Civilizaţie locală - George Topîrceanu

― Strângeţi rizervă, că se opreşte! strigă vardistul, crăpând uşa dinspre stradă.
Şi toţi ai casei apucă în grabă căldări, căni şi alte vase mai mărunte, cu destinaţii gospodăreşti felurite, şi se reped speriaţi la robinet (casa are robinet ― n-ar mai avea!). Cu o mână febrilă, cel ajuns întâi dă drumul... Fsss! face robinetul. Şi câteva picături, rămăşiţă săracă, sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioşetoare simultaneitate, braţele celor din jurul robinetului se lungesc spre pământ.
Vardistul a plecat. Important şi tardiv, el duce mai departe vestea fericită. Când ajunge pe la a patra casă, oamenii ştiu de mult că apa e oprită.
― Ce rezervă? Nu vezi că s-a închis? îl întâmpină o gospodină necăjită.
― Păi eu nu ştiu... eu aşa am orden, răspunde omul oficial, bocănind din cizme mai departe, la altă casă. El are ordin să-i vestească pe toţi cei din pontul lui că se opreşte apa, şi-şi face strict datoria, chiar după ce apa s-a oprit de trei ceasuri.

Într-o ogradă ferită, o cişmea de modă veche ţârâie o şuviţă firavă de apă, de la un izvor din dealul Ciricului. Cam puţintică, nu-i vorbă, dar rece vara, potrivită iarna, şi mai cu seamă sigură la orice vreme, ziua ca şi noaptea. Apa marii instalaţii civilizate (cu care stăm în rândul oraşelor moderne), printr-o ingenioasă rânduială a ţevilor, e tocmai dimpotrivă: iarna ca gheaţa, vara călduţă şi-n orice anotimp cu capricii răutăcioase, ca o femeie fără amor. Pe ger îngheaţă, la dezgheţ s-azvârle impetuos şi îmbelşugat şi sparge ţevile (care, fiind cam şubrede, atâta aşteptau); se infiltrează apoi prin pivniţe bătrâne, prin hrube vechi şi tăinuite de la vremea lui Lăpuşneanu-vodă, care răspund cine ştie unde, sub vreo casă nouă... Şi catastrofa e gata: într-o bună noapte, casa cea nouă se dărâmă cu instalaţie modernă cu tot, fără ca nimeni să-i fi prevăzut o prăbuşire aşa de prematură.
A doua zi vestea macabră se răspândeşte în tot oraşul, provocând consternare ori satisfacţie, după cum e cazul.
Şcolăriţe mărunţele, cu picioare subţiri şi agile ca de furnică, au plecat pe întuneric din fundul Şocolei, ori de pe la Nicolina, să poată intra în clasă la ora reglementară. Iarna când pornesc ele de acasă e încă noapte pe uliţi, e glod până la genunchi sau e ger de crapă pietrele, şi câinii flămânzi dau la om ca lupii. Dar n-ai ce-i face, viaţa e grea şi amară chiar când eşti o fetiţă numai de două şchioape: la ceasul 8 fix trebuie să fii la şcoală.
Şi iată că într-o dimineaţă, pe la 8 şi ceva, pâlcuri de fetiţe îmbrăcate în negru (asta e culoarea favorită a copilăriei studioase) încep să treiere mărunt spre mahalale, adică îndărăt, spre casă. Toate sunt grozav de vesele. Ce s-o fi întâmplat?... În drum întâlnesc câteva întârziate, grăbind spre şcoală, cu ochii ficşi de groaza pedepsei care le aşteaptă. Una din cele care-au pornit spre casă, mică şi îndesată, strigă cu o nemăsurată bucurie în glas către una din cele întârziate:
― Pretorian, nu te mai duce! Haideţi înapoi toate! S-o dărâmat şcoala.
― Când?
― As' noapte. I-o venit nişte apă pe dedesub, nu se ştie de unde ― şi gata! Dacă eram acolo, pe toate ne omora...

*

Se lasă înserarea. De prin unghere, pe nesimţite, umbra se adună tot mai deasă. Melancolii dulci, descurajări subite ori tristeţi negre fără motiv coboară în noi, după ani şi împrejurări. Gândurile rele, ca liliecii, preferă întunericul ― şi întunericul naşte lilieci în sufletele noastre...
Dar, cu o mişcare uşoară, o mână întoarce comutatorul electric spre dreapta. O lumină albă, egală şi liniştită se revarsă din becurile "Osram" sau "Philips", care s-au aprins miraculos şi ard ca nişte fragmente reci de soare, risipite prin odăi. Influenţa malefică a întunericului a fost încă o dată conjurată. Slăvită fie civilizaţia!
În redacţia unui ziar local, secretarul, cu o foaie albă dinainte, încearcă să prinză din zbor prima frază a unui articol, care-i palpită ca un fluture în jurul capului plin de preocupări domestice... A prins-o! Creionul aleargă vertiginos pe fila albă... Din odaia de alături se aude glasul unui reporter la telefon, plin de o duioasă şi enervată rugă, ca într-o declaraţie de dragoste:
― Domnişoară... te rog, domnişoară... numai un pic! N-avem nici o ştire la gazetă pe mâine... Imposibil? Firele deranjate?... M-ai nenorocit!
Undeva, la căpătâiul unui copil bolnav, o cuconiţă numără cu mare grijă dintr-un flacon cu doctorie scumpă, picătură cu picătură, într-o linguriţă: una... două... trei...
Într-o căsuţă prizărită, nu tocmai departe de centru, un profesor bătrân a stat la masă mai devreme şi acum se aşază grăbit la birou, unde un vraf neverosimil de teze lunare ― cel mai perfecţionat mijloc de tâmpire descoperit de un ministru genial ― îl aşteaptă cu placiditatea exasperantă a lucrurilor neînsufleţite...
Şi dintr-o dată, lin, fără prevestire, lumina electrică se stinge... S-a oprit motorul Uzinei!
Gazetarul încremeneşte cu creionul suspendat, reporterul gesticulează pe întuneric în faţa telefonului, cucoana dă un ţipăt şi scapă flaconul cu doctorii ― şi dascălul bătrân îşi dă energic o palmă peste frunte.
― Lumânări! Aduceţi lumânări...
Prin toate odăile apar lumânări proaste (fabricarea lor e o industrie cam părăsită, de când cu eclerajul electric), pâlpâind cu flacără nesigură şi foarte galbenă, ca de mort. Fitilul, aşezat excentric de multe ori, arde consumând lumânarea numai pe o parte. O rigolă se sapă cu repeziciune şi un izvor abundent de parafină caldă ori de seu topit se prelinge pe sfeşnic. Fitilul ars se lungeşte văzând cu ochii, se încolăceşte graţios la capăt, se umflă într-o bobită de cărbune incadescent. În rubinul transparent de jar palpită umbre funebre, ca într-un astru intrat în declin cu sateliţii lui invizibili şi cu bătrâna lor civilizaţie.
Profesorul n-a mai corectat teze. La Nathanson, unde a trimis după lumânări, e închis. Şi mai departe de Nathanson nu se duce baba Tasia la vreme de noapte, măcar să piară lumea.
Cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palme pe întuneric, bătrânul stă şi aşteaptă dispoziţia capricios alternativă a Uzinei noastre electrice. Imagini de odinioară, reminiscenţe fără contur se perindă prin sufletul obosit... Într-un târziu, profesorul se ridică şi, plin de o amărăciune aproape juvenilă, rezumă doleanţele tuturor:
― S-o dăm dracului de civilizaţie!

Post-scriptum. ― Uzina noastră electrică de tramvaie a ars astă-noapte, pe la ceasul unsprezece.
În clipa când au aflat această veste, toate vagoanele de tramvai au încremenit pe linie, tâmpite de spaimă, în diferite puncte ale oraşului. Dar pasagerii pe care i-a apucat vremea în ele nu ştiau la început nimic.
― I-a sărit ştanga! îşi ziceau ei, liniştiţi. Nu-i nimic: i-o pune îndată, şi pornim.
― N-are corent! Ştanga e la locul ei... obiectau flegmatic taxatorii şi vatmanii, cu autoritatea lor de specialişti.

Şi nimeni nu s-a coborât, toată lumea a rămas în vagoane, aşteptând să vie iar corentul. Fiecare se gândea, cu legitimă tenacitate, că dacă a dat cinci lei pe-un bilet, are dreptul să aştepte măcar un ceas acolo... Abia pe la miezul nopţii, când vatmanii şi taxatorii plecaseră de mult pe la casele lor sau cine ştie unde, au început şi pasagerii a se coborî, unul câte unul, făcând aluzii pornografice la mama Uzinei electrice.
― Ce mişelie! Auzi d-ta...

Şi vagoanele au rămas la urmă singure, în fluiditatea obscură a nopţii de toamnă ― blocuri mari de întuneric solidificat. Gâşte sălbatice, rătăcite din stoluri, ţipau sinistru deasupra oraşului, sub cerul de păcură. Un vânt negru alerga, la răstimpuri, de-a lungul străzilor pustii. Miezul nopţii a bătut apoi rar, de cine ştie unde, din vârful unui turn înecat în puhoaie de beznă...
Şi iată că pe platforma unui tramvai a apărut o umbră agitată ― făptura de coşmar a ultimului pasager, care adormise înăuntru şi căruia i s-a transmis prin cablul vagonului, pe când era în stare de catalepsie, viziunea dezastrului de la Uzină... Înnebunit de spaimă, căzut în transă ca un adevărat medium, nenorocitul îşi înălţă braţele spre cer şi începu să aiureze profetic, în tăcerea macabră a nopţii:
― Uzina de tramvaie a ars!... În curând o să arză şi Poşta centrală... şi Universitatea... şi Regia de tutun! Un cutremur va surpa peste primărie palatul Administraţiei financiare... Teatrul Naţional se va prăbuşi, acoperind sub dărâmături pe cei două sute de spectatori gratuiţi ai lui, câţi i-au mai rămas credincioşi... Studenţii vor distruge într-o noapte toate dughenele cu mărunţişuri din Târgu-Cucului, rănind la nas un plutonier de pompieri şi alte autorităţi creştine... Copoul va luneca la vale, peste Râpa Galbenă, din pricina ploilor, nimicind tot cartierul de jos... În oraşul fără apă şi fără electricitate, bandiţi basarabeni se vor plimba printre ruine şi vor ucide jumătate din populaţia rămasă. Ciuma îşi va face apariţia, holera va seceta mii de vieţi ― şi grămezile de cadavre neîngropate vor atrage din împrejurimi haite de lupi flămânzi, cu limbile scoase de-un cot... până când ultimii locuitori ai oraşului, bărbat şi femeie, cuprinşi de furia amoroasă care se dezlănţuie în vremea marilor dezastre, se vor sfâşia între ei cu dinţii... Am zis!

*

Poşta centrală a ars. Aşteptăm, cu inima strânsă, evenimentele.

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu