Ce am văzut la Spitalul Colentina - Filip Brunea-Fox

(Fragment)

Spitalul nu ocupă un loc important în coloanele presei noastre. Dimpotrivă, un spatiu redus la literele care-i compun cuvîntul. Șase litere. Atît. Dacă acest cuvînt n-ar apărea destul de des la sfîrșitul vreunui ”fapt divers” relatînd un accident sau o întîmplare violentă (”rănitul a fost transportat la spital”), fonetica lui n-ar vibra decît pe buzele bolnavilor – și asta murmurat – și pe acelea ale medicilor – ca simplă mențiune profesională...
*
Paturi de asil de noapte. În ele, sub pături uzate, pacientele. De toate vîrstele... De o singură profesiune însă. Numărul lor se apropie de 130 (una sută treizeci), dar uneori se întîmplă sa depășească binișor cifra, cînd raziile sînt mai ... fructuoase.
Cele două etaje sînt și acum insuficiente. Nu reușesc să facă față necesităților. Sînt mai multe bolnave decît paturi. Decalajul nu suscită bătaie de cap. Prisosul e cuibărit în culcușurile deja ocupate, căci, pasămite, se întîmplă tocmai aici bizareria ca maladiile venerice să nu fie socotite ... contagioase. Nu rare sînt cazurile cînd bolnavele cu afecțiune ușoară contractează astfel o maladie mai grea.
Vina nu e a medicilor, care-și fac datoria, ci a administrației care, din comoditate și nepăsare nu se ostenește să găsească o soluție ... profilactică. Vina e a Eforiei, care nu construiește pavilioane suplimentare, neținînd seama că populația a crescut după război cu afluxul noilor provincii în Capitală. Și, în primă și ultimă instanță, vina e a ocîrmuirii, care, la adăpostul cinicului aforism că ”prostituția e un rău necesar” nu face decît s-o prolifereze.
Dacă sub raport sanitar condițiile în care zac bolnavele, în care dorm pot avea consecințele pe care le-am arătat, e de închipuit efectul lor sub raport moral. Această promiscuitate oferă ”un mediu ideal pentru întreținerea instituțiilor nărăvite – îmi spune medicul însoțitor – mai ideal chiat decît acela al trotuarului, unde peripateticienele nu prea au contact între ele, fiecare fiind acaparată de propriile-i interese”.
Aici, la spital, locuind laolaltă, se simt solidare în recluziunea care, le-a privat de libertate, le-a luat și bruma de distracție pe care o aveau înainte, un film, o cofetărie, chiar o plimbare în orele (cele nocturne) nedestinate profesiunii. Cum să-și omoare timpul aici, decît pălăvrăgind toată ziua, decît certîndu-se și păruindu-se.
- E un fel de a se sustrage urîtului, monotoniei, - a continuat medicul. Nu pot uita impresia pe care mi-a lăsat-o într-o seară, cînd îmi făceam vizita, liniștea din salon. M-a și alarmat. Toate stăteau cu ochii fixați în plafon, în nemișcare, ca moarte. În primul moment am crezut că s-au drogat, sau că se prefac. Mi-a trebuit un oarecare timp ca să le scot din inerție, să le anim.
- Ce v-a apucat fetelor să faceți pe moartele?
- Ne plictisim, domnule doctor. Afară e primăvară... Ale noastre mai cu noroc se plimbă pe stradă. Și au început să plîngă toate ca la groapă, în cimitir. Vă imaginați spectacolul?
Un reporter nu are căderea decît să vadă, să înregistreze și să tragă anumite concluzii.
Am văzut chipuri ofelite, priviri șterse, indiferente; o galerie de chipuri multiplicate după un singur model; nici unul nu se deosebea de celălalt, decît doar printr-o zbîrcitură mai accentuată, un cearcăn mai negru.
Într-un pat, o pacientă, copiliță încă. N-are decît 13 ani. Prostituată de la vîrsta de unsprezece. Alături, o femeie, care de șaptesprezece ani ”face” neîncetat Colentina. Cele două vîrste au aceeași expresie, aceeași fizionomie. Nu s-au gîndit măcar s-o izoleze pe biata copilă de coabiția cu profesionistele mature, pietrificate în meserie.
Domnule primar, onorabili efori, la treisprezece ani o ființă trebuie considerată iremediabil pierdută?
Cu strîngere de inimă i-am văzut destinul. E concretizat aici, în paturile de fier. Ca într-o frescă ilustrînd fazele vieții, pe vîrste, pe degradări, pe finalul stereotip. Existența ei desfășurată succesiv. Așa va fi la 16 ani, așa la 20, așa la 45, vîrsta vecinei care aproape de un sfert de veac se vînzolește între trotuar și Colentina.
- Incorigibile – reflectează cu severitate supraveghitoarea. Acuma stau cuminte în pat, că abia a trecut vizita și e și domnul extern cu d-voastră. Dar să fi venit peste o oră, că le găseați împopoțonate ca la bordel. Cu funde în păr, pudra, oglinjoarele, țigările? Eu una nu-mi bat capul să scotocesc prin cotloane, pe sub saltele și mai știu unde. N-au reușit ele surorile dinaintea mea luni și luni de zile... Și apoi nici nu mă interesează. Treaba administrației...
- Și ce-i rău în asta? – o întreb.
- Nu zic că-i rău, dar e contra regulamentului. Și la drept vorbind, nici frumos nu e să le vezi așa la fereastră, de parcă ar fi la ele în Crucea de Piatră, nu la spital. Mai și fumează la fereastră, fac semne cu oglinjoara către alea din curte, către vizitatori... Că doar vine lume de afară, rude, părinții... Că spitalul are și alte secții, cu boli cinstite...
- Există boli cinstite și boli necinstite? Pentru medic nu există dinstincție... Toate bolile sînt boli, indiferent cine suferă de ele.
- Mă miră că vorbiți așa.
- Ehei, soro, cîte doamne onorabile și cîți domni onorabili... Numai că de afecțiunile lor... necinstite, ca să vorbesc ca dumneata, nu știu decît medicii particulari, sanatoriile private. Secret profesional. Neosalvarsanul se consumă mai dihai în lumea bună decît în cea de rînd. Asta, săraca de ea, are mai mult parte de oftică decît de sifilis.
Aș fi vrut să-i mai spun că pacientele din ”pod”, în majoritatea lor, sînt mai curînd victime ale societății decît ale ”viciilor înnăscute”, cum le condamnă moraliștii cu buze subțiri.
Servitoarele de la etajul de dedesupt și-au adus de la țară beteșugurile de care suferă? Le-au contractat la oraș, în casă ”cinstită”, unde erau bietele la cheremul unui destrăbălat fiu de patron. Las că nici pentru patron nu pun mîna în foc.
Sau mica prostituată în vîrsta de 13 ani... Nu insist din comizerație pentru soarta ei tragică...
Acestea sînt, în rezumat, impresiile și constatările înregistrate în cursul vizitei la Colentina. Din păcate am trebuit să le redau într-o coloratură infinit mai palidă decît se prezintă în realitate și să las la o parte o sumedenie din ele. Poate că din jenă. Poate că din diferență pentru primarul Capitalei, ca să nu-i umbresc... succesul.

1927

vezi mai multe texte de: Filip Brunea-Fox