Casa din chirpici, văruită... - valentina becart

Iată, este a treia vară de când nu ți-am mai simțit pașii prin curte. Trebuie să-ți spun că nu mai știu cum să mă descurc. La țară, e destul de multă muncă..., și nu găsești pe nimeni să te ajute. De exemplu, nu mai știu ce să fac cu iarba: din fața porții, din ogradă, din spatele bucătăriei, care crește în neștire, ca pe maidan...
Casa pe care ai ridicat-o, cu mare trudă, cu multe sacrificii... a început să dea semne de oboseală: tencuiala se desprinde, pe alocuri, vopseaua s-a scorojit. Tare îți mai plăcea vopseaua aceea vișinie, în care picurai puțin negru. Cu acest amestec, de multe ori te-am ajutat să vopsești pereții casei ( din exterior) până la jumătate, aproape de geamuri. Peretele de la paravan din păcate... s-a desprins de bucătărie și prin acele ”găuri” se infiltrează ploaia și ninsoarea.
Of! Dragă mamă! Nu știu ce se va întâmpla cu toată munca ta! Când am deschis eu ochii,( aceia negri, ca un cărbune), aveai o casă frumoasă, cu garduri și porți mari. Tata lucra la primărie, pe atunci... Îți permiteai unele lucruri. Odată cu trecerea timpului lucrurile s-au schimbat, familia a devenit numeroasă, oamenii se vindeau pe o bucată de pâine, locul de la primărie a rămas pe alte mâini. Eram măricică, ( de vreo opt-nouă ani) când v-ați hotărât să ridicați încă două- trei camere, să avem loc cu toții. Îmi amintesc, ca și azi, de căruțele cu lut galben, lut adus din Valea Găvanului.
Toată vara făceam chirpici pentru casă și cărămidă pentru sobe. Seara, noi, copiii, trebuia să adunăm balega de pe drum. În acele vremuri, aproape toată lumea avea un cal și căruță. Doar așa puteai să fii considerat un om gospodar. Dacă mai creșteai și doi- trei porci, câteva găini, gâște, rațe... deja erai în fruntea satului. Dincolo de toate, toată lumea era obligată să muncească la colectiv. După ce se treiera grâul, primeai o cotă parte din acest produs, de asemenea, și paie.
Ce stoguri mari făceam în grădină, undeva mai lângă gard, să nu ocupe terenul pe care cultivai tot felul de legume: ceapă, usturoi, morcov, roșii, ardei, vinete, castraveți, conopidă etc.
Cei mai buni chirpici se făceau dintr-un amestec de balegă, paie și pământ galben. Datoria noastră, a celor buni de muncă ( chiar și la șase - șapte ani primeam unele lucruri de făcut) era aceea de a căra apă de la fântână și a umple butoaiele ( din tablă neagră). Ne întreceam cu gălețile,(tot din tablă, dar albă, zincată),care ajunge primul la butoi.
Sigur, că învârteam ”cocârla” de la fântână , cât puteam de repede, și găleata se lovea de pereții fântânii, vrând nevrând. Din această pricină, mai primeam câte o ”chelfăneală” de la tine, mamă, când vedeai cât de turtită e găleata.
”Mama voastră de neastâmpărați! Nu mai izbiți găleata... că nu avem bani să cumpărăm alta!”
Dimineața, devreme, ne suflecam pantalonii și intram, desculț, la frământat lutul. Tu, împreună cu frați mai mari, turnați amestecul în ”chirpicar”, îl băteați bine cu picioarele, apoi îl răstrunați lângă gard. După ce se uscau ( trebuiau întorși- de pe o parte pe alta, să-i zvânte bine soarele și vântul) îi stivuiam, unul peste altul, cu un mic stațiu între ei- și astfel făceam loc celor care erau în lucru. Pentru noi era o joacă... o bucurie să participăm la frământatul lutului. Cum puteam să înțeleg, atunci, cât de greu îți este, câte sacrificii faci pentru ca, noi, toți... să avem un trai, cât de cât,decent... La vârsta de opt-nouă ani nu cunoșteam decât satul în care m-am născut. Astăzi,ce să-ți spun… copiii îți petrec timpul în fața laptopului, sunt nedezlipiți de telefonul mobil. Și asta, datorită părinților care au lăsat vatra satului și au plecat în lume: Italia, Spania, Anglia, Canada, Norvegia. Un lucru bun, dar cu multe alte dezavantaje. Cum crezi c-ar pricepe nepoata mea, născută și crescută în Birmingham (Anglia), povestea(reală, până la ultimul chirpic) cu lutul și balega de cal!? În acea perioadă nu aveam nici lumină. Telefon, televizor, dușuri, living room!? Lucruri nemaivăzute. Iluzii Ah! Ce vremuri!
Dormeam câte trei într-un pat, pe saltea din paie și fân! Ce să mai spun de lampa cu gaz? Stătea aprinsă, după cum bine știi, doar câteva ore. Nu puteam să facem risipă. Erau vremuri tare grele, dragă mamă! Și hainele! Purtate de surorile mai mari, apoi modificate, țesute... pentru cele care veneau la rând. După toate acestea, se mai și îmbibau cu mirosul de gaz lampant. Norocul nostru era... că toți aveam același ”parfum”. (când ne adunam în clasă). Aproape toți. Cu mici excepții.
N-are rost să mai amintesc de gătitul la plită, de fumul care ieșea în casă, adesea. Și, noi, toți, ne făceam temele pe singura masă care exista în bucătărie ( dacă o pot numi astfel): cea pe care se punea mâncarea, tigaia cu cartofi prăjiți, mămăliga, farfuriile și alte oale. Iartă-mă, mamă, că amintesc toate acestea... Acum, există mese ( câte vrei), paturi, dulapuri, vase, lenjerie, case... , dar, din păcate, nu mai sunt de folos nimănui... E mult pustiu în jur! Multă tristețe... Când nu mai aștepți pe nimeni, orice fast este inutil –
-Mă iartă, mă iartă, mamă! Să revin... Acum, când m-am apucat și eu de tencuit și de văruit, îmi vine să dau cu toate de pământ. La ce bun atâta trudă inutilă! Cum ne pricepem noi să ne complicăm existența, fără rost. Nu suntem necesari pe această planetă, după cum ai aflat, poate... Sau, dacă tot am fost „aruncați” în lume... ar trebui să ne putem descurca cu mai multă lejeritate. Săracii sunt ”necesari” bogaților, aceste creaturi ( asemenea tuturor) puse pe căpătuială. Dacă ți s-ar mai da o viață, nu cred că ai repeta-o pe cea anterioară. Sunt sigură! Totul este zădărnicie, amăgire, dragă mamă. Universul are nevoie de noi pentru a-și asigura supraviețuirea. Dar, iată, a început să îmbătrânească... și noi suntem supuși la grele încercări. Clima devine neprietenoasă, pământul , tăcut și mai neroditor... Tot mai multe lipsuri.
În sfârșit, cu toate neajunsurile, am văruit casa, mamă! A căzut o bucată din peretele de la drum. Tencuiala ( făcută de tata, acum 40 de ani), la tavanul camerei dinspre Matilda, s-a desprins pe o suprafață destul de mare.
Grădina s-a umplut de buruieni, și n-a trecut o săptămână de când am prășit, fir cu fir... Ce luptă să duci cu buruiana dracului??? De la gară mergeam, mereu(după cum bine știi), mai întâi, la cimitir, să vorbim... Urcam dealul și veneam acasă, casa noastră, odată... Mă așezam pe prispă, îmi luam capul în mâini și începeam un dialog cu tine și cu tata:
”Unde ești, mamă!?” Grea povară mi-ai lăsat pe cap. Cum să mă descurc? Trimite-mi un gând, un semn...”
Apoi, îmi ștergeam lacrimile și nasul... și-l invocam pe tata: ” Tată, te rog, ajută-mă să tencuiesc peretele casei. Tu erai atât de priceput la zidărie!” Îmi amintesc, vag, cum făceai materialul... când ai dat jos acoperișul casei și ai mai pus două rânduri de chirpici. Să fie mai înaltă și mai arătoasă. Ce naiba! De altfel, ai lărgit și chileriul ( odaia dinspre Matilda) și ai făcut două camere mari, spațioase. ”Mulțumesc, dragă tată! Acum, te rog, vin în gândurile mele și dă-mi soluții pentru rezolvarea problemei care mă macină.” Undeva, totuși există un mister, ceva ce nu putem înțelege... Mergând la verișoara Gina, care stă câteva case mai la deal, acolo unde se face târgul, vinerea, și mărturisindu-i frământările mele, s-a oferit să mă ajute.
”Dacă trece Codruț pe aici îl trimit la tine!” La poartă, când îmi luam la revedere, ce crezi? Vine Codruț!
”Tu l-ai trimis, nu-i așa? Și tata...”
M-am apucat de treabă. Nu puteam pierde nicio clipă! Codruț a cărat, cu roaba, cimentul, varul, vopselele. Între timp, a sosit și Silvia. ( o știi, de la Luncași). Vorbisem cu ea, cu vreo patru - cinci zile înainte. Nu eram sigură că o să vină. Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că intră pe poartă. ”Tu ai trimis-o!” Altfel n-am cum să înțeleg! Nu...
Am tencuit peretele, unele porțiuni din prispe (care erau sfărâmate), am vopsit și văruit casa, mamă!
”Ai văzut ce frumoasă e?” Ca nouă...
Mai complicat a fost în interior: scoate toate lucrurile, toate vasele, mese, scaune...
Am pus o folie peste pat ( era imposibil de urnit din loc), televizor, mașina de spălat. Of! După ce a fost finisat tavanul, varul și praful s-au infiltrat în fiecare colț. Îmi venea să mă iau cu mâinile de păr! A fost tare greu..., dar nu imposibil. După ce am șters geamurile și am așezat perdelele, totul s-a schimbat, s-a luminat. Odaia proaspăt văruită arăta așa de frumos!
”Ce spui? Îți place noua culoare? Un fel de lila, de crem... E o culoare blândă, n-are cum să nu-ți placă. Blândă ca și tine... Iartă-mă, dar nu-mi pot stăpâni lacrimile...”
După șapte zile de muncă, de zbucium (în condiții nu prea roz), seara, rămânând singură, mă așezam pe pat și începeam să bocesc cu vorbe:
”Pentru ce toate acestea, pentru cine atâta trudă? Să mă mint încă o zi, încă o vară.... Mereu fără tine! Mă doare sufletul. Și tu știi foarte bine acest lucru.” Cu iertare... Vă mulțumesc tare mult pentru ajutor, dragă mamă, dragă tată. Să vă fie liniștea aproape...
Duminică, mai spre seara, când răcoarea te învăluia ca-ntr-o mătase fină, mi-am făcut geanta și m-am pregătit de plecare la oraș. La poartă am găsit o bucățică de cârpă roșie. Am tresărit. Brusc, mi-am amintit de cea care-ți făcea farmece..., dragă mamă! Într-o dimineață, când ai ieșit din casă, îmbrăcată, ca să pleci la biserică (toată lumea se ducea la biserică dimineața, era o tradiție) – ai găsit lângă pragul ușii un săculeț mic, roșu. Când l-ai deschis, ce să vezi: o gheară de găină, o păpușă din cârpe, înțepată cu bolduri, păr de cal împletit... Venea, uneori, o țigancă pe la noi.
”Să știi, Rozo, că cineva îți vrea răul, îți face farmece.” Doamne ferește! Ea, mama mea... atât de greu încercată de viață! Ptiu, la naiba! Oameni răi, fără Dumnezeu. Ducă-se pe apa sâmbetei!
Oricât de greu ar fi... viața la țară este o binecuvântare, un loc unde poți avea un dialog cu natura, cu tine însuți, cu noaptea înstelată... // 10 iunie 2018