Infernul - Dante Alighieri

i - Infernul - Cântecele I-X


INFERNUL

CANTUL I
PROLOG LA DIVINA COMEDIE

Dante, rătăcind într-o pădure întunecoasă, ajunge la poalele unui
deal. Cele trei fiare. Apariţia marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea
dintre cei doi poeţi. începutul călătoriei.
Spre-amiaza vieţii1 noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă2 mă rătăcii3 pierzând dreapta cărare4.
Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-aj şi mă-nfioară gândul ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă şi stufoasă.
Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte, amintire, cântă.
Intrai în codru fără-a şti de mine,
căci somnu5-în vine mi-l simţeam cum *ă,
când m-abătui din calea de lumine.
Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură6 de deal, unde sfârşea cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură,
privii în sus şi coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n blânda rază7 a celui ce ne-arată dreapta cale.
Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-nserarea şi noaptea-ntreagă8 mă ţinuse-n pază.
Şi ca şi cel9 ce, -ajuns la mal, suflarea şi-o trage greu şi simte-n piept balsam când vede-n urmă cum se zbate marea,
aşa şi eu, ce încă-n gând fugeam,
privii-ndărăt pădurea de strigoi
din care-n veci ieşit-a viu vreun neam.
Şi stând o vreme, -am apucat apoi să urc pe coasta neumblată, -arare, proptit în mers pe talpa dinapoi10.
Şi iată dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră1' uşoară, cu păr bălţat pe trup şi mădulare.
Nu se clintea, ci-n faţa mea sprinţară
sălta pe loc şi mă privea semeaţă,
că m-aş fi-ntors dac-ar fi fost spre seară.
Ci-albea pe cer12 o altă dimineaţă
şi soarele urca cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau când cel ce-mparte viaţă
îl zămisli pre dânsul şi pre ele; ai zilei zori13 şi dulcea primăvară aripi dădură-ncredinţării mele
că voi scăpa de-mpestriţata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-mi dezică un leu14 ivit, cu ascuţită gheară.
Părea că sare şi-ntr-adins ridică fiămându-i bot încercuit cu-oţele, că şi văzduhul tremura de frică.
Şi o lupoaică15 numai os şi piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări şi ea uşoară-n pas şi iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute16.
Şi ca şi cel ce bucuros adună,
şi-apoi, de-şi pierde-avutul, mult suspină
şi-amarul strâns în lacrimi şi-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină17.
Şi-n timp ce stăm şi mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de om 'nainte, părând că-i mut18 de lung ce-a fost tăcut.
Când îl văzui, strigai ca scos din minte:
„Oricine-ai fi, făptură-adevărată
ori umbră, -am zis, ajută-mă, părinte!"
„Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinţi19 lombarzi m-au zămislit din lut şi-s mantovan20 de mamă şi de tată.
Deşi târziu, sub Iuliu21 m-am născut şi-o viaţă-n Roma sub August am stat, dar numai zei ce mint22 am cunoscut.
Poet am fost23 şi-n lume l-am cântat
pe cel purces24 din Troia-n drum pe mare,
când mândrul Ilion s-a fost surpat.
Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?"
„Virgil eşti oare?25 Şipot nesecat,
Din care-n val cuvântul tău se-mparte?"
cu sfiiciune mă rostii-ncurcat.
„Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ţi-am citit din carte.
Tu mi-eşti maestru şi tot tu părinte, şi de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.
Priveşte fiara26 ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, şi-alung-o de la mine, căci mă-nfior din creştet până-n poale."
„Pe alte căi să mergi ţi se cuvine, grăi văzând că mă îneacă plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime.
Căci astă fiară, adăugă tot dânsul,
când vede-un ins, cum stă mereu la pândă,
de-i taie calea, -nfige colţii într-însul.
E rea din fire şi mereu crescândă o mistuie o foame grea, străbună, şi-abia mănâncă, e din nou flămândă27.
Cu multe fiare28-n lume se-mpreună şi multe-or fi, până va fi să vie copoiu29-ales ce-n chin va s-o răpună.
El nu din glii va strânge avuţie, ci va răzbi cu dragostea şi mila, iar ţara sa-ntre Feltre-are să fie.
Doar el va izbăvi de rău umila Italie30, pentru care, cum se spune, murit-au Turnus, Niso şi Cammilla.
Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi pustii şi seci, de unde pizma-a-azmuţit-o-n lume.
10
Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ţi paşii şi la drum porneşte, iar eu te-oi duce către loc de veci31.
Acolo jos vei auzi cum creşte suspinul gloatei ce-n tumult pestriţ a doua moarte32 hohotind cerşeşte.
Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi33 să ardă-n foc, căci şi de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.
Iar de vei vrea să urci şi tu la ei, mai demnă fiinţă34 paşii tăi vor duce şi-am să te las plecând în grija ei;
căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce.
El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri sus şi-l are; ferice-s cei ce-n preajmă şi-i alege!"
I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl râvneşti delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare
şi du-mă-astfel încât *ând s-ajung
la sfântul Petru35 şi pe unde spui
că-i plin de duhuri36 care pururi plâng."
Pornii atunci şi eu pe urma lui.
11

CANTUL II

Invocaţia către muze. Şovăirea lui Dante, dojana şi îndemnurile lui Virgiliu. Rugămintea Beatricei. înspre poarta Infernului
Era-n amurg1; ziua murea cu greu şi faptul serii dăruia cu pace a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face şi-a-nfrânge mila, şi-a răzbi durerea pe care acum din minte2 le-oi desface.
O, Muze3, -o geniu, ajutaţi-mi vrerea şi tu, o minte , care-ai scris şi crezi câte-ai văzut5, aici să-ţi văd puterea!
„Poete, -am spus, să nu mă-ncredinţezi preaînaltei căi6, până ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi.
Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silv7, cu dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci.
Dar dacă cel ce-a zămislit8 cuprinsul
l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte,
de stai să judeci ce-a purces9 dintr-însul;
căci el fu pus să şadă ca părinte al Romei şi-al imperiului lumesc în Empireu10 cu duhurile sfinte;
iar Roma şi imperiul strămoşesc au fost alese drept lăcaş din care urmaşii lui sân Petru" păstoresc.
12
l
Şi cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorţi victoriei lui12 şi mantiei papale.
A fost şi sfântul Pavel13 printre morţi spre-a strânge-ndemn credinţei ce-ntăreşte şi ne deschide a mântuirii porţi.
Dar eu14 la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel; demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.
Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta mea; pierdut, pe tine, tată'5, -n ajutor te chem."
Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut
şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
aşa şi eu sub poala coastei sure16 tot cumpănind, îmi mistuii pornirea17 ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.
„De nu mă-nşel18 şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.
Dar am să-ţi spun, ca să-ţi alungi sfiala, de ce-am venit şi cum am plâns atunci când prima dată ţi-am aflat greşeala'9.
Eu stăm în Limb20 printre bătrâni şi prunci, când mă chemă o doamnă21 blândă-n fapte, frumoasă-atare22, că-i cerui porunci.
13
Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte şi prinse-a zice cu cerescu-i glas, amestec pur de cântec şi de şoapte:
ŤO, mantovane, suflet demn23, ce-ai mas vestit în lume, deşi plângi cu morţii, şi-a cărui faimă creşte pas cu pas,
cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorţii,
se zbate singur în pustiu, sleit
şi dă-napoi învins de spaima morţii.
De aceea zic, mă tem24 c-a rătăcit şi că-ndeajuns nu m-am vădit grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit.
Te du dar tu; cu vorba-ţi măiestrită25 şi tot ce crezi că de-al său bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită.
Surit Beatrice26 eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă reîntoarce vreu şi m-am pornit la al iubirii semn.
Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta purtare27.ť Tăcu apoi şi-am prins a zice eu:
ŤDomniţă a virtuţii28, tu, prin care se-nalţă omul mai presus şi-i smult din cerul lunii ce se-nvârte arare29,
mi-e atât de drag porunca30 ta s-ascult, că şi cu alta de pe-acuma mă-nvoi: vorbeşte doar; nu-i lipsă de mai mult.
Ci cum nu pregeţi să cobori la noi din locul sfânt ' din care spui că vii şi-unde tânjeşti să te întorci 'napoi?ť
14

ŤDe vrei să ştii cu de-amănunt, grăi,
am să-ţi răspund de ce m-am rupt din soare
şi fără frică mă pogor aci.
Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om şi-şi fac din rău un ţel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare.
Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru iad32 să nu mă poată-nfrânge
şi nici văpaia ce ţâşneşte-n el.
Prea bună-n cer o doamnă33-amarnic plânge de pasul greu spre care drum îţi cei; doar ruga ei judeţul aspru-l34 frânge.
Ea pe Lucia35 o chemă, şi ei
îi spuse blând: Cel ce se-nchină ţie
te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei.
Vrăjmaşă-a suferinţei pururi vie,
veni Lucia pogorând pe dată
pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahie36.
Şi: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuţi, grăi, pe cel ce-n lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată37?
N-auzi cum plânge38 şi te cheamă-anume,
luptând cu moartea39 într-adins ivită
pe-un râu40 mai aprig decât marea-n spume?
N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-şi cate, de ce-i rău să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită
m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta, ce jos ţi-adună fală41 şi pe mulţi subjugă.ť
15
Şi-astfel zicând42, obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, şi-l feri de mine şi plânsul ei mă-mpinse mai vârtos.
Urmându-i vrerea, am venit la tine şi te-am scăpat de-nverşunata fiară, ce nu-ţi da pas să urci pe culmi senine.
Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite şi nu cutezi, şi teama te-mpresoară,
când ştii că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la *ţi de slăvi43 şi soare şi vorba mea doar bine îţi promite?"
Ca florile44 ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de Iumine, se-nalţă drept pe lujere uşoare,
la fel curajul se trezi în mine, şi-atare râvnă mă-ntări şi-ardoare, că vorbele-mi ţâşniră tari şi pline:
„O, negrăit de bună-i doamna care45 m-ajută-n cer şi tu, ce te supui poruncii ei, fără s-aştepţi rugare.
Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui şi-atare vorbe-ai revărsat şuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi46.
Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz47, stăpâne şi maestre. Porneşte!"-am zis şi-n urma lui apoi
mă-ncredinţai cărărilor silvestre48
16

CANTUL III

Poarta Infernului. Pedeapsa celor şovăielnici. Luntraşul Infernului, Caron. Trecerea fluviului infernal Aheronul.
„Prin mine1 treci spre locul de durere, prin mine treci spre veşnica jelire, prin mine treci spre gloata care piere.
Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire: puterea2 sfântă m-a zidit, instanţă în cer, suprema minte şi iubire.
Etern trăiesc3 şi câte sunt substanţă 'naintea mea etern au fost create. Voi, ce intraţi4, lăsaţi orice speranţă."
Aceste versuri le-am văzut săpate
în dâre-ntunecate5 sus, pe-o poartă,
şi „Doamne, -am zis, ce vorbe-nfricoşate".
Ci el, ce-a toate fu-nvăţat de soartă,
„Alungă, zise, îndoieli amare
şi orice spaimă să tânjască moartă.
Noi am ajuns lăcaşul trist în care vedea-vei umbre ce-n canon se-adună, căci şi-au pierdut lumina minţii6-aoare."
Zâmbind apoi mă prinse blând de mână7 şi, dăruindu-mi noi puteri să mâi, mă duse-n lumea tainelor stăpână.
Acolo8 lacrimi şi oftat văzui cutremurând văzduhul stins de stele, încât şi eu am lăcrămat dintâi.
17
De-a valma graiuri, bocet surd, scrâşnele, sudălmi şi vaier împletindu-şi cântul, plesnite palme, tânguiri de jele
fierbeau în zvon de clocotea pământul şi se roteau prin pâcla grea şi groasă, precum nisipul când îl umflă vântul.
Cu fruntea-ncinsă de orori şi roasă: „Maestre, -am zis, cu cine-s cei ce-ncoace durerii pradă într-atât se lasă?"
„Se zbate astfel şi-n neputinţă zace mulţimea9 celor, zise el, ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a face.
Cu ei deolaltă să tânjească-nvaţă spurcaţii îngeri10 ce-n credinţă-obştească nu s-au unit, nici n-au trădat pe faţă.
I-alungă cerul" ca să nu-şi ştirbească sclipirea lui, dar nici în iad nu-i ţine, ca nu cumva cei răi să se mândrească."
„Maestre, -am zis, ce chin şi ce suspine le scurmă pieptul de tânjesc a moarte?" „Am să-ţi răspund, grăi Virgil spre mine.
Nădejdea morţii12 nu-i alină-n parte şi traiul mort pe care-l duc i-apasă, încât pizmaşi sunt de-orice altă soarte.
De ei pe lume nimănui nu-i pasă: nici milă n-au şi nici dreptate scut; de-ajuns13 ne-au fost: te uită doar şi-i lasă."
Şi eu privind o flamurăl4-am văzut
ce-atât de iute se rotea purtată,
de parc-odihna-n veci n-a cunoscut.
18
Şi-atât amar de lume-nfrigurată venea pe urma ei, cât n-am crezut că poate moartea secera vreodată.
Pe mulţi din ei, privind, i-am cunoscut şi mai la urmă şi pe cel15 ce-n căi greşite-umblând, de Sfântul Scaun s-a rupt.
Şi-am priceput16 atunci c-am dat de răi, de răii a căror ceată s-a certat şi cu Hristos, şi cu vrăjmaşii săi.
Ei, care-n veci n-au fost cu-adevărat,
se ţâră goi şi hărţuiţi din dos
de muşte mari şi viespi cu trup vărgat.
Şi pe obraji li se scurgea vâscos, cu lacrimi dres, un sânge gros, fierbinte, ce mişunau pe jos.
sorbit de vermi17
L
Văzui apoi privind tot înainte
mulţime deasă lângă-un râu18, pe-o clină
şi-am spus atunci: „îndură-te, părinte,
şi spune-mi cine sunt cei ce suspină şi ard de zor să treacă grabnic valea, precum zăresc prin geana de lumină19".
„Vei şti-n *ând, răspunse el, când calea o vom răzbi şi afla-vom şezământ la Aheron, cel înfrăţit cu jalea."
Atunci, tăcut, cu ochii la pământ,
spre-a nu-l mâhni cu vorba mea20 curioasă,
pornii spre râu, fară-a grăi cuvânt.
Şi iată-n zări, pe-o luntre pântecoasă, venea spre noi un moş21 cărunt la pleată, strigând: „Vai ţie22, tagmă păcătoasă!
19
Tu n-ai s-ajungi la ceruri niciodată; pe cel'lalt ţărm am să te duc, să ştii, în pururi noapte, -n foc23 şi ger deodată.
Iar tu24, ce viu te-ai adunat aci
cu morţii, lasă-i cu-a lor strâmbă soarte."
Iar când văzu că-s neclintit, grăi:
„Pe alte căi25 vei trece peste moarte, pe alt liman de ape vei umbla şi lină luntre26 fi-va să te poarte."
Şi-atunci Virgiliu: „Caron, nu striga, căci cele vreri ce fură în ceruri scoase sunt legi aici27. Mai multe nu-ntreba."
Tăcu arunci din fălcile-i bărboase luntraşul sur al mlaştinii fierbinţi cu ochii-ncinşi2 de flăcări sclipicioase.
Când l-auziră29, ca ieşiţi din minţi, trudiţi şi goi, toţi cei sortiţi nefiinţii, schimbară feţe clănţănind din dinţi.
Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii îl blestemau, şi neam, şi veac, şi ţară, şi ceasul rău, şi locul suferinţii.
Plângând apoi amarnic, se-adunară pe malul silnic care-adună gloata acelor morţi întru blestem şi-ocară.
Iar Caron, cel cu jar în ochi, stă gata, le face semn şi-i strânge în pâlc, flămând, plesnindu-i pe cei leneşi cu lopata.
Precum când30 toamna, prin copaci suflând, despoaie crengi, şi frunza ruginită la poala lor se-adună rând pe rând,
20
aşijderi şi sămânţa urgisită31
a lui Adam în luntrea grea se-adună,
la câte-un semn, ca pasărea momită.
Pornesc apoi plutind pe unda brună32 şi nici n-ajung pe celălalt ponor, că malu-i plin şi alte voci răsună.
„Cei învrăjbiţi cu Dumnezeu, când mor, grăi Virgil, s-adună aci-n nefiinţă, de orişiunde ar fi neamul lor.
Ei se grăbesc pe cât le stă-n putinţă să treacă râul, căci Cel drept i-alungă şi teama33 lor o schimbă în dorinţă.
N-a fost pe-aicea suflet drept s-ajungă; bătrânul Caron34, află dar şi-nvaţă, dreptate avu de tine să se plângă."
Abia sfârşi, că valea prinsă-n ceaţă se scutură cu-atâta zdrob şi avânt, că simt şi-acum35 sudorile pe faţă.
Stârni apoi ţărâna plânsă vânt36 şi fulgeră văpaie37 ca de sânge, încât pierdui simţirea mea şi frânt
căzui, cum cel pe care somnu-l frânge.
21

CANTUL IV

Primul cerc: Limbul. Poeţii antici şi Dante. Castelul înţelepţilor.
Din somnu-adânc mă smulse1 fără milă un tunet2 greu ce-mi bubuia în ţeastă, şi ca şi cel trezit din somn în silă,
sării-n picioare şi-mprejur, pe creastă, rotii privirea ca să ştiu ce hat şi loc anume pe sub noi adastă.
Eram pe-un mal, pe malul blestemat al văii-adânci ce-adună, pântecoasă, ecouri lungi de vaier necurmat.
Atât era de neagră şi ceţoasă, încât zadarnic scormoneam afund, căci nu zăream nimic prin pâcla groasă
„Să coborâm, grăi Virgil, spre fund",
şi alb ca ceara3 adăugă: „învaţă
să-mi calci pe urme4 şi să-mi fii secund".
Ci eu, citindu-i grija-nscrisă-n faţă: „Au cum să vin, când însuţi tu te temi, tu ce la greu mi-ai fost mereu povaţă?"
„Durerea lor, a umbrelor ce gem, pe chip, grăi, nu teamă-mi zugrăveşte, ci milă doar5, pe care spaimă-o chemi.
Să mergem6 dar; drum lung ne îmboldeşte." Şi ne pornirăm pe cărări cumplite spre primul brâu7 ce-abisul îngrădeşte.
22
Aici, cum pricepui din auzite, vuia văzduhul nu de plâns hain, ci doar de tânguiri neostoite,
iscate din durerea fără chin8,
ce osândeşte prunci, bărbaţi, femei,
de care pururi locu-acela-i plin.
Grăi Virgil: „De ce nu-ntrebi de ei?9 Mi-e drag să ştii de ce plătesc tribut şi-am să ţi-o spun, căci sunt ortaci de-ai mei.
Ei n-au păcat; dar binele făcut e gol, căci n-au botezul priincios ce-i poarta legii-n care-ai fost născut.
Trăind deci înaintea lui Hristos,
nu l-au slăvit pe cel ce sus dezmiardă;
şi eu mă număr10 printre cei de jos.
Atât a fost de-ajuns ca să ne piardă şi-osânda vrea ca dorul de iertare fără nădejde pururi să ne ardă."
Când l-auzii, cuprins fui de-ntristare", căci mulţi aleşi pe-al Limbului cuprins văzui şezând ca piatra-ntre hotare12.
„Maestre drag, să-mi spui cu dinadins, grăit-am eu, râvnind să prind putere13 întru credinţa ce greşeala-a-nvins,
prin forţa lui sau prin a altui vrere ieşit-a duh din Limb descătuşat?" Iar el, ghicind ce-ascunsa-mi vorbă cere:
„Pe-aici, răspunse, eram nou intrat14, când coborî un sol15 pe unde stăm, cu semnul biruinţii-ncununat.
23
El luă cu sine umbra lui Adam16, pe Moise-l luă, cu legea lui cinstită, îl luă pe Abel, Noe şi-Abraham,
pe David17 cel cu lira iscusită,
pe Israel cu cei de-un neam şi-un nume,
şi cu Rahira18 îndelung râvnită
şi pe-alţii mulţi; dar vreau să ştii anume că n-au fost duhuri până-atunci sortite s-ajungă-n cer, venind din acea lume."
Deşi vorbea, noi nu stăm pe tânjite, ci străbăteam pădurea deasă19 foarte, pădurea zic, de umbre îndesite.
N-am mers prea mult şi nici eram departe de Aheron, când foc văzui20 în zare, ce lumina din noapte-o bună parte.
Şi fără-a fi aproape, prin lucoare zării un pâlc de înţelepţi, regeşte şezând la sfat cu toţii pe-o cărare.
„O, tu, cu care ştiinţa se mândreşte21, au cine-s cei a căror glorie, spune, de starea celorlalţi îi osebeşte?"
Şi dânsul către mine: „-A1 lor renume ce şi-azi răsună pe pământ, la voi, le dobândeşte har22 şi-n astă lume".
Şi-ntre-acestea-un glas23 rosti spre noi: „Slăviţi poetul veşnic24; duhul lui plecat de-aici se-ntoarce înapoi".
Şi când tăcu, patru-nţelepţi văzui, şi nu părea că pe-al lor chip domneşte nici bucuria, nici tristeţea25. Vrui
24
să-ntreb de ei, dar domnul meu: „Priveşte spre cel ce poartă spadă26 de oştean şi ca un rege-n fruntea lor păşeşte.
El e Homer, poetul suveran, Horatiu27 cel'lalt, cântăreţ vestit, Ovid 8 al treilea şi-ultimul Lucan29.
Şi chiar dacă cu lauda30 ce-au grăit
mă proslăvesc, cu cinstea, mare-ori mică,
cu ei o-mpart; deci bine s-au rostit."
Atare dar, văzut-am şcoala-antică31 a bardului32 cu vers scânteietor, ce peste ei ca şoimul se ridică.
Şi-apoi, după ce-n cerc, mânaţi de dor, vorbiră-un timp, spre mine-n semn clipiră şi domnul meu zâmbi la semnul lor.
Sporită cinste-apoi îmi dovediră primindu-mă33 al şaselea-ntre ei ce lumii-nţelepciune făuriră.
Am mers aşa spre zarea de scântei şi mândre vorbe-n drum am înşirat, ce nu se cad 4 rostite din condei.
Şi-ajunşi apoi din jos de un palat35 de şapte ziduri strâns cuprins în braţă, şi primprejur de-o apă ferecat,
trecurăm apa cum păşeşti pe gheaţă; prin şapte porţi, în poala-unei dumbrave ajuns-am loc de umbră şi verdeaţă36.
Pe valea-aceea duhuri blânde, grave, cu leneşi ochi37 şi demnă-nfaţişare vorbeau arar şi-ncet cu voci suave.
25
Şi spre-a cuprinde-ntreaga ceată-n zare, ne-am tras pe-o creastă, sus, despădurită ce străjuia umbritele răzoare.
Acolo, în poiana zmălţuită,
mi se vădiră preamăriţii-acei
de care şi-azi mi-e inima-nsorită38.
„39 .
Pe-Electra ' o văzui cu toţi ai ei şi printre dânşii Hector şi Enea,
.40
pe Cezar , ochi de vultur, lângă ei.
Mai la o parte pe Pantasilea41, Cammilla42-apoi, pe regele latin43, cu-a lui copilă44, soaţă lui Enea,
pe Brutus45 ce-alungat-a pe Tarquin, Lucrezia, Iulia, Marzia46 şi, deoparte, stând singur într-un colţ, pe Saladin47.
Cătând apoi mereu tot mai departe, văzui pe-al cărturarilor părinte48 şezând c-un pâlc de înţelepţi deoparte.
Toţi îl cinstesc şi iau la el aminte,
dar Platon şi Socrate49 cel vestit
în preajmă-i stau şi-s dintre toţi 'nainte.
Văzui pe cel cu-atomii50 înfrăţit, pe Diogen, Anaxagoras, Tale, 51 pe Empedocle, Zenon, Heraclit ;52
pe cel ce-a stors licoare din petale, Dioscorid, pe Tuliu şi Orfeu53, pe Lin şi pe Seneca54 mai devale;
pe Hipocrat, Galien şi Ptolemeu55, Pe Avicenna, Euclid56, şi-aparte pe-Averroes57 ce-a scris de corifeu.
26
Nu pot să spun58 de fiecare-n parte, căci fapta-i iute, scrisu-n schimb greoi şi-amarnic mă-mboldeşte lunga carte.
Din şase câţi eram ne-am rupt noi doi şi, părăsind poiana cea senină, la loc de vaier am ajuns apoi,
pe unde-n veci n-a strălucit lumină59.
27

CANTUL V

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoşii din
dragoste. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste şi de moarte.
Din primul brâu1 am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt roteşte,
dar chin mai mare2 adăposteşte-n el.
Acolo-n prag stă Minos3 şi rânjeşte, greşeala cată, iar apoi, turbat, . precum 'şi-nvârte coada4 lui, meneşte.
Ajuns în faţă-i, duhul blestemat5 de-a fir-a-păr greşeala-n văz şi-aruncă, iar el6, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad şi-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laţ, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în faţă-i veşnic mulţi sunt adunaţi şi rând pe rând ajung la sorocire, grăiesc, aud7 şi-n fund sunt aruncaţi.
„O, tu, ce calci lăcaşul de mâhnire, strigă spre mine gros, când mă zări, curmându-şi8 silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi9? Fereşte-ţi paşii aci! Să nu te-nşele pragul larg10. Păzea!" şi-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-oprelişti tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri" sus; s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba."
28
Simţeam acum vuind ca o pădure scrâşniri şi geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainiţele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună şi-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare şi muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureş12 care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit în gând puterea minţii poftelor carnale.
Şi cum pe-aripi13 se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt,
în sus, în jos14, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.
Şi cum cocorii-şi cântă jalea15-n vaier
şi stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un şir prelung purtat de vijelie şi-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiţi de noaptea plumburie?"
„Cea pusă-n fruntea celorlalţi să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, şi-a stăpânit popoare;
29
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinţi pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea16 şi-n cărţi se spune17 că-i fu lui Nin femeie şi c-a stat pe unde azi sultanul18 ţări supune.
Din dragostea cealaltă19 şi-a curmat al vieţii fir şi şi-a-nşelat bărbatul; cu ele stă şi Cleopatra20-n sfat,
şi stă Elena21, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme22-n van, şi-n luptă mort, Ahile23, neînfricatul.
Priveşte către Paris şi Tristan24." Şi rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânţi de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri şi doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simţirea
şi-am zis: „Poete, -aş agrăi din ceată pe-aceia doi25 ce strânşi la zbor se-mbie şi ca şi fulgul26 de uşori se-arată."
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea27 ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie şi-au să vie."
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul şi-am zis : "Grăiţi, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, şi vi-e dat cuvântul29."
Precum hulubii30, când îi mână dorul de cuibul dulce, -ntind aripi uşoare şi-aceeaşi vrere le grăbeşte zborul,
30
aşa şi ei spre noi, din ceata3'-n care Didona stă, prin iureşu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun şi nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroşit,
de nu ne-ar fi vrăjmaş32 cerescul tată, noi l-am ruga să-ţi deie moarte-uşoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculţi povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta şi-om spune, până ce vântul33 nu se-ndeamnă iară.
Cetatea34-n care m-am născut pe lume pe ţărm35 adastă unde Padul moare cu-ai săi36, şi apa şi-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleşi tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce şi-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care37 pe iubiţi nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănţuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea38-aceeaşi moarte ne-a sortit: străfund de iad39 pe ucigaş l-aşteaptă." Astfel grăi. Şi cum şedeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ40, pân' ce Virgil: "Ce ai?" rosti în şoaptă.
Târziu4', când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise şi ce dor de viaţă i-a-mpins, grăii, pe aceştia spre mormânt!"
31
Şi-ntors spre ei: „Francesca42-am spus, pe faţă îmi aştern lacrimi dorul tău şi chinul; ci spune-mi tu, pe când eraţi în viaţă
şi încă dulce vă era suspinul,
cum de v-aţi prins în mreaja de ispite43
şi dragostei i-aţi cunoscut veninul?"
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât - răspunse-n lacrimi şi păli -să-ţi aminteşti de clipe fericite44.
Şi-o ştie domnul tău45. Dar de mă-mbii să-ţi spun dorinţa cum ne-a-nvins treptat, suspin şi grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot46 iubirea; singuri eram şi fără de păcat.
•Adesea-n taină ne-am surprins privirea şi-acelaşi gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simţirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt47 era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit 'nainte căci pentru noi fu cartea Galeot48."
Şi-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel'lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai şi simţăminte,
căzui49 cum numai morţii pot să cadă.

CANTUL VI

Cercul al treilea: Lacomii. Cerber. Ciacco vorbeşte despre Florenţa şi îi prezice lui Dante exilul.
într-un târziu, când mintea rătăcită de mila ce-o simţisem pentru ei1 îşi reveni din jalea pătimită,
oriunde-n jur m-aş fi uitat prin schei şi m-aş-fi-ntors, vedeam pe văi afunde tot alte cazne şi-alţi căzniţi2 mişei.
în brâu-al treilea mă aflam, pe unde eternă, -acerbă, rece, blestemată mereu aceeaşi, ploaia3 te pătrunde.
Zăpadă, grindini, apă întinată prin hăuri negre se revarsă-n ploi şi pute4 greu ţărâna pe sub zloată.
Iar Cerber5, fiara hâdă, sub puhoi, din trei gâtlejuri latră cu mânie pe cei ce zac în ploaie şi noroi.
Un pântec larg6, o barbă cenuşie şi ochi aprinşi el are, ca tăciunii, şi gheare lungi cu care morţi sfâşie.
Toţi urlă-n ploaie precum urlă cânii7 şi se sucesc de parc-ar fi-n frigare, ferind o rână8 la-adăpostul rânii.
Când Cerber, râma9, ne zări-n ninsoare căscă trei guri şi colţi de fiară scoase, cutremurat10 din cap până-n picioare.
32
33
Atunci Virgil, cu mâini sârguincioase scurmă ţărâna1' şi, cum zvârli pită, zvârli cu ea în gurile băloase.
Ca fiara12 care latră hămesită
şi tace-apoi, de-i dai, ca mâncăcioşii
zorindu-se să-mbuce şi să-nghită,
la fel cu scârnav bot şi ochii roşii
tăcu şi Cerber care latră pus,
că surzi13 s-ar vrea pe-acolo păcătoşii.
Pornirăm dar, călcând în mers, de sus, sub ploaia care li-e din veci stăpână, deşertăciuni14 ce trupuri par, dar nu-s.
Zăceau întinşi cu toţii în ţărână şi unul doar, când ne zări-n pomost prin faţa lui, se ridică-ntr-o rână.
„O, tuce-ajuns-ai pe tărâmul nost, cunoaşte-mă, grăi, de poţi15, din ceată, căci mai trăiam când zămislit ai fost."
Şi i-am răspuns: „Durerea ce ţi-e dată alungă, poate, chipul tău din mine, încât nu-mi pare a-l fi văzut vreodată.
Dar cine eşti de-atare chin te ţine? Că şi de-ar fi vreo caznă mai haină, nu-i alta mai scârbavnică16, văd bine."
Şi mi-a răspuns: „Cetatea ta17 cea plină de pizmă-astfel că se revarsă-n lume, m-a ocrotit în viaţa cea senină.
Drept Ciacco'8-ai tăi mă cunoşteau pe nume; de lacom, fără saţ m-am îmbuibat şi drept aceea zac sub ploi şi brume.
34
Dar singur nu-s: acelaşi greu păcat îl ispăşesc şi-aceeaşi caznă-i strânge pe toţi din jur." Mai mult n-a cuvântat.
„O, Ciacco, -am zis, durerea ta mă frânge şi-amare lacrimi dă din ochi să-mi scoată; dar spune, dacă ştii, unde-or ajunge
urmaşii noştri-n urbea dezbinată19 şi cum de s-a-ncuibat zâzania-n ţară? Mai naşte-n ea vreun om dintr-o bucată?"
Răspunse-atunci: „De sfada nu-i doboară20,
se vor ciocni şi-ncăieraţi orbeşte2'
cei Albi pe Negrii-i vor goni22 cu-ocară.
Dar şi puterea celorlalţi va creşte şi-n nici trei ani pe dânşii23-i vor călca, prin forţa cui24 azi încă şovăieşte.
Mult timp25 semeţi, cu fruntea sus vor sta, ţinându-i pe învinşi în împilare, oricât s-or plânge ei şi-or blestema.
Cinstiţi mai sunt vreo doi26, dar n-au cătare: trufia, pizma şi zgârcenia toată27 scântei au fost ce-au dus la-ncăierare."
Sfârşi cu-acestea vorba-nlăcrămată şi-am spus atunci: „îndură-te de mine şi dăruie-mi cuvântu-ţi înc-o dată.
De-Ârrigo, Mosca28, demni de neam şi sine, de Rusticucci şi Farinata-mi cântă, Tegghiai şi toţi ce-au osârdit spre bine29.
Ei unde sunt? Te-ndură şi cuvântă, căci ard să ştiu de-i îndulceşte raiul sau iadu-n fund cu cazne de-i frământă."
35
„De cei mai răi ei se lipesc ca scaiul şi alte vini îi trag din greu la fund; de-ai să cobori, le vei cunoaşte traiul.
Dar când vei fi pe-al lumii dulce prund, mai cântă şi de mine30 câteodată. Atâta-ţi spun şi alta nu-ţi răspund."
Şi-astfel zicând mă mai privi o dată pieziş31, şi-n tina dimprejur, porcească, pe brânci căzu cu ceilalţi orbi32 din ceată.
Grăi Virgil: „Nu-i scris să se trezească până ce trâmbiţi îngereşti cuvântul puterii ce-i urăşte33-au să-l vestească.
Ei toţi atunci îşi vor găsi mormântul şi, reîntrupaţi în cărni şi-n mădulare, de-osânda lor va bubui pământul34."
Astfel vorbind de viaţa viitoare, păşeam arar pe scârnave podele35 de umbre, tină, ploaie şi ninsoare.
„Maestre, -am zis, aceste chinuri grele
după judeţ36 îşi vor spori tăria?
Vor fi mai blânde-ori tot atât de rele?"
„Adu-ţi în gând, grăi, Filosofia37:
tot ce-i plinit mai greu şi aprig se simte
dureri ori chin, mai dulce bucuria.
Şi chiar de-aicea38 blestematei ginte desăvârşirea nu-i e dat s-o ştie, de judecată leagă dor fierbinte."
Astfel, vorbind mai mult decât pot scrie, băturăm roată39 brâul lui Satan şi-ajunşi pe unde scoborâşu-mbie,
am dat de Pluto40, vajnicul duşman.
36

CANTUL VII

Cercul al patrulea: Zgârciţii şi risipitorii. Pluto. Despre soartă. Pătrunderea în cel de-al cincilea cerc. Mânioşii.
„Pape Satan1, pape Satan aleppe!"
cu voce aspră2 Pluto cuvânta,
iar blândul înţelept3 ce-a tot pricepe
mă-mbărbătă zicând: „Nu te speria, căci drumu-n jos nu el ni-l va aţine, oricât de mare-ar fi puterea sa."
Şi-ntors spre chipul spurcatei jivine: „Tu taci, grăi, lup blestemat4 de fire, şi mistuie-ţi tu singur fîerea-n tine.
Nu ne-am pornit spre-adâncuri în neştire; aceasta-i vrerea-n cer, unde Mihai5 a răzbunat trufaşa răzvrătire."
Cum cad grămadă pânzele6 când, vai, se prăbuşe catargul pe furtună, la fel căzu şi Pluto fără grai.
Pornirăm, dar, spre-a patra văgăună7, tot mai afund în apriga căldare ce-ntreaga lumii mârşăvie-adună8.
O, dreaptă judecată! Cine oare atare chin şi cazne-ngrămădeşte? De ce păcatu-atât de greu ne doare?
Precum se frânge9 valul când izbeşte . potrivnic val pe la Caribde-n mare, la fel şi-aici norodul se-nvârteşte.
37
Din două părţi, rotind fară-ncetare
poveri'0 cu pieptul, păcătoşii ţipă
şi vin puhoi, cum n-am văzut mai mare".
Deodată se ciocnesc şi-apoi în pripă: „De ce-adunat-aţi, se răstesc12, în viaţă?" şi ceilalţi: „Voi, de ce-aţi făcut risipă?"
Astfel în cerc se perinda prin ceaţă din două părţi potrivnica oştire, zvârlindu-şi vorbe de ocară-n faţă
şi-ajunsă apoi la locul de-ntâlnire se răsucea spre-a doua curbătură, Pătruns atunci de milă şi uimire,
grăii: „Maestre, spune-mi tu, te-ndură, de-a stânga-aici, pe brâna ce se cască, să fie clerici ăştia cu tonsură?"
■ „Ei toţi, răspunse, 'n viaţa pământească13 nu s-au grijit să pună bani deoparte, nici n-au ştiut cu cap să cheltuiască.
Chiar ei o spun, lătrând cu glasuri sparte, când se ciocnesc, de unde-apoi, trudiţi, păcat potrivnic ceata lor desparte.
Iar cei ce-n creştet14 sunt de păr lipsiţi ori papi ori cardinali s-au fost aflat, ce n-au pereche-n lume de zgârciţi."
„Maestre, -am zis, de bună seamă-n sfat voi da de unii din aceia care cu-atari păcate-n lume s-au spurcat."
„Amar te-nşeli, răspunse cu-ntristare; smintita viaţă-n ei lasă pecete15 şi nu-i cu putinţă să-i cunoşti atare.
38
în veci se vor ciocni în două cete:
cu pumnii strânşi16 aceştia, din mormânt
se vor scula, iar ceilalţi, fără plete17.
Din lipsă de măsură cerul sfânt schimbat-au pe-acest loc de-ncăierare ce-l vezi şi singur, fără-al meu cuvânt.
Şi-aşijderi poţi vedea ce-nşelătoare sunt cele Sorţii-ncredinţate-anume, ce sfadă-aduc şi-mping la dezbinare.
N-ar fi de-ajuns tot aurul din lume
nici cel ce e, nici cel ce-a fost spre-a ţine
o clipă-n loc din mers aceste turme."
„Spune-mi, maestre, -ndură-te de mine, ce-i Soarta18 despre care mai-nainte spuneai că-n mâini a lumii bunuri ţine?"
l-am întrebat. „Nătângi sunteţi la minte şi-amar vă-neacă neştiinţa-n tină! Ascultă ce-am să-ţi spun şi ia aminte.
Acel ce-n sine19 tot ce-i ştiinţă-mbină făcut-a ceruri şi cârmaci deodată şi deopotrivă împărţi lumină,
astfel ca-n orice parte20 să răzbată; aşijderi şi splendorilor lumeşti le rândui stăpână21 ne-nfricată,
ce-mparte-averi şi bunuri pământeşti din neam în neam, din tată în fecior, în ciuda vrerii minţii omeneşti;
de-aceea-n timp ce urcă un popor, tânjeşte altul, după-al sorţii dat ce-ascuns ne e, ca şarpele-n răzor.
39
23
Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat.
Din a schimba în veci nu se opreşte:
gonită-i de nevoie şi-i firesc
că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte.
Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc.
Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi22, ferice pururi, fără griji sau teamă.
Ci-acum spre chin mai mare s-o pornim căci rând pe rând cad stelele24 ce-n deal mijeau când am purces. Să ne grăbim.
Tăiarăm brâul pân' la cel'lalt mal, peste-un izvor ce clocotind înscrie un jgheab în mers, săpat cu propriu-i val.
Era o apă roşie25 cenuşie şi scoborârăm calea ei cotită, cu unda sură drept tovărăşie.
în fundul unei mlaştini Stix numită se varsă râul când se lasă-n jos la poala râpei26 aspru povârnită.
Şi-n smârc văzui, privind nesăţios, făpturi mânjite27 de noroi, ce stau cu trupul gol şi chip aprins, ciudos.
Mânate de turbare se loveau28
cu mâini, cu cap, cu piept şi cu picioare
şi carnea toată flenduri şi-o rupeau.
40
„Se zbat aici, în apa stătătoare, mânioşii-n care furia-nvinse firea, grăi Virgil. Ci-n fund, pe sub vâltoare,
mai sunt şi alţii ce-şi bocesc pieirea şi mână-n sus băşici29 din mâlul gros, cum însuţi vezi, oriunde-ntorci privirea.
înfipţi în glod ei strigă: ŤRăi am fost sub blânda, dulce-a soarelui lumină şi-am huzurit la-al lenei adăpost,
de-aceea-acuma pătimim în tinăť. Acesta-i imnul30 ce-n frânturi ieşind le gâlgâie din guşa pururi plină."
Fă*ăm astfel un ocol, privind la cei ce-şi fac din tină dumicat, şi printre smârc şi râpe hoinărind,
până la urmă peste-un turn3'am dat.
41

CANTUL VIII

Cercul al cincilea: Mânioşii. Trecerea fluviului Stix in barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Di te.
Spun dar, urmând1, că până-a nu ajunge la turnu-nalt, privirăm sus spre el şi vârful lui ce zările străpunge,
căci două facle2-nfipte în crenel
şi-o-a treia-n zări, ce-i răspundea în noapte,
zărirăm sus. Drept care, -ntors spre-acel
■ ce-i plin de-nţelepciune3-n gând şi-n fapte, l-am întrebat: „Cine-a aprins lucoare şi ce-şi grăiesc văpăile4 în şoapte?"
„Priveşte-n sus, pe undele murdare şi ce-aşteptăm5 ai să pricepi de-ndată, de poţi vedea prin ceaţa bălţii-n zare."
Nicicând din coardă n-a ţâşnit săgeată6 mai iute decât luntrea ce vioi tăia văzduhul, zveltă, neînfricată
şi scobora pe ape către noi,
c-un singur om la cârma ei ce-amarnic
striga: „Te-am prins! Să nu dai înapoi!"
Şi-atunci Virgil: „O, Flegias7, strigi zadarnic.
Nu vei avea, dacă te-mbii la trudă,
doar cât vom trece pe-acest loc scârbavnic."
Cum cel prostit, când îi e dat s-audă că-i înşelat şi remuşcări încearcă, la fel şi Flegias spumega de ciudă.
42
Maestrul meu păşi dintâi în barcă, trăgându-mă cu mâna lui pe punte şi-abia atunci simţii că se încarcă8.
De-ndată ce urcarăm, vechea luntre, mai grea pe valuri, se porni mai iute ca-n alte daţi, întinsul să-l înfrunte.
Şi cum pluteam pe apele stătute, un duh9 glodos se sumeţi să-ngâne: „Tu cine eşti10, de-ncalci cele ştiute?"
„De moartea-ncalc, grăii, nu voi rămâne. Dar tu, ce-n tină îţi cufunzi durerea?" „Sunt duh ce plâng"", grăi cu-amărăciune.
Şi-atuncea eu: „Cu plânsul şi cu fierea rămâi, căci te cunosc din câte-ngâni, chiar dacă tina12 îţi mânjeşte pielea."
întinse-atunci13 spre luntre-a sale mâni, dar domnul meu îl îmbrânci scârbit, strigând la el: „în smârc14, cu ceilalţi câni!"
Mă prinse-n braţe-apoi şi, mulţumit, mă sărută zicându-mi: „Suflet mare, ferice maica15 ce te-a zămislit.
Ăst duh de trufaş n-avu soţ sub soare; nimic pe urme-i n-a lăsat de preţ, de-aceea-acum cuprins e de turbare.
Şi câţi din cei ce se cred regi în jeţ s-or tăvăli ca porcii 16-aici, prevăd, lăsând pe urme silă şi dispreţ!"
„Maestre, -am spus, mult mi-aş dori să-l văd17
scufuns până la creştet în leşie18,
cât timp mai suntem într-acest prăpăd."
43
Grăi Virgil: „Dorinţa 19-are să-ţi fie, 'nainte să vezi malul, împlinită, căci ţi se cade-atare bucurie."
Nu mult trecu şi ceata-mpotmolită atare-n spate îi sări ciorchine, că şi-azi înalţ la ceruri mulţumită.
„Săriţi, răcneau, pe el! Ţineţi-l bine!" şi arţăgoasa umbră florentină se sfârteca ea singură pe sine.
Nu-i vrednică20 povestea-n loc să-mi ţină: de-aceea spun c-un geamăt surd mă puse să cat cu ochii geana de lumină.
„Se-apropie-acum cetatea Dite21, -mi spuse maestrul meu, ce-ascunde sub obroc mulţimi de umbre şi dureri nespuse."
„Văd bine, -am spus, maestre, la mijloc ca nişte turle de moschee22, -egale, de-un roşu-aprins, parc-ar ieşi din foc."
Şi dânsu-atunci: „în flăcările sale un foc etern le-ncinge şi le-nghite, pre câte vezi în fund de iad , pe vale."
Ajuns-am dar la gropile-adâncite24 ce roată strâng cetatea-n brăcinare, cu ziduri groase, ca din fier clădite.
Şi dând ocol pe apele murdare, sosiţi pe mal, luntraşul iscusit: „Ieşiţi 5, răcni; ajuns-aţi la intrare!"
Mai mult de-o mie-n poartă am zărit
de draci ciudoşi26 urlând cu glasuri sparte:
„Au cine-i cel ce fară-a fi murit
44
pătrunde-n lumea duhurilor moarte?" Făcu Virgil un semn ca să-i împece, poftind cu ei să sfatuiască-aparte.
Şi potoliţi atunci, ca să mă-ncerce, către Virgil strigară: „Dintre voi să vii tu singur27. Celălalt să plece.
încerce-şi singur drumul înapoi,
de-o vrea şi-o şti prin noapte a străpunge;
tu ce l-ai adus, tu-ai să rămâi la noi."
La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
şi dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare."
Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi:
„Să nu te temi28, căci Domnul m-a-nvoit
şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri.
Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit."
Aşa plecă preabunul meu părinte
şi eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu29" luptându-mi-se-n minte.
N-aş şti să spun dacă s-au luat la sfadă ori ce le-a spus maestrul înţelept, dar după ziduri toţi s-au tras grămadă.
45
Cu lacăt poarta-i zăvorâră-n piept şi el porni tăcut şi-adus de spate unde ştia că stăm ca să-l aştept.
Păşea mâhnit, cu pleoapele lăsate30 şi „Cine oare31, l-auzeam că spune, nu mă-nvoieşte-n jalnica cetate?"
Şi mie-apoi: „De vin cu-amărăciune, nu te speria; voi frânge-acest popor, oricine-i cel ce-n calea mea se pune.
Din vremi străveche-i cutezanţa lor, vădită-n prag de poartă mai cu vază, care-a rămas de-atunci fără zăvor32.
Pe ea citit-ai buchiile33 de groază:
dar dând-o-n urmă34, către noi se-abate,
din brâu în brâu şi fără soli de pază
■acel35 prin care vom intra-n cetate.

CANTUL IX

Cercul al şaselea: Ereticii. Lângă poarta cetăţii Dite. Cele trei Furii.
Trimisul ceresc. Cei doi poeţi pătrund în cetate. Ereticii îngropaţi în
morminte de foc.
Culoarea stinsă ce-mi pălise-obrazul când îl văzui1 venind-napoi molcum, mai grabnic şterse de pe-al lui2 necazul.
Cum cel ce-ascultă3 se opri din drum, căci ochii-n zări, prin noaptea plumburie nu străbăteau de ceaţă şi de fum.
„Tot noi vom birui în bătălie,
grăi, de nu4... Prea sfântă-i rugăciune:
Oh, cum aştept5 a cerului solie!"
Văzui atunci că încerca să-mbune vorba dintâi6 cu cealaltă care altminteri gândul se-ncerca a-l spune.
Dar totuşi teama mă cuprinse-n gheare, căci eu dădeam cuvintelor trunchiate un tâlc mai negru decât el, se pare.
„într-acest fund de scoică7 mai răzbate vreun duh din Limb, pe care Dumnezeu numai cu neagra deznădejde-l bate?"
Aşa întrebai8. Iar el: „Arar şi greu porneşte vreunul din a noastră ceată să bată calea ce-am pornit-o eu.
Şi nu dintâi; căci am mai fost o dată9, de Eritona!0-nduplecat, de cruda ce-nvie morţi i-n trupul de-altădată.
46
47
De-abia murisem când m-ajunse truda
de-a cerceta cetatea în străfund
şi-a scoate-un duh din brâul unde-i Iuda.
Nu-i loc pe-aicea mai străin şi-afund" de cerul care-nvârte tot sub soare, dar nu te teme; şti-voi să-l pătrund.
Spurcatul smârc12 ce-mprăştie-n jur duhoare cetatea-ncinge şi nu-i chip la răi s-ajungem fără sfadă şi turbare."
Rosti mai mult; dar eu pe alte căi umblam pribeag, cu ochii în căutare spre turla-naltă-ncinsă-n vâlvătăi,
unde văzui13 ivindu-se-n lucoare trei Furii sângerând şi câteşitrei cu hidre verzi în loc de cingătoare
şi chip cu-nfăţişare de femei;
şerpi groşi drept plete, grei precum ciorchinii
şi drept şuviţe, şerpi mai mărunţei.
Virgiliu, ştiind că-s slujnice reginii14 ce-n iad domneşte peste morţi, grăi: „Priveşte-acum mânioasele Erinii.
Megera-i cea din stânga ta, să ştii; Alecto-n dreapta plânge-amar şi drept la mijloc Tesifona." - Atât rosti.
Ci ele carnea-şi sfâşiau pe piept şi se plesneau urlând15 astfel, că eu mă apropiai cu teamă de-nţelept.
Cu ochii ţintă către locul meu
se tânguiau: „Meduzo16, fa-l de piatră,
căci nu l-am frânt la vreme pe Teseu17!"
48
„Ascunde-ţi faţa când le-auzi cum latră,
căci de Gorgona ţi se-arată-n trei,
în veci de veci nu mai ajungi la vatră."
Astfel grăi Virgil, şi ochii mei i-acoperi18 cu mâna lui fierbinte, căci nu punea pe-a mele mâini temei.
O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată, sub tainic văl19, ciudatele-mi cuvinte.
Iscat din zări, pe unda tulburată,
de spaime plin, venea un zvon năprasnic20,
de apa-n maluri se zbătea turbată,
precum un vânt ce bântuie prădalnic când îl stârnesc potrivnice ardori21 şi scurmă codrii-n mersul lui năvalnic,
şi smulge crengi, şi urcă prafu-n nori, şi-şi poartă falnic fruntea lui, semeaţă, punând pe fugă turme şi păstori.
Maestru-atunci, descoperindu-mi faţa, grăi: „Priveşte colo sus, pe ape, spre locul unde se-nteţeşte ceaţa."
Ca broaştele22 ce-aleargă ca să scape şi-n mâl se-ascund, la fundul apei toate când simt năpârca undeva pe-aproape,
la fel văzui şi umbrele-nfricate gonind din faţa unui sol23 ce-a una trecea pe Stix24 cu tălpile uscate.
Cu mâna stângă alunga întruna miasma grea25 ce-l îneca, scârbit, far-altă grijă decât asta una.
49
Şi pricepând că cerul l-a ivit, >■ >
privii către poet şi c-o sclipire
din ochi mă-mpinse să mă-nchin smerit.
Ah, cât dispreţ îi scânteia-n privire! C-o vargă-atinse-al porţii vechi mâner şi-o-mpinse-n lături fără-mpotrivire.
„O, voi, netrebnici26, izgoniţi din cer, ce cutezanţă v-a făcut străjeri? grăi din pragul porţilor de fier.
De ce vă-mpotriviţi acelei vreri27 ''M> ce-n ţelul ei n-a cunoscut zăgaz, şi vă sporeşte chinuri şi dureri?
Să-i ţineţi piept v-ajută la necaz? Uitat-aţi28 că pe Cerber se cunoaşte , răritul păr pe ceafa şi grumaz?"
Se-ntoarse-apoi, pornind-o către mlaşte
, şi-aşijderi celui care dă-napoi
a altui grijă când a lui îl paşte,
aşa şi el, nici nu grăi spre noi;
dar vorba-i sfântă ne-ntări-n simţire
şi către porţi pornirăm amândoi.
Trecurăm pragul fară-mpotrivire, > şi eu râvnind să ştiu, din mers, de-ndată ce cazne-ascunde jalnica zidire,
cât ce-am pătruns întorsei ochii roată şi-un şes văzui şi pe cuprins năpastă, şi chin nespus, şi jale necurmată.
Precum la Arles30 unde Ronu-adastă, precum la Pola unde-i brâu Carnarul şi-n unde spală a Italiei coastă,
.29
50
mii de morminte împânzesc hotarul,
aşa şi-aici se-nalţă din belşug,
dar mult mai jalnic îşi vădesc amarul;
căci printre ele flăcări ca de rug
le-ncing atare-n vâlvătăi pe toate,
cum n-a fost fier încins31 de-un meşteşug.
Nici unul n-avea lespedea32 pe spate şi-atari suspine slobozeau în vânt, cum numai chinul şi durerea scoate.
Şi-am zis atunci: „Maestre, cine sunt toţi cei ce zac în racle şi dau glas33 durerii lor de-a dreptul din mormânt?"
„Se zbat în gropi, grăi, întru impas
ereticii cu-ai lor, şi până sus
de ei sunt pline; nici un loc n-a mas
Cu tagma lui34 fieştecare-i pus
să zacă-n raclă felurit35 fierbinte."
Şi astfel zicând de-a dreapta36 ne-am tot dus,
pe drumul dintre ziduri37 şi morminte.
51

CANTUL X

Cercul al şaselea: Ereticii. Farinata degli Uberti şi Cavalcante dei Cavalcanti. Prevestirea exilului lui Dante.
Pe-un tainic drum1 şi-ngust, ce şerpuia de-a dreapta printre ziduri şi morminte, Virgil o luă, şi eu pe urma sa.
„Maestre bun şi preaînţelept părinte, ce paşii-mi porţi prin aste văi, cuvântă şi stampară dorinţa2 mea fierbinte.
Pe cei ce zac în gropi şi se frământă
nu-i chip să-i vadă? Căci nu stau străji3 pe hat
şi-n fice raclă lespedea-i răsfrântă4."
„S-or cetlui, făcu, din Iosafat5 când s-or întoarce morţii, fiecare în trupul veşted pe pământ lăsat.
Acesta-i ţintirimul6 celor care
cu Epicur7 credeau că-n muribunzi
şi sufletul cu trupu-odată moare.
Şi chiar aici în brâu8-unde te-afunzi răspuns afla-vei întrebării-n gând şi-aşijderi şi dorinţei ce-mi ascunzi."
„Părinte, -am spus, nu ţi-am ascuns nicicând ce-mi zace în piept, dar calea de mijloc :
tu m-ai deprins9 s-o ţiu, şi nu-ntr-un rând."
„Toscane, tu10, care-ai purces prin foc, de viu călcând într-acest trist lăcaş, şi-ales grăieşti, opreşte-o clipă-n loc:
52
mi te vădeşte graiul băştinaş
al patriei" pe unde-n lume-am mas
şi-am ponegrit-o, şi i-am fost vrăjmaş12."
Astfel ţâşni fără de veste-un glas dintr-un mormânt, părând că mi-l despică şi temător lângă poet m-am tras.
„Ce faci, grăi Virgil, de ce ţi-e frică? Priveşte, Farinata13, ca un munte
din brâu în sus întreg cum se ridică."
Eu îl priveam setos şi ţintă-n frunte, iar el cu pieptul15 împungea-nainte, Infernu-ntreg părând că vrea să-nfrunte.
Mă-mpinse atunci Virgil printre morminte spre el, zicându-mi: „Vezi să nu te mânii şi să te pierzi în de prisos cuvinte16!"
Şi-ajuns la groapa roşie ca tăciunii,
el mă scrută din cap până-n picioare
şi mă-ntrebă: „Cine ţi-au fost străbunii17?"
Şi cum eram prea dornic de-ascultare, rostii făţiş18 ce-aveam de spus, să ştie,
iar el creţi sprâncenele -a mirare,
şi zise-apoi: „în cruntă vrăjmăşie cu-ai mei au fost şi drept aceea noi
de două ori i-am pus pe pribegie."
„De-au fost goniţi21, ei s-au întors-napoi, am zis atunci, şi-ntâi şi-a doua oară; dar astă artă n-aţi deprins-o voi."
Văzui atunci ieşind din raclă-afară pân' la bărbie-o umbră22 dintre-ai lor, pesemne-ngenuncheată23-n foc şi pară.
53
în jurul meu privea iscoditor, părând că pe-altul24 cată lângă mine, iar când văzu că nu-i, răzbit de dor
grăi plângând: „De-aici, printre suspine s-ajungi ai izbutit cu-al minţii sfat, fecioru-mi unde-i? Cum de nu-i cu tine?"
„Nu singur vin, i-am spus, ci îndrumat de domnul meu, pe care sus, cândva, poate că Guido-al tău25l-a defăimat."
Cuvântul lui şi-osânda ce răbda mi-au desluşit25 pe cine-aveam în faţă şi drept aceea i-am răspuns aşa.
Ci ei sărind strigă: „Cum, nu-i în viaţă? Cu tâlc anume-ai spus Ťl-a defăimat27ť? Lumina dulce sus nu-l mai răsfaţă?"
Iar când Văzu că stau îngândurat şi nu răspund pe dată vrerii sale, căzu la loc28. Mai mult n-a cuvântat.
Dar cel'lalt29 duh măreţ, ce pasu-n cale mi-l aţinuse, când m-a fost chemat, nici nu clinti, nici se plecă din şale.
Ci-urmându-şi gândul, zise-nverşunat: „Să ştiu c-ai mei30 nu s-au ştiut reîntoarce mă arde mai cumplit decât ăst pat.
Dar ţine minte: raze nu va toarce
de cinci ori zece31 luna-n cer stăpână32
şi-ai să pricepi ce greu e a te-ntoarce.
Ci spune-mi tu, pe vrerea ce te mână, de ce prin legi şi prin judeţ pripit33 pururi pe-ai mei poporul se răzbună?"
54
„Măcelu'34, am spus, ce Arbia a-nroşit, încât şi azi cu sânge scurs se-nfruptă, poporul împotrivă v-a asmuţit."
Clăti din cap şi-apoi cu vocea ruptă: „Nu singur35 m-am bătut, rosti-nciudat, şi n-am purces fără temei la luptă.
Dar singur fost-am, când ceilalţi la sfat Florenţa se-nvoiră s-o distrugă, cel ce făţiş cetatea-am apărat."
„Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă:
voi, cei de-aici36, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este."
„Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă.
Dar câte sunt sau ni-s aproape37 foarte nu desluşim38, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte.
De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea."
Străpuns atunci de griji şi remuşcare, grăii pripit: „Să-i spui celui căzut c-al său fecior se bucură sub soare.
Iar dac-am fost la întrebarea-i mut39, să-i desluşeşti că mă zbăteam ca-n fiare în tot ce-n gând prin tine-am cunoscut."
55
Maestrul mă chema de pe cărare
şi l-am rugat să-mi facă-atunci pe plac
şi scurt să-mi spună ce tovarăşi are.
„Cu peste-o mie dimpreună zac,
dar Frederic40 cu mine-n fund se-mbie
şi Cardinalul41: despre ceilalţi tac."
Pieri apoi, iar eu spre-a mea făclie întorsei paşii, frământând în minte ce-mi prevestea amara profeţie42.
Porni Virgil şi tot mergând 'nainte: „Ce gânduri te frământă?" zise blând. Iar când răspunsu-i desluşii-n cuvinte,
îmi porunci: „Păstrează bine-n gând tot ce-ţi vesti potrivnic prorocirea. Ci-ascultă acum: - şi-un deget ridicând -
Când vei ajunge, zise, în sclipirea43 privirii dulci, senină şi profundă, vei şti ce ţi-a urzit dumnezeirea."
Lăsarăm zidu-apoi să ni se-ascundă şi apucând la stânga pe cărare, ajuns-am teferi într-o vale afundă,
ce până sus duhnea cu-a ei putoare.

vezi mai multe texte de: Dante Alighieri