Căpătâiul lumilor

miercuri, 26 februarie 2025

-I-
Pe când infinitul negru nu născuse încă-n lume
A lui vagă existență pentru cei ce nu-o-nțeleg,
Și nici omul nu ivise pe pământ se ști anume,
Nici fărâma de la soare nu primise un dezleg,
Adormire sta în toate… Și în toate o tăcere
Fremăta făr-a se naște socotind un început,
Era pulbere de moarte, fără trai, fără durere,
Un nimic fără plecare pentru cap nepriceput.

Nu mijise o lumină noaptea să preschimbe-n zi
Și nici viața nu rodise dintr-un bob de necuprins,
O himeră erau toate, foșnet fără de a fi
Nicio brumă de speranță, niciun lucru de atins.
Dar deodată, ne-nțeles, s-a format viață în toate
Prin știință, prin divin ori prin abiogeneză,
Cine știe?! căci păreri… și dovezi de veritate
Fost-au, sunt și-or apărea în vreo nouă ipoteză.

Făurit-s-a dintr-o dată stele, corpuri și planete
Largi abisuri une-n alte, foșnet de înghesuire,
Falii ce crăpau în două, fulgerare și zăgnete,
Praf de astre hoinărite către un neant menire.
Și-au umblat vreme prelungă în neștire, fiecare
Parcă căutându-și locul ce n-aveau de la-nceput,
Și s-au hârjonit prin ceruri, ostenită sufocare
Și-au murit găsindu-și locul, și-apoi iar au renăscut.

Și cât cust, și câtă moarte s-a rotit în vreme lungă
Dintr-un căpătăi al lumii ce-a format dintr-un ghioc!
Răsărit, lături apusul, împreună se alungă
Răscolind cerească boltă… Viață? Moarte? Doar noroc…
Nu tu astăzi, nu tu mâine, nu tu ieri în viața lor
Doar mișcare, un înconjur și-un necontenit de mersuri
De-au format din începuturi un abis făr’ de popor,
Crugul nezărit cu ochii, infinit de Universuri.

Dintre toatele din ceruri, nost’ Pământ îi bob de boare
Ce-a luptat asemeni altor a se naște în zenit,
Ocrotit de alte astre, ce-au vrut șade-n drept de Soare
Își adună anii în spate, pe când alții au murit.
Pribegește necuprinsul amorțit de-a sa rotire
Parcă-i bulgăre cu suflet într-o obște de genune,
Dară obștea, dar neantul, n-are trai, nici viețuire
Nici divinul săvârșirii, nici a nașterii minune.

De când mintea în ființă prinse chip de scotocire
Astrologi și magi în stele căutat-au afle-i scris,
Cernând cerul prin ocheane, au luptat spre descâlcire
Și-așezarea-n rânduire necuprinsului abis.
Câte hărți n-au încropit, câte mape, câte schițe,
Câte planuri socotite, câte nopți n-au stat priveghe…
Câte zeci de generații n-au tocit a lor penițe
Scrijelind cu ochi pe cer astrele ce ard de veghe!

Și-au aflat… Ce-or fi aflat de-s abia la începuturi
După-atât amar de timpuri ce-au decurs într-o școlire?
Școli întregi au deslușit ale vieții așternuturi
În noianul cel de ceruri, acea beznă-n vârcolire.
Haosul întunecat se rotește, se frământă
Unul naște, altul moare, un puhoi de aștri-n zbor
Spulberate șad în neguri, n-au o tagmă, nu cuvântă
Nemărturisit, li-i tainic, căpâtâiul lumii lor.

Dar Pământul, parcă mândru, făcând ciudă celor morți
El străluce într-o fală și își scutură prin plete,
Întreține viața-n toate încuind pieiștei porți
Spre-a o ține-n a sa lume ofilită, pe-ndelete.
Plouă-și picurii de viață, ‘nalță munți și scaldă râuri
Verde-i sufletul de glie, roadă naște dintr-un sân
Ține specii, ține regnuri, seminția fie-i brâuri
Aibă-i grijă de-al său trup din vecie tot bătrân.

Dacă-i viață întru toate vrednicind însuflețire
Și căldura de la Soare întreține-va lumină,
Dacă apa dăinuiește spre-a hrăni o viețuire
Vom lăbădui Pământul nemuririi ce-i culmină.
Aibă brazdele doar falii, aibă glia piatră seacă
Sănătoși le-om duce toate, norociți că azi suntem
Bucuria unei nașteri vom cinsti nevoi să treacă
În favoarea unei vieți, căci doar una o avem.

-II-
Priviți măreața-i cinste de-a duce viața-n spate
Cum brazdă printre moarte divinul ‘ist Pământ,
O vrednică planetă stingheră de surate
Ce ne socoate traiul din facere-n mormânt.
Să îi cinstim onoare, să îl hrănim cu pâine,
Cu pâine și cu sare, oblăduindu-i țel,
De azi sădim regretul din ziua cea de mâine
Un mâine va fi trainic de-avem grijă de el.

Dar grija ne lipsește, uităm cine-i Pământul
Frământul ce îl are ca nouă fie-ni bine,
Când oamenii se cred mult mai presus ca Sfântul
Se rupe o balanță, menită-i să dezbine.
Ne știm cu toții slobozi, sătui de hrana vieții
Ce-o soarbem în ființă dintr-un Pământ ferice,
Ferice noi nu suntem, esență a tristeții
Căci noi stăpâni ne credem după străvechi urice.

Și adăpați cu minte, de știutori ni-i fire
Izvoare-ale științei nimic nu au de-ascuns,
Privind o libertate ca drept de moștenire
A face doară ceea ce-n viață-i neajuns.
Dar libertatea este de-a face sub povață
Ce-i necesar fi viață, nu doar ce ne dorim
Căci viață ni-i Pământul și făr’ de-a lui răsfață
Abat nevoi și moarte cu care nu mândrim.

Când capuri sunt prea multe, dar mințile-s puține
Noi cultivăm mâhnire, dar mulți nu-nseamnă toți
Azi ceea ce nu poate fi înțeles în sine
Niciun folos n-aduce acelor ce-s netoți.
Când omul vrea-ntuneric, lumina-i un nărav
De-a lăuda Pământul... dar nu-i urma în soarte,
Când mintea-i sănătoasă, dar sufletul bolnav…
Cât de frumos banalul ne-nvăluie spre moarte!

Pământul ni-i cucernic, iar om... păcat mândreții,
Tot noi cei triști ne suntem uitând ca să trăim,
Visăm la libertate în libertatea vieții
Un vis ce îl urâm când azi uităm să fim.
Dar fără visul vieții, ce azi ni-l dă Pământul,
Am fi trăit doar clipe în haosul abis,
Și câtă satisfacție când noi visăm fi Sfântul,
Dar cât’ dezamăgire când ne trezim din vis!

Cum omu’-a reușit din peșteri să ridice
În două-a lui picioare prin lume preumblând,
Atâta de ușor va-ntoarce să abdice
Înapoind în grote fără să aibă gând.
Când are-oglinzi prea multe privindu-și chipul sinii
Frumos se crede-n toate, un narcisist surnumii,
Și scrijelind prin colburi cu bățul câtva linii
S-o crede filozof și un stâpân al lumii?

La om toate-s perfecte privind din depărtare,
Dar oare știe dânsul cât luptă biet Pământ?
Nu vede, nici n-aude cât sfat și îndrumare
Așterne ‘pre ființe să aibă-așezământ?
Dar omului, Pământul, cu cât sfatu-i prescură
Spre mersul bun în toate n-avea deșertăciune,
În istețimea minții, își bate geaba gură
Și mai sărac devine de-a lui înțelepciune.

Căci omu-mbătrânește ‘nainte de-a se coace
Visând aripi de îngeri, Pământ sfidează-n șoaptă,
Ce Haos… și ce Stele… ce Univers vivace
Când el suprem se crede cu mintea, nu cu faptă?
Cu cât nesaț sfidează al lumii căpătâi,
Ce-o fi el mâine omul, minuscul ce se naște?
Ateul proprii morți, păgân al vieții-ntâi...
De s-ar opri Pământul, muri-va făr’ renaște.

Trăind în propria lume, nepăsător și rece
Ridică azi nimicuri la rang fără de rost,
Fățarnică-i lui fapta prin viața care trece
Nici a gândi nu poate fără să-și tragă-un cost.
Când plouă pe pământ, toată suflarea, toată
Deschide brațe largi spre a primi iar viața,
Dar numai om se-ascunde, căci viața sa-i o pată
Și nu ar vrea ca ploaia să-i spele-n suflet ceața.

Prea slab de-a fi puternic, prea mic de-a crede mare,
E vitreg înspre viața primită să distrugă,
Viteaz din scrum și colb, bicisnică suflare
Hulește neputerea de-ai fi Pământul slugă.
Veci nu pricepe aibă suprem în Ceruri chip,
Crezut stăpân pe Cosmos, nemuritor prin iele…
Pământu-n Universuri, de-i boabă de nisip,
Biet om îi doară-o spuză, o pleavă printre stele…

Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.