Despre duel - George Topîrceanu

În urma unor apostrofe parlamentare, cu aluzii gingaşe la mamă, două persoane din lumea noastră politică şi suprapusă au fost gata să purceadă pe teren şi să schimbe, vorba ceea, două gloanţe fără rezultat.
Dar faptul nu s-a consumat. Martorii celor două părţi apostrofante (e vorba de martori de onoare, nu de cei oculari) au contramandat ceremonia şi-au închis definitiv incidentul, prin procese-verbale şi alte tertipuri medievale. Nu ne mai rămâne alta de făcut, prin urmare, decât să regretăm că ne-am alarmat degeaba ― şi să notăm aici câteva reflecţii tardive cu privire la duelul din zilele noastre.

*

Dar mai întâi, nu înţelegem cum pot parlamentarii noştri să recurgă la asemenea mijloace extreme, când ştie toată lumea că în Parlament bătaia n-a fost niciodată prohibită? Domnii care ne fac legile au avut întotdeauna dreptul să le calce înaintea noastră. Nimeni nu le-a contestat vreodată acest drept patern de prioritate. Şi când toate drepturile şi prohibiţiunile publice ies din Parlament... e natural ca acolo înăuntru să nu mai rămâie nici una. Noi, particularii, n-avem dreptul să ne batem în public nici măcar aşa, de-un gust, la zile mari, fără ca poliţia să intervină. Dar auzit-aţi vreodată ca doi deputaţi care s-au bătut în incinta Camerei să fi ajuns la poliţie sau la judecătoria de pace?

*
Duelul e o instituţie barbară; prin urmare, s-a conservat până în zilele noastre, cu sfinţenie.
Ca să rămână totuşi accesibil eroismului burghez, duelul a trebuit să se adapteze moravurilor civilizate de astăzi. Lupta adevărată se dă mai mult pe hârtie şi la gazetă, decât pe teren. Şi nu se bat atât cei doi adversari între ei, cât se bat "martorii" lor cu ortografia şi gramatica limbii noastre, prin scrisori şi procese-verbale...
Pe vremuri, duelul era un privilegiu boieresc. Numai dacă erai nobil din naştere, aveai dreptul să te simţi ofensat şi să tragi cu pistolul ori să scoţi spada din teacă.
Astăzi însă are libertatea să se ofenseze oricare cetăţean onorabil. Aici stă progresul: duelul s-a democratizat.
Caracteristica duelului democratic stă în lipsa lui de rezultat, garantată prin lege. Şi cu cât omenirea se va civiliza mai tare, cu atât şi duelul va fi mai lipsit de rezultate şi va oferi cetăţenilor o garanţie mai mare de securitate şi de confort.

*

Ca să ne dăm seama câtă distanţă va mai fi între duelul de mâine şi cel de ieri, e destul să ne uităm cu atenţie cum îl pun în aplicare încă de astăzi unele persoane culte, care prin situaţia lor socială sunt ţinute să anticipeze asupra progresului moral ― şi cum îl practică oamenii din popor, obligaţi de împrejurări să reprezinte în zilele noastre o epocă mai veche din istoria civilizaţiei umane.
Am avut deunăzi, într-un restaurant de elită, viziunea duelului de mâine, asistând la un incident nervos între două persoane din societatea noastră bună. Cei doi adversari, care erau acolo cu nevestele, la două mese învecinate, s-au ridicat deodată în picioare ― nu ştiu bine din ce cauză ― şi-au schimbat câte două înjurături fără rezultat, pe franţuzeşte şi pe româneşte. Pe urmă ― s-au aşezat jos şi au mâncat. Atât.

Cum să nu admir această distincţie de maniere, această lipsă totală de barbarie ancestrală, această înaltă probă de stăpânire de sine, care trebuie să-l deosebească pe orice om civilizat de străbunul lui din peşteri?...

Mi-a fost dat altă dată, trecând pe la hală, să am şi viziunea duelului preistoric. Am asistat adică la o discuţie între un vânzător de fructe, sedentar, şi un măturător de stradă, ambulant prin natura lucrului. După un schimb sumar de cuvinte, unul dintre ei a declarat, cu ochii ieşiţi din cap, că vrea să facă amor cu paştele matern al celuilalt. La rândul său, acesta şi-a exprimat cam aceeaşi dorinţă, inversând numai rolurile. Şi duelul a început, fără alte marafeturi... Ţin minte numai atât, că la un moment dat, măturătorul l-a apucat pe negustor cu dinţii de-o ureche ― şi n-a mai dat drumul, până când a rămas cu bucăţica în gură. Ce-i drept, n-a înghiţit-o, cum era natural şi legitim, ci doar a stuchit-o la sfârşitul luptei, pe tarabă, între caise.

Printre spectatori, nu erau decât martori oculari. Dacă s-ar fi nimerit şi vreo doi de ceilalţi, vă asigur că duelul cu pricina ar fi luat o turnură mai civilizată, înainte de a fi spurcat caisele. Un proces-verbal de onoare, publicat apoi la gazetă, ar fi dovedit părţilor interesate şi opiniei publice că dorinţa unui client insolvabil de a petrece câteva momente plăcute în tovărăşia unei sărbători religioase nu conţine nimic ofensator la adresa negustorului care-i primeşte confidenţa. Ea poate fi taxată cel mult drept o aberaţiune sexuală, cam curioasă dacă vreţi, dar cu totul inofensivă prin platonismul forţat la care natura ideală a calendarului nostru cel nou o condamnă de fapt. Şi-n adevăr, când o naţiune întreagă face zilnic dovadă că se complace cu imaginaţia în irealizabil şi-n fistichiu, n-ar fi oare absurd ca milioanele de cetăţeni care o compun să-şi ceară mereu, pentru atâta lucru, unii de la alţii satisfacţie?... Ar însemna să stăm toată ziua numai cu pistolul în mână sau cu urechile aproapelui în gură.

*
Onoarea e un atribut al bărbăţiei, care la majoritatea bărbaţilor oneşti din zilele noastre a-nceput să se atrofieze cu totul. Individul la care acest apendice medieval s-a transmis într-o formă oarecare, cât de puţin proeminentă, e grozav de sensibil prin partea locului. Îndată ce-l atingi la onoare, el simte o nevoie urgentă de ieşire pe teren cu martori, sau cel puţin de un proces-verbal şi un schimb de scrisori, cu mici greşeli gramaticale.
Fiind mai dinainte asigurat că pistolul adversarului nu dă rezultate, domnul care iese pe teren se găseşte în situaţia plăcută a unei cucoane care ştie bine că nu poate să facă copii ― dar tot mai încearcă. De ce nu? Când obiceiul unui act moştenit din străbuni şi devenit inutil şi-a pierdut orice urmă de primitivitate, civilizaţia nu se opune să-i conservăm măcar gestul sau ritualul ― din respect pentru tradiţie. Cu atât mai mult, când ritualul lui are în sine şi ceva agreabil.

Spiritualizat astfel, redus la o măreţie simplă de simbol, duelul modern va deveni în curând un act erotic adaptat la firea burghezimii rafinate din timpurile noastre. Peste câţiva ani, adversarii vor ajunge să schimbe între ei cele două gloanţe fără rezultat, aşa de la mână la mână, sub formă de pilule. Ori au să şi le trimită prin poştă, dacă locuiesc în alte oraşe. Şi nici de precauţii sau de mister faţă cu sexul slab din anturajul celor doi eroi nu va mai fi nevoie... Trezită prea de dimineaţă din somnul fără întreruperi al unei nopţi conjugale ca oricare alta, soţia somnoroasă îşi va întreba, căscând, eroul respectiv:

― Da' ce faci, Mitică?
― Mă duc să mă bat în duel.
― Aşa? Nu uita, la întoarcere, să treci pe la băcănie pentru nişte icre...

Până atunci însă, actualul cod al onoarei rămânând în vigoare, adevărata primejdie la care te expui este descalificarea prematură. Dacă ai neglijat cumva un singur punct din programul premergător, s-a isprăvit cu tine: nici un om de onoare n-o să te mai înjure pe viitor.
Dacă însă ai apucat a ajunge pe teren la locul tău, atunci e bine. Nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii ― şi să tragi.
Pistolul e un instrument primejdios, fireşte. Nu însă pentru cei doi adversari, ci mai cu seamă pentru martori, săracii. De aceea se recomandă să-l iei cu mare precauţie în mână; şi să nu tragi cu el orizontal, Doamne fereşte, ci numai vertical, spre lună. Căci altfel, chiar dacă martorii scapă nevătămaţi, se poate întâmpla alt bucluc. Unul din cele două gloanţe fără rezultat ar putea foarte bine să nimerească, din întâmplare, tocmai în onoarea momentan descoperită a cine ştie cărui cetăţean matinal, aciuat pentru câteva clipe, acolo, în preajma terenului de luptă, ca omul. Vă puteţi închipui ce surpriză pe capul lui când s-ar trezi aşa, din senin, cu onoarea reparată, fără să ştie nici dincotro şi nici, mai ales, din care pricină...

George Topîrceanu

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu