştie să construiască, nu poate să sculpteze. S-a zis că pe femeie o atrag şi o interesează mai mult senzaţiile, decât formele... Faptul se vădeşte încă o dată şi prin observaţia măruntă pe care o facem mai sus.

*

Ascensiunea dnei Papadat-Bengescu în literatură a fost bruscă şi surprinzătoare. Originalitatea d-sale e incontestabilă. De la Caragiale încoace, singur dl Sadoveanu dăduse o îndrumare nouă prozei româneşti, prin personalitatea lui puternică. Iar după dl Sadoveanu, dna Papadat-Bengescu a izbutit să aducă iarăşi o notă tranşant diferită... Mic sau mare, oricum ar fi socotit, talentul d-sale nu a adăugat o simplă nuanţă, ci a proiectat o nouă culoare pe ecranul nu tocmai variat în culori al prozei noastre literare. Şi asta înseamnă mult...
Exuberanţa producţiilor sale, ca o izbucnire arteziană, a ridicat-o dintr-o dată până la un loc de onoare, după care alţii tânjesc îndelungă vreme. Iar această bogăţie ne face să nădăjduim că dna Papadat-Bengescu va mai dărui încă multe lucrări de preţ literaturii noastre. E drept că în ultimul timp, în ceea ce a publicat prin reviste, d-sa nu s-a mai ridicat niciodată până la înălţimea de inspiraţie şi de realizare pe care a atins-o în acele neîntrecute scrisori ale Biancăi Porporata către don Juan. Dar asta nu înseamnă nimic în privinţa talentului. Calitatea unei înfăptuiri literare nu depinde numai de talent. Izvorul inspiraţiei, de pildă, e şi el un factor destul de important. Talentul rămânând acelaşi, împrejurările din afară decid singure de gradul şi de natura inspiraţiei. Este evident că un nour mânat de furtună îţi trezeşte în suflet alt fel de ecouri decât, bunăoară, un măgar — să zicem.
Dar lumina aceasta fiind infinit de variată în aspectele ei, şi viaţa infinit de fecundă în combinaţii de fapte, de împrejurări şi de surprize, sufletul unui artist va fi necontenit solicitat în rezerva lui de forţe creatoare să aspire, să viseze şi să producă.

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu