Ninsoare - George Bacovia

La scară, zurgălăii zuruiau... și ningea. În noapte, satul era ascuns; un ecou moale, și ninsoarea se desfăcea mare și liniștit. Lăsam petrecerea în plinul ei, cu domnișoare la dans, pian, mâncăruri și vin. Plecam într-o altă parte a satului, cu sania unei familii care petrecea aici, și mă duceam să mă culc sau să veghez. Într-o blană, alături cu o fată de casă în altă blană, lunecam pe drumuri nevăzute, ascunși în ninsoare.
Ajunși, urcaram un cerdac... La o casă, fata deschise ușa unei săli, aprinse o lampă și, cam emoționată, voia să mă servească cât mai bine. În odăița rustică veghea o candelă verde și o tăcere caldă...
Am rămas pe marginea patului, privind un covor, iar fata trecu în altă odaie, printr-o perdea de mărgele. În noapte ningea.
Prin sală se auzea câte o clampă veche, de fier, o ușă uscată, și apoi nimic. În lumina verde, cântându-mi în cap valsurile pianului, mă dezbrăcăm, înecându-mi un oftat și înstrăinare pe totdeauna. O mulțime de gânduri negândite mă întârziau, fără să dorm, privind, printre gene, lumina și licărirea perdelei de mărgele. O pisică, verde-pal, intră încet... se uită spre pat, se aruncă ușor peste mine...
Un braț gol răsfirând încet mărgelele, o privire despletită, și fata întreagă, verde-pal, în odaie. Priveam printre gene fără nici o mișcare aceste opriri și înaintări pe nesimțite, cu respirații oprite, și ochii mari. Sunt frumuseți intime, care rămân în singurătate. Ninsoarea se lipea înainte pe fereastră, și fata se retrăgea încet cu pisica, ondulând perdeaua, după care o umbră se mai vedea privind.
Ca o plictiseală de orice, candela începu să se stingă.
Un șir de emoții pâlpâiau, dând loc altora... și perdeaua de mărgele se înfiora în zadar.
O noapte... la scară zurgălăii zuruiau... și ningea... plecam... candela verde se vedea prin ninsoare.

Cugetul romanesc, Bucuresti, martie 1923

vezi mai multe texte de: George Bacovia