Aureolă pierdută - Charles Baudelaire

— Ei! Cum aşa? Dumneata aici, dragul meu? Dumneata, într-o casă de desfrâu! Dumneata, băutorul de chintesenţe! Dumneata, mâncătorul de ambrozie! Într-adevăr, am de ce să fiu uimit.
— Dragul meu, îmi cunoaşteţi groaza de cai şi de trăsuri. Adineauri, cum traversam bulevardul în mare grabă şi săream prin noroi, în haosul mişcă­tor unde moartea vine în galop din toate părţile deodată, într-o mişcare bruscă, aureola de pe cap mi-a alunecat în noroiul pavelelor. N-am avut curajul s-o ridic. M-am gândit că e mai puţin neplăcut să-mi pierd însemnele decât să mi se rupă oasele. Şi pe urmă, mi-am zis, nenorocirea e şi ea bună la ceva. Acum pot să mă plimb incognito, să fac fapte josnice, şi să mă arunc în desfrâu ca simplii muritori. Şi iată-mă, după cum vedeţi, la fel ca dumneavoastră!
— Ar trebui măcar să puneţi să se afişeze aureola pierdută, ori s-o cereţi prin comisar.
— Dar nicidecum, zău! Mă simt bine aici. Numai dumneavoastră m-aţi recunoscut. De altfel, demnitatea mă plictiseşte. Apoi mă gândesc cu bucurie că cine ştie ce poet de mâna a doua o va ridica şi o va pune cu neruşinare pe cap. Ce bucurie să faci pe cineva fericit! Şi mai cu seamă un fericit care să mă facă să râd! Gândiţi-vă la X, ori la Z! Ei, cât o să fie de caraghios!

vezi mai multe texte de: Charles Baudelaire



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.