Sonetul XVI [Il Canzoniere] - Francesco Petrarca

Traducere de Octavian Cocoş

De îndată ce o vede pe Laura sau se gândeşte la ea, inima i se tulbură şi este uluit peste măsură, de aceea fuge.

Când mă întorc spre partea aceea-n care
al doamnei chip ca soarele luceşte,
şi pentru că în minte-mi zăboveşte
acea lumină ce mă arde tare,

eu inima îmi simt că vrea să zboare,
dar când lumina vie brusc păleşte,
merg ca un orb ce-n beznă dibuieşte,
constrâns să plece – unde, habar n-are.

Deci ca să nu simt lovituri de moarte,
eu fug; dar n-am cum să întrec dorinţa
ce peste tot se ţine după mine.

Şi plec tăcut, căci orice vorbe moarte
fac oamenii să plângă; şi-am dorinţa
să vărs eu singur lacrimi cristaline.

Adăugat de: Octavian

vezi mai multe poezii de: Francesco Petrarca



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.