Peleșul - Carmen Sylva

Din Bucegiul, care, vechi de bătrân ce este, a văzut așa de multe, încât nici nu-i mai vine să se mire de nimic, se avânta clocotind un pârâu de munte atât de sălbatic și de năvalnic, încât parcă-n răsfățarea lui ar voi să cutreiere lumea toată.
E un voinic minunat, Peleș, cu părul creț și cu adânci ochi albașri, și e atât de voios și de tare, fiindcă s-a născut în adâncimile unui munte uriaș. Se zice că vine dintr-un loc năprasnic, care-i ascuns în fundul pământului și în care șed zânele apelor. Și dacă stai mult lângă Peleș, așa de mult, că de stătut ce stai să uiți lumea, auzi cu toul deslușit cântările zânelor.
Chiar se ivește, din când în când, câte o zână, care, plutind pe o frunză mare și lată de-a lungul Peleșului la vale alunecă din treaptă-n treaptă peste cascadele apei și privește cu ochi voioși la lume. Dar nu poate să o vadă decât acela care s-a născut pe la toacă și n-a avut nici o dată vreun cuget rău în sufletul lui.
Ele netezesc cu degetele lor gingașe pletele crețe ale lui Peleș și vorbesc pe șoptite cu dânsul despre leagănul lor cel ascuns în tainițele muntelui, apoi el le pune în față oglinzi mititele, ca să.și vadă chipurile trandafirii. Iar șoaptele lor sunt tainice, ca și când s-ar furișa adierea unui vânt domol.
Apoi, Peleșul niciodată nu obosește, atât de mare îi este puterea și grăbită călătoria. Darnic din fire, își reînoiește mereu valurile spumegate și nu se întreabă cât a dat și cât îi rămâne. Știe prea bine că jos, în adâncime, e lacul mare, care nu seacă niciodată, câtă vreme Bucegiul nu se va fi prăbușit și marea nu va fi acoperit Carpații. El, Peleș, nu știe de loc a scoti și nu zice niciodată: " Nu vreau să mă istovesc ca nu cumva să rămâi sărac!" O! nu, harnic și darnic își aruncă valurile prin lume la vale, ca oameni și vietăți și ierburi să se răcorească din ele.
Se necăjește cu toate acestea și el câteodată, când primăvara nu vrea să sosească, ori toamana pleacă prea în pripă:atunci se face de tot galben și se umflă în mânia lui așa de tare, încât rupe și sfâșie tot ce-i cade la îndemână. Iar crivățul râde de dânsul, ori drept pedepsă îl biciuește și-i aruncă în drum copaci mari, ca să-l obosească cu ei pe nerăbdătorul copil, cu pletele crețe și cu inima îndârjită.
Dar nici nu e cu putință să nu-l apuce necazul, când iarna vine așa degrabă. Îi este un lucru nesuferit, cînd copacii își aruncă frunzele în el și trebuie să le poarte, acum neînsuflețite, pe acelea cu care glumise toată vara; apoi îl supără și ghiața, care-l strâmtorează și vrea să-l silească a tăcea. Căci un păcat mare are Peleșul: voiește să stea, mereu să stea de vorbă, cu florile, cu copacii, cu păsările, cu vânturile, chiar și cu mușchii de pe pietrele din albia lui, ba, în cele din urmă și cu sine însuși de vorbă. Fie cel mai cuminte, tot i s-ar urî în curând, cum i se urăște de multe ori și celui mai bun al său prieten, care s-a putut deprinde la răbdare față de dânsul.
Iară lui Peleș îi place prea mult ca alții să se minuneze de poveștile lui, și nu ține de loc să păstreze tainele ce i s-au încredințat, deși munții l-au mustrat adeseori pentru limbuția lui, zicându-i "Barbă bătrână". Dar el și-a scuturat părul creț și a aruncat o privire ștrengărească la codru, ca și când ar voi să-i zică: "Așa-i că ție îți place să mă asculți?"
Am stat ceasuri multe și îndelungate lângă el și am ascultat spusele lui, și câteodată parcă vedeam vârful degetului vreunei zâne, ori piciorul trandafiriu, ori pletele din părul ei; și am auzit adeseori cântări minunate: acum am să vi le povestesc toate.
Căci nu e taină ceea ce Peleș, a spus: o știe o mulțime de lume, o știu feriga și mușchiul și floarea "Nu mă uita" și fagii și brazii, iar acelora care n-o știu, le-o spune vântul, ce scutură mereu frunzele până ce nu le spun toate, ca păsările să ducă vorba mai departe peste nouă mări și nouă țări, până acolo unde nu mai sunt furtuni, fiindcă nu mai este nici aer. Fiindcă eu nu am aripi, nu pot purta poveștile departe-n lume, ci trebuie să le spun pentru ca să mergeți și voi să vedeți Peleșul.
Poate că el are să vă povestească mult mai multe ca mine, iar acelora, care n-au avut încă nici un cuget rău în sufletul lor, li se vor arăta zânele.
Acum, ascultați ce-a fost, cum a fost o dată și dacă n-ar fi fost, nici n-ar povesti-o Peleș.



Reprodus după
Poveștile Peleșului de Carmen Sylva
Casa de Editură "Nob"
Craiova, 1991

vezi mai multe texte de: Carmen Sylva