În jurul unei duble sinucideri - Filip Brunea-Fox

Frecventul deznodămînt al dramelor mizeriei trece neobservat. Sinuciderea avînd drept cauză foamea (cînd inaniția nu înlocuiește singură și fatal o hotărîre funestă) e actul cel mai banal. Nici cauza, nici d i s p e r a t u l, cum spune în ”Faptele diverse”, nu sînt termeni dătători de înfiorare. S-au bagatelizat. E o moarte sumară și anonimă, asupra căreia nu se apleacă sociologul, justiția, medicina legală. Își aparține sieși. Ea, moartea, a ales un om sau mai mulți și au dispărut împreună. Nimeni nu se miră măcar.
Societatea a generat dramele macabre ale mizeriei. S-a deprins să ignore – peste cadavrul care nu necesită decît o cheltuială de doi poli pentru transportul la groapa comună – determinismele ce duc un om viu la neființă. S-a deprins să nu-și asume nici o răspundere, de frica învinuirii că din pricina indiferenței sale se petrec atîtea drame. Mor într-un bordei în Colentina, asfixiați cu mangal, doi oameni, un chelner tuberculos și soția lui; trei femei se închid într-o cameră de hotel din Galați ca să dea de dușcă spirtul toxic al neantului; se spînzură la Ploiești o șomeră. ”Pentru ce motive?” – întreabă din vîrful buzelor societatea, un pic interlocată dar nu alarmată. ”Mizeria, onorată doamnă”. ”Ah, mizeria?” Nu interesează.
A uitat societatea că pentru prevenirea acestor epiloguri sinistre a cheltuit și cheltuiește milioane, cu fel de fel de instituții de ocrotire și asistență? A uitat că-și atribuie cu astfel de întîmplări cel mai grav blam, punînd în discuție rostul atîtor ”eforturi”, atîtor ”opere” cu grele sacrificii întreținute de contribuabili? Ce a făcut ca să evite deznodămintele, să ușureze soarta nenorociților, să-i îndepărteze de ligheanul de mangal sau de sticla cu spirt denaturat? Ce face ca să scurteze lista neagră a candidaților la moarte – imensa și trista cohortă a înfometaților – din care reportajul nostru spicuiește doar cîteva cazuri și nume?
S-a prezentat la redacție un prieten al chelnerului care și-a pus capăt vieții, împreună cu soția lui, din pricina mizeriei, relatîndu-ne cît de groaznică a fost agonia morală a celor doi șomeri cînd și-au dat seama că soarta lor e pecetluită de nepăsarea semenilor, de nepăsarea autorităților, sesizate totuși.
Tuberculos, măcinat de boală, de subnutriție, nefericitul era pironit la pat. Nimeni care să-l îngrijească. Soția alerga după problematice ajutoare, staționa ceasuri întregi la ușa instituțiilor de asistență, ca să se întoarcă într-un tîrziu așa cum plecase. Cu mîna goală adică. Dacă ar putea să-l interneze într-un spital, la un preventoriu! S-a adresat ministerului de resort, dar i s-au cerut dovezi medicale că într-adevăr pacientul merită asistență. S-a adresat fără rezultat altei instituții, ce are în sarcina ei aceste ”adeverințe” și i s-a spus să aducă bolnavul spre examinare la dispensar.
Că nenorocitul nu poate umbla; că nu dispune de bani ca să se deplaseze măcar cu birja, nu cu automobilul la dispensar – fleacuri. Medicii salariați ai asigurărilor sociale nu-și pot pierde timpul cu trambalări în mahalale. Un bolnav care nu se duce la doctor, așteptînd ca acesta să vină la el acasă e un bolnav suspect, un pacient chiulangiu.
Și treceau zilele, săptămînile, și chelnerul se simțea tot mai rău. A izbutit să se ridice printr-un efort supraomenesc și, susținut de chinuita lui tovarășă, au pornit-o tîrîș spre dispensar. Vedeți spectacolul acestui muribund abia urnîndu-se ca să capete o dovadă că nu e un mistificator? Că nu rîvnește să-și însușească o lețcaie măcar din fondurile rezervate nu știm cui? Că e într-adevăr bolnav?
Așteptare. Lume multă. Cînd l-a văzut, medicul a clătinat din cap. De ce n-a venit mai devreme? De ce a lăsat să-l roadă boala? Acum e prea tîrziu. I-a eliberat certificatul și o rețetă. Pentru rest să se descurce cu ministerul, cu asigurările sociale.
S-a lăsat frigul, au venit zilele reci ale iernii. Nenorocitul nu se putea mișca din culcușul lui mizerabil. Femeia n-a reușit să transforme o bucățică de hîrtie cu mîzgăleli doftoricești în leacuri-sadea, pentru că la farmacia dispensarului lipseau, iar în altă parte, la spițăriile particulare costau bani mulți. N-a izbutit să convingă pe nimeni că e vorba de un caz urgent, că bărbatul ei se prăpădește.
Să mai aștepte – i s-a spus. Nu sînt fonduri, nu sînt locuri de internare. Ce era să facă? S-au resemnat. Și-au dat seama că erau osîndiți, că societatea n-are nevoie de sărmani, n-are nevoie de bolnavi, decît formal, decît în abstract, ca să justifice pentru alții, pentru armata de sinecuriști hulpavi, pentru politicienii valizi, atîta bănet risipit cu fel de fel de așezăminte luxoase. Aceștea din urmă sînt ”nevoiașii”! Pentru dînșii se întocmește bugetul!
Murim... Femeia a astupat ușa și ferestrele cu cîrpe și hîrtie, a stropit cu gaz magalul din lighean și i-a dat foc. S-a urcat apoi în pat lîngă bolnav. Și moartea a venit din doi lei mangal. O moarte ieftină. Au fost și trei rînduri în gazetă.

1927

vezi mai multe texte de: Filip Brunea-Fox