CUI ÎI ESTE FRICĂ DE POEZIE?

CUI ÎI ESTE FRICĂ DE POEZIE?

„La început a fost Cuvântul!” Dumnezeu este Cuvânt! Iar esenţa Cuvântului este Poezia. Este cuvânt care surprinde frumuseţea inefabilă a lucrurilor, materiale şi imateriale. Cuvânt care dă la o parte c-o suflare uşoară voalurile grosiere ale realităţii, revelându-ţi diamantele din întreaga manifestare.
Poezia este CUNOAŞTERE. Ea îţi crează o legătură directă cu Divinitatea pentru că trece cu uşurinţă dincolo de mintea raţională limitată.
Poezia este PUTERE, pentru că odată ce te laşi îmbrăţişată de ea – te laşi îmbrăţişat de lumina infinitului. Iar dacă te îmbăiezi în miracolul infinitului – problemele finitului îţi vor părea mult mai uşoare.
Eu pot depune mărturie că aşa este, pentru că am învins o boală foarte grea prin POEZIE! Poezia mi-a fost şi medicament şi armură şi sabie de lumină! Când eram legumă, un ghem de dureri şi neputinţe, în prag de moarte – Poezia m-a hrănit cu Apa ei Vie – şi M-A SALVAT.
Poezia mi-a deschis POARTĂ spre Sinele meu de Lumină şi am acces la Conştiinţa a ceea ce sunt. Iar de aici mi-a izvorât puterea de-a învinge boala, moartea...Am devenit lucid conştientă de adevăratele dimensiuni ale acestei entităţi vii care se cheamă „Poezie”. Şi care nu este un apendice uşurel al literaturii, cum se vrea să se acrediteze ideea. Dimpotrivă, ea reprezintă o forţă de purificare excepţională! O forţă extraordinară de forare în adâncul universului ce suntem, de cufundare în apele adânci ale Conştienţei.
O forţă care ne face să ne atingem adevărata esenţă!
Forţa diafană care ne-ajută să ne luăm în posesie adevărata natură a ceea ce suntem! Să ne-o acceptăm cu bucurie!
Şi s-o şi manifestăm chiar dacă mediul în care trăim s-ar putea să ne privească nu tocmai favorabil.
De fapt adevăratul motiv pentru care în general fugim de poezie este percepţia total eronată în raport cu alchimizarea pe care ar produce-o asupra noastră şi a conexiunilor cu lumea cu care interacţionăm. Fugim de poezie, o respingem ca pe ceva total nefolositor, dintr-o teamă imensă.
Teamă de cele mai multe ori neconştientizată, de sufletul nostru. Teamă de adevărata noastră identitate de lumină.
Pentru că dacă Dumnezeu este Cuvânt şi noi ca fii ai lui suntem cuvânt şi implicit şi poezie – fie că vrem, fie că nu. Fie că suntem conştienţi sau nu de natura noastră intrisecă, ea oricum se desfăşoară.
Iar dacă cuvântul viu ce suntem în manifestare, în aceste vremuri de cumpănă şi de căutare intensă se exprimă în majoritar cu virulenţa şi luciditatea prozei – atunci numai pe ea o acceptăm. Proza are consistenţa materiei, poezia are transluciditatea cerului.
Ca spirite întrupate în materie, poate nu ni se pare folositor pentru existenţa noastră cerul. Dar oare ne putem măcar imagina viaţa în absenţa lui? Cam ce transformări tragice ar suporta „materia” ce ne găzduieşte spiritul dacă el ar lipsi?
În paleta cromatică a lumii, proza în care ne desfăşurăm îndeobşte respiraţia trăirii e reprezentată de culorile tari, pregnante. Poezia în schimb este a culorilor pastelate, care chiar dacă nu ne izbeşte cu forţă de la primul contact, ne poate atinge sufletul în profunzimi mult mai uşor.
Avem stringentă nevoie de ambele. Şi de impactul puternic, de primă linie, al culorilor tari, dar şi de atingerea blândă a pastelurilor.
În ceea ce priveşte atributele vieţii, dacă la nivel teoretic suntem de acord că avem nevoie să ne evidenţiem şi forţa şi blândeţea, la nivel practic intervine ruptura. Avem convingerea maladivă că dacă ne vom manifesta în vre-un fel latura sensibilă şi blândă a personalităţii noastre vom părea slabi şi ridicoli.
Iar fiind slabi viaţa ne va înscrie la grupa învinşilor, a rataţilor. Uităm însă că furtunilor năpraznice le face faţă mai bine feriga fragilă decât bradul falnic.
Ne e spaimă de poezie pentru că ne e spaimă de tot ce are aparenţa fragilităţii. Fragil, în judecata noastră malformantă este sinonim cu slăbiciune, cu înfrângere. Încă nu ni s-a revelat adevărata putere a blândeţii, a fragilităţii, a moliciunilor care pot să producă adevărate cutremure interioare.
Cutremure care să ne atingă sufletul cu şuvoi de revelaţii despre noi înşine, despre natura noastră divină. Despre adevărata esenţă a miracolului neîntrerupt ce este viaţa în jocurile fantastice ale materiei.
Ne e spaimă de poezie pentru că ne e spaimă de noi şi de reflexia noastră în noi înşine şi-n lumea ce ne conţine. Ne e teamă de ce-am putea descoperi în profunzimile sufletului, ne înfricoşează contactul cu lumile tainice din adâncurile noastre. Şi-atunci preferăm să respingem şi să catalogăm ca insignifiant ceea ce de fapt ne sperie grozav.
Fiecare dintre noi suntem un ocean dar preferăm să trăim la nivelul valurilor de suprafaţă. Acolo ne simţim în siguranţă, în ciuda furtunilor care ne răvăşesc. Coborârea în adâncuri, sinonimă cu asumarea necunoscutului – ne paralizează. Deşi în adâncuri sunt adevăratele minunăţii şi pacea nesfârşită şi statornică.

* Prima parte *

Gerra Orivera,
joi, 09 aprilie 2015