Ezitările domnului Herescu - Manuela Munteanu

București, anul de grație 1932.
Era o după-amiază caldă de mai, iar pe Calea Victoriei, tramvaiele lunecau alene, ca niște gondole obosite, printre domni cu baston, doamne cu rochii de muselină și copii cu pantaloni scurți care vindeau "Universul" cu o energie ce sfida căldura și lenea trecătorilor.
Domnul Herescu, avocat distins și cunoscut jucător de șah la „Terasa Oteteleșeanu”, tocmai ieșise de la frizeria „La Parisien”. Mustața sa, fin aranjată cu unghiul de 45 de grade regulamentar, era de o precizie matematică. Purta costum gri deschis, batistă de mătase la buzunar și pălărie Panama înclinată ușor spre dreapta – unghiul acela calculat care spune "sunt sigur pe mine, dar nu mă laud" .
Pe terasa de la Capșa, unde chelnerii încă mai șopteau comanda în limba franceză, l-a zărit pe domnișorul Nistor, ziarist la "Adevărul Literar".
- Mon cher! a exclamat Nistor, ridicând paharul de limonadă. Dar ce parfum discret purtați! E cumva lavandă de Grasse, ediție limitată?
- E apă de colonie adusă de un client din Milano, zâmbi Herescu. Dar, între noi fie vorba, o țin ascunsă. Ca să nu mi-o bea menajera...
S-au așezat amândoi la masă, sub un umbrar de viță de vie improvizat, și au început să comenteze cu o ironie tandră despre faptul că, în sfârșit, Bucureștiul avea canalizare.
La masa de alături stătea o doamnă.
Elegantă, cu o rochie albastră de organza și o pălărie cu voal discret, își sorbea ceaiul cu mișcări precise, aproape ceremonioase. Avea un profil de camee și sprâncene arcuite ca-n reclamele franțuzești.
Domnul Herescu tresări.
- O, ce ironie! Aceasta este... domnișoara Ana Șerban, zise el, vizibil emoționat. Pe vremuri... adică... acum douăzeci de ani, i-am scris o scrisoare de dragoste pe spatele unei hârtii de aviz fiscal.
– Ați fost romantic și fiscal în același timp, mon ami!
– I-am trimis și o floare uscată, dar mama ei a zis că e semn de vrăjitorie. A fost un scandal, zâmbi Herescu cu un aer de dulce nostalgie.
Și, pe când rostea aceste cuvinte, s-a ridicat. Pălăria, bastonul, mustața, tot ansamblul părea că plutește spre masa doamnei.
- Mă scuzați, domnișoară... ne cunoaștem, dar poate timpul a fost nepoliticos și v-a făcut să uitați.
"Domnișoara" l-a privit lung, apoi a zâmbit ușor, lăsând ceașca jos.
– Domnule Herescu... dacă timpul a fost nepoliticos, atunci poate am dreptul să fiu amabilă în locul lui.
Au stat de vorbă preț de o oră.
Râsete discrete, amintiri cu miros de regina-nopții și de scrisori parfumate. Iar când s-a ridicat să plece, domnul Herescu și-a luat bastonul, a făcut o reverență elegantă, dar și-a uitat pălăria pe masă. Ana i-a atins mâna ușor.
- V-ați uitat pălăria, domnule Herescu... și poate și inima.
- Hmmm... dacă aș spune că a fost intenționat?
- Atunci ar trebui să știți că întârzierile nu sunt mereu greșeli ale ceasului, ci greșeli ale omului fără curajul de a exprima intenții...
Bărbatul a simțit înțepătura, dar cu o plecăciune subtilă, ca-n vremurile când dansul și vorbele se învățau cu repetiție, s-a întors spre bulevard, lăsând în urmă doar un parfum fin de amintire și lavandă.

Două zile mai târziu, domnul Herescu, care nu rata niciodată cafeaua de la ora cinci și-o lua din mers de la cofetăria "Furnica", alături de o prăjitură "Joffre", ambalată discret în hârtie cerată, mergea agale spre Grădina Icoanei, unde obișnuia să se plimbe singur, făcând conversație cu gândurile sale.
În buzunarul stâng al hainei, păstra de două zile o batistă. Nu era a lui. Era a Anei Șerban. Îi căzuse discret pe bancheta de la Capșa, iar el, cucerit de gestul involuntar, o păstrase ca pe o invitație. Poate nu spusese "sună-mă”, dar mirosea a iasomie și a început de roman franțuzesc.
Se așeză pe o bancă, lângă bustul lui Eminescu, și, scotocind cu gest de melancolic profesionist, desfăcu batista și o mirosi ca pe un poem. Gândurile i se tulburară într-un fel frumos, ca vinul rece într-o seară caldă.
- Aș putea să i-o returnez, zise el cu glas tare, privind un porumbel impertinent.
- Sau să o păstrez, ca pe o aducere aminte... zise o voce feminină.
Domnul Herescu se întoarse brusc. Ana. Aceeași rochie albastră, dar cu o eșarfă de mătase verde, și același zâmbet care părea tras cu pensula.
- Mă plimb de două zile prin parcul acesta, zise el, de parcă aș fi știut că o să apăreți.
- Eu am venit pentru Eminescu, minți ea cu o grație care n-ar fi păcălit pe nimeni.
S-au așezat amândoi pe bancă. Herescu i-a întins batista, dar Ana l-a refuzat, scuturând ușor din cap.
- Mă tem că furtul batistelor... e primul pas pe drumul lung și periculos al recunoașterii că viața e mai frumoasă când ți se încurcă intențiile în dantelă.
- Sună mai mult a filozofie decât a morală, zise Ana, zâmbind.
- Filozofia salvează moralitatea de la plictiseală.
Au râs amândoi. Se înțelegeau fără explicații. Cuvintele lor erau doar pretexte pentru ceea ce nu puteau spune cu adevărat. Între ei nu era nimic fizic și, tocmai de aceea, totul părea... serios.
După o oră de bancă, discuții despre Baudelaire, vremuri bune și marțipanele de la "Nestor", Ana s-a ridicat.
- Cred că va trebui să-mi regăsesc obligațiile cotidiene de acasă.
- Și eu va trebui să-mi regăsesc liniștea.
Ana a plecat, iar Herescu a rămas pe bancă, privind cerul care începea să se înroșească delicat, ca o femeie lăudată pe neașteptate.
În seara aceea, nu s-a dus la clubul de șah. Nici n-a deschis ziarul. A scris o scrisoare. Pe hârtie albă, cu cerneală mov. A început simplu: "Dragă Ana, nu vă scriu pentru a vă cuceri. Vă scriu ca să mă protejez de ideea că n-o voi face niciodată.”
A pus scrisoarea într-un plic, dar n-a trimis-o. A ținut-o în buzunarul stâng, lângă batistă.