Cronica unui asediu furtunos - Manuela Munteanu

Doamna Furtună avea o inimă mare și o gură și mai mare, iar ambele se deschideau larg de câte ori îl zărea pe domnul Mihai Stancu, acel bărbat înalt, tăcut, cu privirea permanent pierdută într-o contemplare, chiriaș la etajul 3.
Ea îl vedea ca pe o simfonie ambulantă a masculinității, el, în schimb, o percepea pe doamna Furtună ca pe un sunet. Mai exact, ca pe huruitul unei bormașini într-o zi de duminică.
În fiecare dimineață, ea urca la apartamentul 14 cu o tavă de prăjituri, făcute cu dragoste. Îi lăsa tava la ușă, bătea de trei ori ca în filmele cu mafioți, apoi se ascundea după planta de plastic de pe hol, ca să-i urmărească reacția.
Domnul Stancu deschidea ușa, ofta adânc, lua tava cu două degete – ca pe un specimen radioactiv – și o arunca direct în tomberonul destinat "deșeurilor periculoase" . Apoi își trăgea perdelele cu un gest teatral, de parcă ar fi vrut să închidă nu doar lumina, ci și orice contact cu realitatea.
Dar doamna Furtună nu renunța. Nu, ea era o femeie de acțiune. Deși o evita sistematic, femeia își făcea simțită prezența cu o precizie militară. Îi trimitea bilețele parfumate cu poezii, compoziție proprie:
"Ochii tăi ca două ciorbe reci,
În ei aș vrea să cad pe veci".
I-a făcut cadou o eșarfă cu fața ei imprimată în dublu exemplar (pentru că o singură dată nu era suficient) și, într-un moment de maximă inspirație, i-a dăruit o pisică, pentru "responsabilitate emoțională partajată" .
Domnul Stancu, în cele din urmă, a început să iasă din bloc prin subsol, să se întoarcă pe fereastră și să vorbească doar în limba letonă, pe care nu o știa, dar spera că o barieră lingvistică mai ridică un zid de respingere.
Dar femeia nu se lăsa. Pentru ea, dragostea era ca o campanie electorală: nu conta că oamenii fluieră, important era să-ți lipești afișul pe ușă. Iar el? El visa în tăcere la o viață retrasă într-un far izolat, păzit de lupi.
Într-o zi înnorată de miercuri, doamna Furtună, înarmată cu un cozonac în formă de inimă (ușor ars pe margini, dar cu intenții sincere), a bătut din nou la ușa lui Mihai Stancu. De data asta, nu a mai fugit după planta de plastic. Nu, era momentul pentru confruntare. Pentru adevăr. Pentru iubire cu "I" mare și ușor presărată cu scorțișoară.
Mihai a deschis ușa în halatul lui gri, semn că ziua era deja distrusă din fașă. S-a uitat la ea cu expresia unui bărbat care tocmai a realizat că și-a uitat cardul bancar într-un vis urât.
- Bună dimineața, Mihai! Uite, m-am gândit la tine toată noaptea. Îți place cozonacul? Are stafide, dar și niște semințe de chia, pentru sănătate intestinală!
Mihai a privit cozonacul cu suspiciunea unui detectiv belgian care tocmai a descoperit un indiciu compromițător într-un caz de crimă pasională. Apoi și-a ridicat privirea spre ea.
- Doamnă Furtună... nu vreau să fiu nepoliticos, dar... nu vreți să fiți politicoasă, singură, în altă parte?
Femeia a râs cu poftă, convinsă că Mihai glumește. O, cât de drăguț era când era sarcastic! În capul ei, totul suna ca un preludiu: "nu vreau să fiu nepoliticos" era, evident, cod pentru "iubește-mă până îmi sare siguranța de la tabloul electric".

Într-o dimineață cu miros de disperare, Mihai Stancu a înțeles că viața lui era compromisă și că, dacă voia să-și salveze liniștea și restul de sănătate mintală, trebuia să recurgă la ceva extrem. Așa că și-a făcut bagajele, și-a șters contul de Facebook, și-a ars cartela SIM și a luat primul microbuz spre munte, unde mănăstirea Sfântul Gherasie Cel Caritabil îl aștepta, probabil, cu liniște și supă de post.
Acolo, Mihai a fost primit cu brațele deschise. Starețul, un bărbat cu sprâncene groase și răbdare multă, i-a dat un nume de călugăr: Fratele Mihail cel Tăcut.
L-a privit cu un amestec de duioșie și bănuială.
- Fugi de ceva, frate Mihail?
- De cineva, mai exact.
- Femeie?
- ...
- Ah, să-i zicem atunci că ești în "refacere spirituală".
Timpul trecea, iar Mihai începea să se simtă, pentru prima dată, în siguranță. Nu mai auzea bătăi la ușă, nu mai primea bilețele cu inimioare, iar cozonacii fuseseră înlocuiți cu borș rece și liniște metafizică.
Până într-o seară.
În timpul vecerniei, când frații cântau psalmi cu gravitate liniștitoare, s-a auzit un "Bunăăăăăăă searaaa!" prelung și strident, ca un claxon într-o bibliotecă.
Cu părul fluturând și o tavă de chec vegan în brațe, stătea doamna Furtună. Avea în mână un coș cu flori de câmp și un zâmbet care anula toată rugăciunea din atmosferă.
- Am venit să-ți aduc lumină în suflet, Mihai! Sau Mihail, dacă asta te face să te simți mai profund!
Starețul l-a privit pe Mihai cu milă.
- Frate Mihail... ispita te urmează.
- Da.... E o ispită insistentă. Mă iubește cu entuziasmul unei albine într-un magazin cu gemuri.
- Să ne rugăm, atunci, cu putere! i-au propus frații după ce au poftit femeia afară și au încuiat poarta mănăstirii.
Dar doamna Furtună s-a instalat în afara zidurilor, pe un scăunel de camping, cu o pătură și termosul cu ceai de tei. Zilnic, cânta la fluier, îi trimitea scrisori prin porumbeii localnici și întreba politicos dacă "nu cumva mănăstirea are nevoie de o femeie la bucătărie" .
Legenda spune că, după un timp, doamna Furtună și-a cumpărat o căsuță în satul de alături, convinsă că dragostea cere sacrificii și că o pădure de pini și o mănăstire între ea și El sunt bagatele pe care destinul i le pune acolo, pentru a-i testa determinarea.
Seara, pe treptele cerdacului, cu gândul la următoarea acțiune de curtare și cu candoarea unui zâmbet visător pe față, doamna Furtună își șoptea motivațional:
"Dragostea, la urma urmei, e ca o senzație acută de urinare: insistentă, necruțătoare și complet lipsită de simțul ridicolului. Dacă o gestionezi cu îndelungi așteptări îți dă fiori." Și pietre la rinichi, ar spune unii...