Către străbuni - Gerra Orivera

 Vin către voi, spirite alese, să v-aduc în dar flacăra vie a trăirii mele. Vin către voi cu braţele deschise şi inima jăratec în vetrele voastre. Vin către voi ca şi cum aş veni către sufletul meu. Suflet uitat într-un timp umbros printre ceţuri. Chiar dacă nu-mi cunosc încă dimensiunea de dincolo de humă, simt pulsaţia veacurilor în fiecare atingere a vieţii. Şi pe voi cum străjuiţi răscrucile. Toate răscrucile ce ne ţin parcurgerea sub pecetea treziei.

Nu am încă măsura „vierii”, nici „adormirii” cu voie sau fără de voie, dar ştiu arsura dorului de întregire. Şerpuirea spiralei pe faţa umbroasă sau luminată a poveştilor deşirate prin inima focului. Mi-e ştiută şi genuncherea şi strigătul triumfătoarei izbânzi. Cunosc prea bine şi spaima ce mi-a fost şi temnicer şi profesor.  

Nu voi să dezic nici cântecul de broască, nici de privighetoare albastră. Amândouă îmi spun adevăruri despre ce a fost şi va să fie sub încifrate mistere. Şi epiderma luminii ce sunt le înscrie sub acelaşi cod al iubirii. Şi aventura continuă chiar de pulsaţia ne pare străină, în curcubee ce se multiplică. Îmbogăţind fără-ntrerupere identitatea ce ne poartă prin vreme.

Chiar de îmbracă strai efemer de uitare, ea ne ţese păianjen Divin, în dor nesfârşit de-ntregire. Şi ne ciocăne-n amintire, ori de câte ori menirea ne-o cere. Drumul misterelor, coborârea în sămânţă, pentru a da arborelui ce suntem alte şi alte dimensiuni. Şi arborelui vieţii roade cât mai alese.

Aşa că vin către voi spirite alese, să mă-ntâlnesc pe mine. Cel ce am fost spre a fi în lumină mai mare în clipa ce-o locuiesc în arpegii divine. Ştiu că drumul spre mine, e pardosit cu icoanele sângerânde ale trecutului. Al meu, al nostru, al tuturora. Îngenunchez în mine şi invoc smerită reactivarea puterilor tuturor celor mi-au strălucit în epiderma spiritului.

Ca să pot scânteia în vârtejuri de umbră, am trebuinţă de vigoarea din începuturi. Numai aşa pot avea certitudinea că rădăcinile nu-mi vor fi smulse din mine. Ci mă vor creşte mai conştient şi mai sigur în sâmburul ce ne conţine. Pe noi şi universul întreg.

Pentru că ştiu, chiar şi făr’ de-amintire bogăţia din lucruri. Ce  credem, amăgindu-ne, că încă nu ne poartă amprenta. Între iluzie şi cunoaştere aripa mea desfăşoară infinituri gemene şi-i creşte miza cu înc-o veşnicie. Am certitudinea că moartea începe de-acolo de unde se atrofiază aripa.  

Şi chiar dacă îndoiala mai haşurează câte o clipă transfugă, un rug înmiit răscumpără uitarea din zgură. Iar diamantul ce creşte în tine şi-n mine oglinzi reflectate din marele Sine, va aduce cândva mărturie. C-am trudit cu bună credinţă ca să fim ceea ce suntem, fii de zei ce cioplesc universuri – lumină în humă! Şi doar consistenţa materiei dă greutate visului meu de ’nălţare pe verticala crescătoare a zborului. Şi-a integrării prin vibraţie în marea Conştiinţă Cosmică!                      

Se poate carnea să fie puţină şi slabă, dar piscul pe care viază floarea de piatră a nemuritoarei misiuni de iubire, va străluci ca un soare prin vreme. De va fi să-mbrace haină umilă sau de rege, va înălţa verticala luminii cu încă o veşnicie în fiecare clipă ce ne toarce în respiraţia firii.

De va uita sau nu cărarea ce ne urcă izvorul în Matca cea Sacră, sufletul meu şi al vostru îşi va găsi cu inima direcţia ce ne întoarce Acasă. Vom obosi câteodat’ de truda săpării în piatră a locuirii în iubire. Alteori vom uita pentru ce ne sărează pielea sudoarea vierii. Şi vom huli.

Trăirea în carne de cer şi de pământ, impune combustii ce dor şi care ţin trează flacăra sacrului! Doar credinţa în ceea ce suntem încoronaţi de timp ne poate fi gardian de nădejde în străfulgerarea noastră prin universuri. Străjuiţi de identităţi de lumină ce ne-au îmbrăcat ca nişte Phoenicşi împliniţi prin vreme.

De-aceea vom jurui biruinţă fiecărei strădanii! Încoronaţi de cer sau botezaţi de lacrima lutului. Din fulger sau din ţărână, îmbogăţindu-ne perpetuu.

Cu istoria legendarelor eu-ri izbucnind fosforescent din celule, mă-ndrept triumfătoare să întâmpin destinul ce m-a ales.

Din coborârea întru Sine, din lotuşii trupului meu, se scurg şuvoi de lumină, prin Cuvânt şi dinainte de sunet, străbunii.  Ducând pe umeri sub aripi, ca nişte luceferi, amfore lăcrămând înţelepciune. Din ochiul punte spre noi, direct în scocul inimii,   

Porţi de cetate deschid în trupul meu, profete ce mi-ai juruit drum de lumină, să poată pătrunde în lume dacul cel liber. L-am născut pe ruguri de mii de ori încât pântecul meu s-a transformat în arbore de lumină. L-am spălat în lacrima cerului, zidirea de tină să capete miros de adâncuri mitice şi de izvoare. Coroane de-aripe s-a aşezat pe tâmpla lui pod de lumină – să ţeasă din ceruri spre lume.

Sub pielea fremătând de milenii, sămânţa străbunilor, victorioasă va să spargă noaptea ceţoasă în care se zbate planeta. Jerbe multicolore de flăcări îl îmbrăţişează să-i cureţe vertebra ce geme-n tumoare. Şi-aproape sucombă.

Câte rădăcini cioturoase mi-au spintecat trupul prin secoli, când a trebuit să-l nasc pe dacul cel liber din mine, sub nume străine. Şi să-i ascund coroana sub zdrenţe. Copil, bărbat, neînduplecarea-i de stâncă din genă a trebuit să-nveţe să muşte ţărâna, pentru ca fântâna-i să-nceapă să nască iarăşi lumina. Până ce crusta de zgură se v-a transforma în armură de zeu.

Dar până atunci l-am purtat urzicându-mi epiderma prin toate războaiele lumii. Nenumărate temniţe au săpat abisuri între vertebrele lui de lumină. Toate încercând să-l înfrângă.

Cămaşa morţii i s-a lipit de piele când buzduganul voievodal din istorie a vrut să spargă pecetea de beznă în vifore spăimoase. Şi să clatine ţâţâna lumii. De-atâtea ori cei întunecaţi şi puternici au trebuit să-i recunoască lumina. De şi mai multe ori au fost nevoiţi să i-o stingă. Spre a nu-şi pierde domnia de umbră.  Şi de teroare.

Acum, când lespedea timpurilor s-a spart în huiet amarnic, menirea lor a început să-şi arate tăietura de diamant. Iar noi începem să lepădăm pielea de şopârlă a trecutului. Tăcuţi şi smeriţi ies dacii din vertebrele mele pentru a se clădi în cruce prin care să curgă cerul în osia lumii.

În acest amurg de zei, apă şi foc ducem în amfora inimilor! Sămânţa  începe să se înlumineze pe dinlăuntru şi explozia rodului e-aproape. Timpul a copt aşteptarea. Ne-a pregătit îndelung trecerea într-o nouă pulsiune. Spiralarea noatră în rod schimbă centru de greutate al lumii.

Rod cerbicind să boteze cu apă vie celula noastră de-acum, sleită fără de-amintire.  

Nu trebuie decât să primim cu smerenie darul lor, şi rădăcinile vor aduna de pe cer toate zborurile în curcubee. Şi sângele lor pluricolor ne v-a boteza cenuşiul trăirilor, instantaneu.

Cerul din tălpile lor, încununând cu lumină tina din creştetul nostru ne v-a dăltui într-o altă respiraţie curgerea clipelor. Vertebra noastră îşi v-a redobândi dimensiunea zborului.

Vom deveni boltă de aur pe sub care să treacă fiinţele lumii, înflorind răsărituri în palme.  

Şi sufletul nostru se v-a deprinde cu volutele înălţărilor. Şi cu firescul sacrului. O lege a zborului promulgată azi în arc sângerat mâine va desfăşura arcul iubirii. Iar noi vom fi săgeţi de lumină!

Dăltuind trepte spre Cetatea de Aur, prin ordonanţă de urgenţă am promulgat legea vieţii. Adevărata viaţă şi-a cioplit arcadele conştienţei pe oasele strămoşilor în mine! Şi m-a trezit! Şi v-a trezit! Unul câte unul! Luminiţe în palma Domnului desenând pe cerul creeaţiei sori de iubire! Şi de miracole!

Răscrucea lumii a explodat cu supernove florale in inimă. Faceţi loc în voi! Şi curăţenie! Înclinaţi-vă! Vin! Coboară în arterele noastre să ne locuiască! Ei! Moşii noştri! Străbunii!

Străbunii – Noi!