XV9.3 Goștasb. Rostam îl ucise pe Șeghad și muri - Firdousi

Când Rostam, rănit de moarte, îşi deschise ochii mari
şi văzu schimonosită faţă-a prinţului Şeghad,
presimţi că viclenia ticăloasă-a ăstor gropi
născocite-s de mişelul de Şeghad, vrăjmaşul său !
Izbucni „O, om bicisnic, cu nenorocoasă stea,
fapta-ţi va preface ţara fericită-ntr-un deşert !
Va să te căieşti de-omoru-mi, şi de ale lui urmări,
va să tremuri, alb de spaimă, şi bătrân n-ai să ajungi !"
Mârşavul Şeghad răspunse: „Rotitorul cer făcu
direptate şi cu tine; pentru ce, amar de vremi,
ai vărsat atâta sânge în Iran, şi-ai nimicit
şi izbit întreaga lume? Dar sfârşitu-aproape ţi-i
şi va să te stingi de mâna crâncenului Ahriman !"
Din deşert, în clipa-aceea,-ajunse şahul din Kabul
în cel loc de vînătoare, şi-l văzu pe Tahamtan
plin de răni adânci pe trupul său de falnic elefant,
răni, văzu, neoblojite, şi îi zise: „O, Rostam,
căpetenie-de-oaste, oare, ce ţi s-a-ntâmplat
în ăst loc ce hărăzit e pentru vânătoare doar?
Vreau să plec, acum, în grabă să-ţi aduc lecuitori,
lacrime vărsând de sânge pentru chinul tău amar;
cred că ranile cumplite se vor vindeca deplin
şi în lacrime de sânge-obrajii nu-i voi mai scălda."
Tahamtan răspunse-acestea: „O, tu, omule viclean
si din josnică sămânţă ! Vremea de lecuitori
dusă este pentru mine, dar la moartea-mi nu vărsa

lacrimile-ţi mari de sânge. Oricât vom trăi de mult,
vom sfârşi murind: rotirea cerului atinge tot
ce-are viaţă-n lumea asta. N-am eu slavă mai presus
decât Geamşid, bunăoară, care-a fost de Peiverasp
retezat cu fierăstrăul, nici decât un Fereidun,
sau Kei Kobad, şahinşahii cei născuţi din falnic neam;
şi când l-a ajuns sorocul pe viteazul Siavuş,
Gherui Zere, grumazul, i-l tăie cu-al său jungher.
Toţi au fost şahi în Iranul nostru, și în bătălii
fost-au mai viteji ca leii, dar s-au dus demult şi noi,
noi rămaserăm cu zile şi-astăzi noi suntem pe drum
precum leii-aceia groaznici ! Faramurz, feciorul meu,
el, a ochilor lumină, va veni şi îi vei da
grea socoată pentru moartea-mi !"
Către josnicul Şeghad
se întoarse-apăi zicându-i: „Pentru că am fost atins
de nenorocirea asta dă-mi din taşcă arcul meu
şi-mplineşte-mi astă rugă. Arcul încordează-mi-l
şi mi-l pune dinainte şi-o pereche de săgeţi,
căci nu trebuie ca leul, când târcoale după prăzi
va dădea, vrun rău să-mi facă: arcul m-ar sluji atunci.
Dacă pot să scap cu bine şi nesfâşiat de viu
de un leu, atunci veni-va vremea să mă culc în colb."
Şeghad merse, de la spate, trase arc şi-l încordă
şi-l întinse doar o dată să-l încerce, şi, voios
de a fratelui său moarte-apropiată, l-aşeză
surâzând drept înaintea lui Tahamtan. El pe loc
prinse arcul cu putere, dar se răsuci gemînd
de a rănilor durere. De săgeţile-i, Şeghad
se temu fugind să-şi facă pavăză dintr-un copac.
Un platan găsi în faţă încărcat de-amar de ani;
scorburos pe dinăuntru, dar pe-afară înfrunzit,
şi Şeghad, cu josnic suflet se ascunse după trunchi.
Rostam îl văzu şi braţul şi-l săltă, şi-aşa rănit,
slobozi săgeata care şi copac şi pe Şeghad
îi cusu îndeolaltă, şi aceasta îi umplu
inima de bucurie bravului ce duhu-şi da.
Şeghad scoase doar un răcnet când de moarte fu rănit,
dar viteazul pentru chinuri nu-i lăsă prea mult răgaz.

Notă explicativă :
Peiverasp, adică ..Zece-mii-de-bidivii", porecla lui Zohhak.

Tahamtan la urmă zise: „Domnului îi mulţumesc
fiindcă-o viaţă căutat-am adevărul să-l cunosc,
şi mi-a dăruit putere însumi eu să mă răzbun
pe-acest vânzător, nainte de-a muri şi 'cât aici
viaţa-mi pâlpâie pe buze şi cât încă n-au trecut
două nopţi peste această răzbunare !" Zise-astfel,
pe când duhu-i lăsă trupul şi-adunarea revărsă
lacrimi de durere-amară. Zevare la fel sfârşi-n
altă groapă, şi sfârşiră-nsoţitorii mari şi mici.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi