Fast-food - Cornelia Georgescu

Relaţia pe care o am cu şeful meu e una foarte specială; de fapt, nici nu-l ador, însă nici nu-l urăsc. Mai degrabă îl tolerez. Desigur, sentimentul e reciproc; probabil nici nu s-ar putea altfel. Însă m-a angajat fără comentarii, atunci când m-am prezentat la interviu. Bineînţeles, nu erau forte mulţi doritori pentru postul pe care-l oferea, iar CV-ul meu arăta impecabil (ca şi mine, evident!). Şi din acel moment m-am comportat mereu admirabil, cel puţin la locul de muncă, astfel încât relaţia pe care o am cu şeful să nu aibă de suferit, dar şi pentru că îmi place corectitudinea. Însă, destul cu laudele (aş prefera să le primesc de la şeful meu, mai des, dacă ar fi posibil)…
Momentan, deşi în locul în care mă aflam nu putea fi nici noapte, nici zi, m-am trezit. Aşa, dintr-o dată; de fapt, nu fără motiv, ci… Evident, pentru că trebuia să ajung la muncă. Altfel, şeful s-ar supăra; nu aprobă întârzierile. Niciodată. Iar când se supără, face urât; îşi schimbă, involuntar, nu doar culoarea, ci şi aspectul, încât devine te miri ce – câteodată nici el nu-şi dă seama ce (aşa e specia lui)… Uff; şi şefii ăştia… Nu-şi închipuie că nu poţi ajunge mereu la timp? Poate uneori intervine ceva imprevizibil. Dar acum nu era cazul. Nu intervinise nimic, deşi parcă mi-aş fi dorit acest lucru.
După ce m-am delectat cu aroma unei cafele preparată instant de către automat, am îmbrăcat costumul de pilot spaţial, ca să ajung la destinaţie, adică, acolo unde lucram, la Centrul Intergalactic de Spionaj – CIS, pe scurt – aflat la două braţe distanţă faţă de locul în care mă aflam (braţe ale galaxiei, se înţelege…). Era bine. Nu aveam de parcurs un drum foarte lung; nu trebuia decât să trec de un sistem binar, un roi stelar, vreo câteva supernove şi o nebuloasă … Nici o problemă! Nava intergalactică mă aştepta. Totul era bine calculat şi nu aveam motive de întârziere. Un singur lucru mă putea abate din drum: foamea, de care nu ţinusem cont până în acel moment. Dar iată, ce ciudat: ea nu uitase deloc de mine… Însă sistemul automat al navei mele îmi aducea la cunoştinţă exact ceea ce nu doream să aflu: anume, stocul de provizii alimentare era epuizat! Ce-mi rămânea de făcut, pentru a nu întârzia, totuşi, de la lucru? Nu aveam de unde să mă aprovizionez rapid, nici măcar cu ceva care să-mi înşele senzaţia de foame pe moment, pentru că eram în mijlocul a nicăieri! Am verificat rapid harta galaxiei, pentru a vedea care ar fi locul cel mai apropiat, de unde mi-aş putea procura cele necesare. După ce-am găsit ceva corespunzător cerinţelor mele, am pornit neîntârziat într-acolo. Şi am ajuns în câteva clipe (galactice, desigur). Am oprit nava şi am coborât. Dar, ghinion… Era închis! Ajunsessm prea târziu, pentru acel loc. La naiba! Se părea că nu aveam deloc parte de noroc (sau, de fapt, mai degrabă nu ţinusem cont de modul diferit în care era percepută trecerea timpului în diverse locaţii ale galaxiei – ce inconvenabil!)...
Un afiş mare îmi atrase însă de îndată atenţia: pe el scria clar, în mai multe limbi (printre care şi cea cunoscută mie) că-n Micul Nor însoţitor al galaxiei se deschisese un bistro nou, unde, pe lângă diversele băuturi (răcoritoare sau nu), se serveau cele mai bune sandvişuri care au existat vreodată în Universul cunoscut… Atractiv afiş, mai ales în acel moment, pentru mine... L-aş fi ignorat, dar stomacul meu nu-mi permitea acest lucru. Prin urmare, Micul Nor… Am verificat din nou harta galactică; dacă treceam printr-o gaură de vierme, ajungeam direct acolo, în scurt timp. Zis şi făcut! Nu-mi permiteam să stau pe gânduri!
La comanda mea, nava pornise neîntârziat spre gaura de vierme care avea să mă ducă exact la Micul Nor (galaxie satelit). Drumul n-a durat mult; câteva secunde (după sistemul de măsurare al timpului de pe Terra). Dar, ajungând la destinaţie, am constatat, cu neplăcere, că bistroul respectiv era superaglomerat la acea oră! Cum să aştept să-mi vină rândul, când rândul părea interminabil?! Cum însă senzaţia de foame nu trecuse deloc între timp şi nu dorea să-mi dea pace până n-o potoleam cumva, m-am aşezat cuminte la rând, cu naveta. Servirea era ireproşabilă, aşa că totul părea a fi în favoarea mea. Aparenţe, doar… Pentru că, în momentul în care aproape ajunsesem în faţă, nu mai erau sandvişuri; se epuizaseră! Se părea că bistroul fusese prea solicitat; erau mulţi alţi “fomişti”, ca mine, veniţi din toate colţurile galaxiei (probabil şi din galaxiile învecinate)… Ce-mi rămânea de făcut? N-aveam decât să găsesc un alt loc unde să găsesc totuşi ceva comestibil, doar nu era să-mi încep activitatea zilei cu stomacul gol! Deja cu nervii întinşi la maxim, am desfăcut din nou harta galaxiei, în căutarea unui alt loc în care să găsesc un “fast-food” disponibil. “Marele Nor” – nu era îndepărtat de zona în care mă aflam, deci, într-acolo trebuia să pornesc. Însă, cum să fie totul OK? Când s-o iau din loc, ioc combustibil! Se sfârşise, în peregrinările mele neincluse în traseu. Nasoală situaţie… Deja îmi imaginam formele şi culorile pe care le va căpăta şeful meu când voi ajunge la muncă, dacă voi reuşi acest lucru… Întârzierea era inevitabilă, iar odată cu ea, alterarea relaţiei pe care o aveam cu şeful şi pe care mă străduisem în tot acest timp s-o păstrez intactă! Dar încă nu mâncasem nimic… Ar trebui să nu mă panichez… Dar cum aş putea reuşi acest lucru, oare? Dificil… Lucrurile păreau că se complică. Salvarea mea avea însă să vină de unde nici nu mă aşteptam: patronul bistroului, observând neliniştea ce mă cuprinsese, după ce se lămurise care era problema mea, mi-a pus la dispoziţie, în schimbul navei mele, o altă navetă rapidă, ce-i drept, mult mai mică decât a mea, dar cu combustibil berechet – asta m-ar putea scoate din încurcătură. Aş putea ajunge la timp în Marele Nor, apoi, de acolo, după ce mi-aş potoli foamea, la locul de muncă… Merita să încerc. De altfel, nu aveam de ales. Şi nici nu ieşeam în pierdere, datorită rezervorului plin de combustibil al micuţei navete.
Aşa că am renunţat degrabă la nava mea intergalactică (nici patronul bistroului nu ieşea deloc în pierdere, în urma schimbului efectuat!) şi am pornit neîntârziat spre Marele Nor, mai ales că “fast-food”-ul de acolo părea a fi tot sub patronajul noului bistro deschis recent în Micul Nor. Deci, probabil că aş putea găsi şi acolo sandvişurile din afiş, care-mi atrăseseră atenţia, dar se epuizaseră înainte ca eu să fi apucat măcar unul... Mica navetă ajunse rapid la destinaţie, dar ghinion... Aici tocmai se sfârşise programul. Cu alte cuvinte, de abia se închisese. Iar eu… Nu mai aveam timp de nimic altceva, decât să plec rapid spre locul de muncă, fără a mă gândi la nimic altceva. Prin urmare, am îndreptat naveta într-acolo, cu toate că stomacul meu protesta vehement şi zgomotos! M-am străduit să nu-l iau în seamă. Şi iată că ajungeam la timp, pentru a salva relaţia pe care o aveam cu şeful, cât şi pentru a evita să-l enervez (nu-mi plăcea să-l văd schimbându-şi forma sau culoarea; probabil că nici lui, dar acest aspect nu-mi trezea în nici un fel interesul). Opresc naveta, fără entuziasm. Iată ce sacrificii făceam, doar pentru a salva relaţia pe care o aveam cu şeful meu (de fapt, desigur, mai mult pentru reputaţia mea de mare spion interglactic…)
Când să cobor, ceva mi-atrase brusc atenţia. Vreo câteva cutii înghesuite neglijent într-un colţ... Curiozitatea nu-mi dă pace. Ridic una dintre cutii şi o desfac, sfâşiind ambalajul. Si surpriză: era plină cu sandvişuri! Ba încă nu orice fel de sandvişuri, ci tocmai din acelea ca în afiş! Sandvişuri de la noul bistro deschis în Micul Nor! Ce noroc pe mine! Pentru a-mi potoli foamea, înfulec la repezeală unul dintre sandvişuri, apoi cobor. Aşa da, spion intergalactic, cu stomacul plin! Ajung la timp în faţa şefului meu, evitând astfel să-l enervez cumva… Ba chiar îmi trece prin minte o modalitate de a îmbunătăţi relaţia dintre mine şi şeful meu; ar fi cazul (mă şi gândeam că din mărirea de salariu acordată aveam să-mi recuperez nava abandonată în Marele Nor)… Ştiindu-l mare gurmand, mă apropii şi-i şoptesc tacticos că m-am abătut din drum, pentru a trece prin Micul Nor şi a aduce de acolo, special pentru şeful meu, vreo câteva cutii cu cele mai bune sandvişuri care au existat vreodată în galaxie, de la noul bistro deschis de curând în acel loc. Scurtul meu anunţ a avut efectul scontat, deşi iniţial şeful îşi schimbase involuntar forma şi culoarea (pentru un moment, crezusem că reuşisem să-l enervez, ceea ce nu mi-aş fi dorit). Însă era entuziasmat, nu nervos.
În acea zi, ne-am delectat toţi cu sandvişurile din cutii; nu doar eu şi şeful meu, ci şi ceilalţi colegi. Astfel, din acel moment, relaţia pe care o aveam cu şeful a cunoscut o oarecare îmbunătăţire; în mod clar, nu mai era doar de toleranţă…