Nestatornic - Corneliu Coposu

Toate câte sunt pe lume, câte-au fost de la-nceput,
Din străvechiul timp în care, omul n-a conceput;
Toate câte va aduce nepătrunsul viitor,
Aprioric au esența și destinul schimbător!

Nestatornic e triumful strălucitor și astrul;
Nestatornică e huma prăbușirii și dezastrul;
Nestatornică iubirea, vrednicia și puterea,
Fericirea și năpasta, suferința și durerea!

Gândul, gloria, norocul, apa, focul și pământul,
Nestabile sunt ca valul, ca nisipul și ca vântul;
Lumea însăși, în mișcaer, necuprinsul infinit
Se preface și se schimbă, permament, necontenit.

Chiar planeta noastră vie, cu văpaia ei aprinsă,
Și-a turtit cereasca sferă, socotită neatinsă,
Și-n tendințe schimbătoare, de apus și nivelare,
Se îndreaptă sper sorocul catastrofelor stelare.

Unde sute de decenii au fost mări adânci de ape,
Se înalță azi podișuri, munți și dealuri, în etape.
Iar uscatul din vechimea îngropată în uitare,
Leagă funduri de oceane, prin efect de strămutare.

Peste flora pioneră se întinde astăzi ghiața;
Creatura primitivă, și-a sfârșit, demult, viața;
Prefăcutu-s-au coline, munții erei secundare,
Urma apelor întinse stă în ocnele de sare.

Cataclismele dărâmă seculare temelii.
Anii globului terestru trec, cu zecile de mii.
Timpul nu cunoaște stare, în năvalnicul său mers,
Neconstanța e constantă, în întregul univers!

Infinitul microcosmic, dă mișcările egale
Și mișcarea e regină, peste spații siderale.
Tot și toate se strămută, curg, aleargă și se plimbă,
Se-nvârtesc năprasnic, zboară, se prefac și se preschimbă.

Se transformă pirosfera, fața cerului și omul,
Elementele, microbul, galaxia și atomul;
Steaua falnică și fulgul, frunza, soarele și glia,
Au o normă generală: este nestatornicia!

Stâlpii "legilor eterne" își ating sorocul lor.
Veșnicii de aparență sunt vremelnice și mor.
Zeul Cronos varsă, cinic, nemuririle din blid;
De cenzura lui nu scapă, nici bătrânul Euclid...!

Aplecat sub cârma vremii, omul crește, fără scut,
Sub teroare de înfrângeri și de rău necunoscut.
Escortat de neodihnă, frământat în stări de haos,
Duce, ne-mplinit, în groapă, dorul sacru de repaos...

Antrenat în marea cursă, care-l prinde și-l subjugă,
Petrecând metamorfoze, într-o neoprită fugă,
Istovit, când se desprinde, din robita apasăre,
Îl înghite cimitirul, cu sinistră nepăsare!

Cărturarii, - adevăruri îndoielnice, emit.
Axiomele sunt basme, permanență e un mit,
Se infirmă teoreme, postulate și idei.
Și natura-i schimbătoare, și fenomenele ei!

Nici științele exacte nu ating statornicii.
Dinții vremii rod granitul, șesul calcă gornicii.
Nu exista nici un "nomen" absolut, desăvârșit,
Presupuse nesfârșituri, dintr-odată s-au sfârșit!

Electronul ce se-nvârte, pozitronul, în mișcare,
Cimentează forța firii, în atomul fără stare;
Tot ce este, pretutindeni, e materie gestată,
De aceeași, viguroasă, forța neastâmpărată.

Energie agregată, e materia din lume,
Învelișul anorganic și substanța fără nume,
Biosfera vegetală și ființa animată,
Existența viitoare și viața perimată.

Într-o lume plămădită, din aceeași energie,
Trepidantă și amorfă, fără frâne și regie,
Nu sunt stări și fapte certe, nici nu e stabilitate
Și nici legi fundamentale, infailibil redactate!

Omul simte nostalgie, pentru pauze-nghețate
Și râvnește stații ferme, țeluri imobilizante.
Setea lui de siguranță, disperată, inventează...
Deznădejdea, prăbușită în iluzii, le creează!

Drama nestatorniciei a produs literatură.
Cu stigmatul ei specific, trece omul prin natură;
În zadar împlântă vrerea, în credință, în iubire,
Căci toiagul se-ncovoaie și vibrează, după fire.

A rămas inamovibil, înghețat, încremenit
Și statornic, doar trecutul, imutabil, neclintit.
Refractar modificării, poartă cosmica scadență.
Nu mai poate să-l preschimbe, nici înalta Providență!

1962

Adăugat de: nelubaros

vezi mai multe poezii de: Corneliu Coposu