Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Confuzie a nopțíi, e? Himeră?
O floare cu petalele albastre,
Sau aripi de prin visurile noastre
Născute-n ram închis în volieră?

În înfrățirea muntelui cu cerul,
Un singur nor e cel ce ar putea
Să știe taina care-o însoțea,
Căci el îi e, de-a pururi, temnicerul.

Din umbre ce coboară înlănțuind copacii,
Se rup secunde pline de ciocli muribunzi,
Distrași de câte-o frunză ce scutură gândacii
Din gânduri de mărire cu umerii imunzi.

Când primăvara se așterne
Pe timpul florilor de gând,
E-o bucurie, ca și când
Un suflet cântecele-și cerne,

Erau pe deal copaci destui,
Dar unul, cel al nimănui,
Foșnea din frunze cu-nțeles
Când mă rupeam de-un drum de șes.

Tu, primăvara mea, cum de-ai venit
Când cerul îmi era cuprins de-o iarnă
Ce începuse visele să-mi cearnă
Și numai cele reci m-au însoțit?

Și este-o oarecare transparență
În șiruirea pe un ram de vis
A ceea ce în muguri e închis,
Chiar de-și dorește-o altfel existență

Hai să prindem niște raze, vrei?
Uite-le, se scaldă în izvorul
Unde îndulceam în vară dorul,
Tulburând licoarea dintre stei.

Umbra unei umbre, s-a gândit să plece,
Spre a fi ea, sieși, tot ce poate fi
Într-o viață-n care singură-ar trăi,
Fără vreo simțire și gândind la rece.

Toamnă sângerie-n clipe de apus,
Cine-ți șterge ție lacrima din zile
Ce-ți înfrigurează tot ce nu ai spus
Și-ți prefac obrajii-n roșul din argile?