Florile - Dimitrie Anghel

De câte ori deschid portita si intru în gradina-mi pare
Ca ma cuprinde-o vraja dulce, si florile-mi dezmiarda ochii.
O fantazie uriasa le-a dat un strai la fiecare,
Si fete nu-s pe tot pamântul sa-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lasându-i hlamida regeasca
Sa poata-mparati cu fala norodu-i de mironosite,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omeneasca,
Iar râsul farâmat prin lume l-a nins pe foi de romanite.

Sfiala care urca-n fata fecioarelor când vine-amorul,
Si toata jalea si netihna acelora ce-asteapta mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, si-atuncea lumea s-a-mbogatit cu trandafirii.

La fiecare pas te-asteapta câte-o minune, - ici scânteie
Ca un rubin o ghintiana, colo un stânjinel se joaca...
Slava aceluia ce-arunca din cer lumini de curcubeie,
Si a stiut sa tese nalbei un cuib din tort de promoroaca!

Slava! caci trista-ar fi fost viata, si-ntunecat pe veci pamântul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sadit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primavara, când trece prin gradina vântul,
Si cu ce dar ti-as da azi tie ca sa-ti aduci de mine-aminte!