Bunicul Mihalis - Adina Speranta

Nu știu de ce acum mi-a venit în minte Bunicul Mihalis. Poate pentru că sunt tristă, pentru că nu vreau să pierd oameni dragi, oameni pe care eu i-am pus în locul cel mai adânc al sufletului meu, ca pe niște comori la care te poți întoarce pentru a lua putere, pentru a te lăsa mângăiat de strălucirea lor.
Când am ajuns în Grecia veneam cu imaginea unui loc descris de Homer. Zeii pășiseră pe acest pământ, aveam să regăsesc templele ridicate în cinstea lor, aveam să ating pereții peșterii Ciclopului, aveam să văd marea pe care Ulisse a străbătut-o zece ani pentru a reveni acasă.
Am fost la peștera Ciclopului și m-am întrebat cât de mare era de l-au numit Ciclop, dacă eu trebuia să stau aplecată în acea gaură din stânca de pe un deal. Am văzut site-uri arheologice cu niște pietre rânduite în linie și cu greu am putut să-mi imaginez așezarea care fusese acolo. Am văzut amfiteatrele unde în antichitate se jucau piesele de teatru ale lui Euripide și marii dramaturgii ai elinilor. Nu m-au impresionat. Nimeni nu vizita acele locuri. Nimic nu amintea fastul din cărțile citite. Poate așteptam eu prea mult. Olimpul l-am văzut prin ochii lui Paler și mi-a fost de-ajuns dezamăgirea lui. N-am mai avut curiozitatea să văd nici Pantenonul, Acropole. Misticul Greciei aparține trecutului.
Bunicul Mihalis.
Toți bătrânii primesc acest apelativ, toți sunt bunicii tuturor. Într-o seară de vară am văzut un bărbat înalt venind spre drum. Părul alb, statura înaltă, de 1,80 m, pasul vioi, tânăr, ochi albaștri, mustață cu marginile răsucite în sus. Bunicul Mihalis, așa îi spuneau toți. Nu știam obiceiul lor, astfel că nu înțelegeam cum de membrii unor familii diferite i se adresau așa. Am întrebat câți ani are.
-80, mi s-a spus.
-80??? Imposibil! Arăta de cel mult 55.
Avea bunicul Mihalis un băiat, înalt, frumos, singurul pe care l-am văzut cu o carte în mână. Mai avea două fete, una căsătorită în Peloponez, care nu mai stătea de mult cu ei.
Pe soția lui o strigau bunica Mihalina. Așa este la ei, după numele bărbatului se adresează femeii. Era o ființă micuță, firavă, cu niște ochi albaștri luminoși. Învățașem cum se spune ”mic” în limba lor și am alintat-o ”bunica micuță”. Acesta i-a devenit al doilea nume. Pe frunte avea tatuată o cruce albastră. Povestea că pe când era tânără, în perioada războiului se făcea acest mic tatuaj, Dumnezeu știe cu ce, pentru a fi apărate de Cel de sus.
Făceau parte din cea mai veche spiță de greci, curații urmași ai elinilor, fără amestec cu alt sânge. Căsătoriile se stabilesc și acum de părinți, ele încheindu-se numai între familii care fac parte din aceeași spiță.
Băiatul lor avusese o căsnicie nefericită. Soția plecase împreună cu copilul, o fetiță. Mult mai suferea după ele, pe fetiță o diviniza, în mașină avea fotografia ei, nici nu voia să audă să-și refacă viața. Trăia pentru întâlnirile cu ea și între timp lupta contra dorului citind.
În vara aceea s-a rugat mult de soție să îi permită să meargă să-și vadă fiica. Ele erau plecate în vacanță, voia și el să meargă, măcar o zi. Dorul de copilă îl măcina. A fost refuzat. Ahh, și într-o zi, s-a urcat în mașină, a accelerat, a ieșit pe drumul spre autostradă, a intrat pe sensul opus, s-a ciocnit de o altă mașină și gata! S-a dus. S-a sfârșit o viață...
L-au plâns toți, știau de ce a făcut asta, nu mai putuse să suporte.
La înmormântare, bunicul Mihalis stătea demn, înalt, nici atunci nu s-a gârbovit de durere, dar oamenii ca el mor în interior. A venit și soția cu fata. Ceilalți au vrut s-o gonească, dar bunicul Mihalis dăduse ordin să nu spună nimeni nimic. Și au tăcut. Durere, durere. Atâta durere tăcută vedeam pentru prima dată. Dar nu știam că se poate și mai rău.
În anul care a urmat, mergeam des la ei. Bunicul Mihalis îmi povestea cum s-au refugiat în munți în timpul războiului civil din 1946-1949. Atunci, armata era împărțită în două, o parte au fost numiți antartes pentru că nu s-au supus conducerii guvernului. Se ascundeau în pădurile din munți. Duceau femeile, copiii și oile la adăpost, iar ei luptau. Turmele de oi le asigurau hrana. femeile purtau costumul național zilnic, în acele vremuri. Coceau păine în cuptoare făcute cu mâinile lor, plăcinte, făceau brânză din laptele oilor.
- Bunicule Mihalis, ai omorât oameni?
- Așa e la război. Dacă nu te aperi, mori.
Când unul din frații lui s-a căsătorit, acesta a trimis veste prin oameni care știau unde se ascund antartes și, când erau în toiul nunții, bunicul Mihalis, a coborât de la munte și a apărut cu ortacii lui, îmbrăcat în uniforma de soldat. Nu putea lipsi de la acest eveniment. Mărturie stă o fotografie veche, alături de mirii îmbrăcați în portul național, un soldat înalt, cu palma sprijinită de patul puștii.
Multe îmi povestea bunicul, mă întreba de comunism, la ei durase doar o lună. Îmi spunea să vorbesc mai tare, că nu mă aude bine.
- Dar de ce nu auzi?
- Când am trecut pe un câmp ca să ne ferim de urmăritori, a explodat o mină. Au murit atunci cinci din soldații mei. Eu am surzit, nu aud cu urechea dreaptă.
Oamenii din sat povesteau de el cu mândrie. Inamicii se apropiaseră la mică distanță de locul unde se găsea acum satul, pe atunci era doar un câmp pustiu, străjuit de un râu. Ee, și la râul ăsta s-a dat luptă dură. Antartes erau în număr mic, au fost răniți unii, alții uciși. Rămăsese numai bunicul Mihalis, trăgea în continuare, dezlănțuit.
- El singur i-a oprit să înainteze, el singur! spuneau oamenii, și acum, mirați și mândri de curajul lui.
Câmpul pe care atât l-a apărat, cu toată ființa lui, a fost dat acestor familii. Într-o zi, după ce războiul s-a terminat, au fost aduși cu toții cu un camion, au coborât și li s-a spus să aștepte. Și-au așteptat, cu copii, cu oi, cu bocceluțele cu haine. După o săptămână în care au dormit pe pământ, au venit oficialii și le-au zis:
- Tu, câti copii ai? Patru? Bucata asta de pământ e a ta. Aici îți faci casă.
Și așa au împărțit pământul. Oamenii au chemat construtori care au zidit casele, una lângă alta, identice, separate de grădini. Astfel, casa lui Mihalis era în rând cu cele ale fraților săi, patru la număr, fiecare cu cuptorul din curte unde se adunau femeile să coacă plăcinte, să frigă carnea de ied, să facă pâine, cozonaci. Și, pe lângă locul de casă, fiecare a primit și pământ arabil, să cultive bumbac, tutun.

După moartea fiului lor, mergeam mai des să-i văd, știam că le aduc o alinare prin faptul că le treceam pragul casei. Dar după ora dup-amiezii nu mergeam niciodată. Atunci, liniștea satului era sfășiată de bocete. Atâta durere îți încremenea inima. Nu-ți venea a crede că un om poate suferi atât. Bunica micuță ieșea din casă, se așeza pe un scaun pe veranda casei și își plângea fiul. Dar cum îl plângea! Întâi îl striga, apoi bocea, apoi urla, îi urla numele. Toți stăteau în casă, nimeni nu zicea nimic, respectau durerea aceasta care devenise un ritual zilnic. Le era milă tuturor.
Până într-o zi când, bunicuța s-a spijinit pe chiuveta din bucătărie, apoi s-a prelins ușor, pe podea. Atac cerebral. După două zile a murit. Bunicul Mihalis nu a zis nimic, a înmormântat-o lângă băiatul lor, să fie aproape.
Rămăsese singur. Fata venea câte o lună, vara, dar mai mult nu se putea. A doua fată era mai aproape, dar aceea avea familie mare, îngrijea și o turmă de oi, nu putea să vină des la el, nici să-l ia la ea. Mâncarea nu-i lipsea, că doar tot satul avea grijă, îi duceau femeile ce găteau pentru familii, el era al lor, al tuturor.
Singurătatea îl apăsa. După un an privirea lui nu mai era așa pătrunzătoare, căteodată rămânea pe gânduri, nu mai avea poftă de povestiri. Începuse să-mi spună că se va duce și el, că nu mai poate așa.
- Și pe mine, pe noi toți, cui ne lași?
Mă privea tăcut și întorcea capul.
Apoi a început să se plângă că visează urât, că îi e greu, că nu poate dormi noaptea. La spital i-au dat somnifere, dar acestea nu l-au ajutat prea mult. Într-o zi s-a dus la unul din nepoți și a zis că nu-i e bine, să-l ducă la spital. Pentru prima oară, peste părul strălucitor de alb, pusese o căciulă. ”Poate a răcit”, mă gândeam îngrijorată. Atunci l-am văzut ultima oară, la geamul acelei mașini, cu un fular la gât și acea căciulă trasă pe urechi. Mi se părea, pentru prima oară, împuținat la trup.
Am aflat a doua zi că l-a spital nu-l internaseră, deși le spusese că are gânduri, visează urât. Nu l-au ținut, l-au trimis acasă.
După două zile, bunicul Mihalis a fost găsit în magazie, se spânzurase. Unul din frații lui a fost cel care i-a găsit trupul și a dat vestea. Oamenii au început să se adune tăcuți, cu privirea plecată.
Lăsase prin testament tot ce avea nepoatei sale. Așa cum era drept.

A doua zi, urma să fie înmormântat. Pe un catafalc pus în mijlocul casei, bunicul Mihalis aștepta să fie dus lângă soție și băiat. Eram furioasă pe el. De ce?? De ce? Am auzit pe cineva spunând că ne-a dat tuturor o lecție de curaj, așa moare un luptător. Nu! nu așa! E o lașitate ce ai făcut, bunicule!... iartă-mă, dar nu e curaj. E o fugă... Tu nu fugi. Tu nu știi fugi. M-ai supărat, bunicule...

Încă îl plâng. Un bărbat ca un brad verde, astea sunt cuvintele care îl descriu cel mai bine. Mândru, demn, semeț. Nu pot să accept moartea lui, nu pot...

Dar, viața mereu ne schimbă, ne frământă ca pe un aluat și ne modelează. Am înțeles că nu am dreptul să judec pe cineva. Poate că în noaptea asta, după atâția ani, a fost scris să îl iert că a plecat așa și să spun pentru prima și ultima oară: Adio, Antarte!

adina v.

1. 02. 2019