Toxic tu - Ara Alexandru Șișmanian

toxic tu cu chipul tǎu de excremente ce se-apropie de oglindǎ • nimic de tu – venin cu vinele multiple ca o iarbǎ neagrǎ unde urlǎ guri pǎienjenoase • otravǎ cu boturile scufundate unde lupi vîscoşi se întredevorǎ cu febra’n alb de oase • toxic tu cu trupul de miasmǎ, cu respiraţia de molimǎ – scabroasǎ viermuialǎ rotindu-şi generaţia prin masca cu gǎuri a idolului ce-o înghite’n timp ce-o scuipǎ • se apropie de tine moartea cu blesteme negre • pǎşeşte spre umbra ta groaza cu lanterne de teroare atîrnînd de limbǎ • cuvintele se-apropie încet de chipul tǎu cu pǎsǎrile lor de vitriol • toxic tu, tu, toxic-toxic tu • lumînǎri negre ţi-au fost aşezate-n inimǎ şi’n creier şi-acolo ard, cuvîntînd cu flacǎra ’mpotriva ta, punînd blestemul negru ca pe o luminǎ a întunericului în locul fǎpturii tale • toxic tu, adevǎrul şi-a întors spre tine chipul de oroare şi blestem, binele şi-a tras spre tine masca de mânie – silabele neantului ţi se plimbǎ prin corp, întunericul îşi urlǎ şoaptele de sînge • toxic tu – în tine-şi înfloreşte lupul puroiul de limacşi şi cocoşatul fǎrǎ chip de tine-şi apropie degetul şi noaptea • zeci de vase cu sânge în încǎperea somnului tǎu, sute de vase cu sânge în încǎperile visului tǎu • nicǎieri altundeva paşii tǎi decît în amintirea unei crime, niciodatǎ altcînd decît în clipa unei pieriri infernale • ca un gaz toxic ţi se risipeşte mintea – şi iatǎ-te nebun – dar unde? – cu o aşteptare ţi se risipeşte sîngele şi-ţi picurǎ în gurǎ ca o otravǎ de secunde ce stǎ mereu sǎ vinǎ – însǎ cînd? – toxic tu, o, da!, toxic-toxic tu – buzele mulţimilor îşi strigǎ muţenia şi clipele se cascǎ – uriaş e spaţiul acesta care-ţi soarbe groaza, aerul de urǎ ce te descompune • coşmar îşi e cel destrǎmat • bezna explodeazǎ în urletul a tot ce te urǎşte şi de faţǎ-ţi atîrnǎ o cîrpǎ de sânge de care nu mai poţi sǎ scapi • adâncurile te aşteaptǎ şi urcǎ prin tine, în tine, compact blestemul lor • toxic tu, vierme de coşmar strivit între ura cerului şi blestemele abisului • tu te respiri şi iatǎ! ai murit otrǎvit • întunericul îţi bea din vine – uite, faţa aceasta neagrǎ, cum ai mai vrea s-o recunoşti, aplecatǎ deasupra vinelor tale îţi soarbe viaţa şi te lasǎ sǎ rǎtǎceşti prin tuneluri de hǎu şi abur, fantomǎ de pestilenţǎ pribeagǎ printr-un cadavru • omul cu chipul negru îţi ţine vinele în gurǎ şi tu ţipi – duhul alb te trage-ncet de nervi şi nu mai ai loc în tine de urletul tǎu • cum – cum te-ai urcat tu în avionul acesta care te digerǎ • şi cum îţi ţin fiinţele acelea de ecou în cercul lor oglinda – şi ţi se strînge şuierînd imaginea pe care ai pierdut-o • ca nişte şacali cu limba de oglindǎ prin digestia cǎrora fugi – cǎci nu eşti o imagine, şi nu eşti o fiinţǎ ci larva unei imagini lipitǎ de larva unei fiinţe prin care larva nefiinţei se încolǎceşte, muşcîndu-şi coada pe care nu o poate atinge pentru că nu o are • blestemul vine spre tine ca un om care se schimbǎ la fiecare pas – şi-ai vrea sǎ ştii în ce • care te-atinge cu groaza devenirii lui nemǎrginite, turnîndu-ţi prin nervi teroarea de umbre a ubicuitǎţii ce te lasǎ jumate vis, jumate fugǎ de propria ta trezire • şi vezi! – dar cum ai vrea sǎ fii orbit – cum insomnia ţi se-ntinde infinitǎ dinainte ca o foaie neagrǎ pe care nu poate scrie nimic deşi, totuşi, trebuie – vai! trebuie s-o citeşti • un şarpe negru’ţi arde-n creier, topindu-ţi-se ca un sânge al privirii şi-necîndu-ţi mintea-ntr-o durere cu buzele subţiri ca nişte lame • agǎţat de ele trebuie sǎ cobori o scarǎ cu treptele dintr-un tǎiş ce urlǎ – cu ţeasta plinǎ de-un lichid atroce în care şarpele ţi se topeşte rîzînd • şi intri pe o uşǎ cu creierii de sticlǎ iluminaţi de insecte incandescente – tu, toxic tu – şi te întîmpini ca douǎ litere de negru • şi parcǎ nimicul însuşi te-ar ţine de mînǎ cu degetele lui de destrǎmare – oh! de oribilǎ neantizǎ – lǎsîndu-te s’aştepţi fantasme cu insomnia de oglindǎ – printre dimensiuni cu direcţia spartǎ – cu fantome de întrebǎri apropiindu-şi aripile de buze şi apoi zburînd cu zîmbetul • poteca aceasta îţi rǎspunde cu bucǎţi de gheaţǎ şi ochii-ţi fug înapoi de negru • încerci alt drum? dar care-s metamorfozele ce-or sǎ te lingǎ, schimbîndu-ţi sexul şi fiinţa? • care-s colinele pline de sânge aidoma unor chipuri pe care ai sǎ le urci – prin fumegarea-le sumbrǎ rǎtǎcind de parcǎ o iarbǎ tǎioasǎ şi neagrǎ ţi-ar rǎni buzele ca pe nişte tǎlpi ale geamǎtului • aburind din ochiul lor rece şi negru amintirea de hipnozǎ • şi cum vei pǎşi oare mai departe pe drumul acesta în care te scufunzi • blestemul negru ţi-a ieşit din nou ’nainte cu oglinda lui netedǎ de fǎrǎ chip – şi tu te recunoşti şi cu necuvinte fugi • ooooooo – cum ai mai cerşi buzele acelea ce se mişcau încet împotriva ta prin aerul de searǎ • sticla îţi stǎ în amintire şi nu-ţi ajungi decît cu umbra clipa sacrǎ a blestemului • ca şi cum te-ai stinge-n flǎcǎri de ferestre negre într-un foc pe care-l aprinde doar cenuşa • şi asta ţi-ar fi mîntuirea, toxic – toxic – tu • tu niciodatǎ stins decît în cenuşa care te devorǎ glǎsuindu-ţi mai departe blestemul cu-o tǎcere atroce pe malul cǎreia putrezesc luxuriant toate cuvintele • ca nişte torţe negre care-ar arde dintr-o nimicire nesfîrşitǎ de unde ies monahi de larve care te sufocǎ povestindu-ţi chipul • pînǎ cînd blestemul negru cu-aripile-i negre te acoperǎ, şi te cloceşte, şi te umple de’ngustatǎ aşteptare – dar ce – ce va ieşi din ou?

Adăugat de: Lucia Eniu

vezi mai multe poezii de: Ara Alexandru Șișmanian