Carnet de idei I sau Carnetul vişiniu (fragmente) - Ara Alexandru Șișmanian

lucrul în sine (ding an sich), această enigmă a sfinxului
incompatibilă cu veritabilul concept, poartă o contradicţie internă
sensibilă din chiar formularea sintagmei, contradicţie ce face din
ea o pură aberaţie filosofică
o enigmǎ constǎ în încuierea unei informaţii într-o unitate de atenţie
frustratǎ, ceea ce revine la a închide un vid într-un vid. mai exact,
obnubilarea enigmaticǎ presupune captivarea informaţiei în zona
profundǎ de aşteptare a atenţiei, adicǎ într-un sector la care atenţia
comunǎ nu are acces sau are doar un acces suspendat.
dacǎ œdip “rezolvǎ” enigma sfinxului – el însuşi o fantasmǎ simbolicǎ
a atenţiei profunde – asta se datoreazǎ faptului cǎ are pur şi simplu
revelaţia de a-i cǎuta rǎspunsul în diateza reflexivǎ a atenţiei, nu în cea
activǎ sau în cea pasivǎ (ca toţi cei ce rataserǎ în prealabil “proba
iniţiaticǎ”). “are revelaţia” e un fel de a spune cǎ œdip întrerupe brutal
un tip de cǎutare gnoseologicǎ, ceea ce libereazǎ, în chip tot atît de
brutal, un altul, pînǎ atunci ocultat.
“virtute”, “intransigenţǎ” – termeni incomprehensibili din perspectiva
a ceea ce aş numi logica agricolǎ româneascǎ pentru care corupţia a
devenit un fel de cult al fertilitǎţii.
infinitul e neantul comunicant.
teoria cuanticǎ elibereazǎ schemele structurale ale realului –
paradoxurile imanenţei şi transcendenţei (imanento-transcendente /
transcendento-imanente – doi versanţi complementari).


cîmpul complet al imanenţei îl definim ca “magie”. vectorul – cîmpul
cognitiv suprimat al transcendenţei – ca misticǎ. centrul interacţiunii
ambelor se defineşte ca “om”.
“cuantic”, magia reprezintǎ funcţia de undǎ / mistica, funcţia de
corpuscul. prin magie omul trece în unda iluziei – prin misticǎ, în
corpusculul spiritului.
termenul ultim al magiei e vidul infinit.
termenul ultim al misticii – neantul.
vidul infinit e “unda” neantului.
neantul e “corpusculul” vidului infinit.
în plan logic, magia e contradicţia wittgensteinianǎ iar neantul,
mistica, tautologia aceluiaşi.
unda şi corpusculul se pot defini în acelaşi fel, spiritul, sinele sînt
funcţii tautologice. iluzia, magia – funcţii contradictorii.
imanenţa purǎ e domeniul contradicţiei pure – a ceea ce am putea
numi haosul pur.
transcendenţa purǎ e sfera tautologiei pure. sinele, spiritul – intelectul
pur e forma lor catoptricǎ.
solitudinea (kaivalya) e o zonǎ de prag între misticǎ şi magie – magie
dinspre neant (māyā, prakṛti), misticǎ dinspre “lume”. idem tǎcerea
transcendentalǎ, sigè.
ipostazierea vectorialǎ a solitudinii – iatǎ “magia” ei!
umilirea face din om o permanentǎ materie spiritualǎ – omul ridicol e
omul umilit – inutil şi indispensabil. în fond, forma umanǎ a vidului.
omul complet contrazis! sau, şi mai bine, neantul circulînd incognito!
iluzia (māyā) fiind domeniul contradicţiei pure – aproape ca şi haosul
– e cu necesitate şi cel al contrarietǎţii. experienţa e deci sfera a tot ce
ne contrazice: alienare, hazard, destin, eşec, rǎu etc. structural nu
existǎ experienţǎ fericitǎ. deşi o cǎutǎm cu disperare

imanenţa magicǎ e domeniul contradicţiei mǎrginite de vid – iluzia,
fǎrǎ a atinge transcendenţa, traverseazǎ vidul, fiind, în fond, de natura
lui. sau vidul e contradicţia purǎ. iluzie – vid – haos.
una din problemele – nu! obstacolele – ridicate de “eliberare” constǎ
în dresajul mitic al imaginarului. într-un sens, imaginarul nu se
rezumǎ la altceva decît la dresaj mitic. structura dresajului mitic al
imaginarului – imaginarul, deci – se rezumǎ, probabil, la mecanismul
ipostatic-vectorial al singurǎtǎţii – la alienarea transcendentalǎ.
acest dresaj mitic al imaginarului reprezintǎ, în acelaşi timp, o capcanǎ
a sensibilitǎţii şi o limitǎ cognitivǎ.
structura dresajului mitic al imaginarului fiind solitudinea iar terenul
ei experimental, imanenţa magicǎ, experienţele pe care dresajul mitic
al imaginarului le produce nu pot fi decît dureros contradictorii şi
deşirant stupefiante.
structura transcendentǎ a acestei alienǎri iluzorii este sinele, formǎ
purǎ a alienǎrii depǎşite, netezite, “nirvanice”. sinele, mai ales ca
formǎ suprimatǎ – sinele negativ, complementar cu sinele pozitiv –
este obstacolul şi în acelaşi timp pragul cunoaşterii, de vreme ce la
nivelul sinelui eul e încǎ rezidual iar intelectul – fantasmatic, şi pe de
altǎ parte, spiritul – anticipativ. sinele e neantul împachetat în
solitudinea alienatǎ vidǎ.
cǎ solitudinea alienant-alienatǎ şi subiacenţa sînt funcţional identice –
dar, poate, nu şi structural – nu mai încape îndoialǎ!
sinele e forma purǎ a posteriori a priori a alienǎrii. sau, mai degrabǎ,
în sine aposterioritatea şi aprioritatea coincid (simultaneitate nonconcomitentǎ).
Libertatea e mai preţioasǎ decît Viaţa – iar Moartea nu-i un rǎu! “Vom
muri şi vom fi liberi”!

în plan “clinic” amnezia este univocǎ – lasǎ un vid; în planul iluziei
amnezia e indisociabilǎ de o anamnezǎ, ceea ce nu înseamnǎ doar cǎ o
amintire o alungǎ pe alta ci cǎ se modificǎ sensul realului, polaritatea
lui axialǎ.
nu e imposibil ca uneori, în cazuri extreme, astfel de catastrofe
gnoseologice sǎ se lege de catastrofe fizice (fiziologice).
natura tentacular labirinticǎ a femininului (labirintul viu!) e cea mai
fidelǎ expresie a haosului.
haos › subiacenţǎ › singurǎtate › neant › neant dezbrǎcat de senzaţia
neantului › neantul pur. sǎgeata › eliberarea. haosul = “cosmosul”
revelaţie fundamentalǎ în privinţa aşa-zisei “bunǎtǎţi” ce doar în
aparenţǎ are o legǎturǎ cu planul moral al valorilor. în esenţǎ
“bunǎtatea” reprezintǎ extensia euforicǎ a instinctului primar de
conservare ca şi a celui secundar, psiho-socio-profesional. altfel spus,
“bunǎtatea” e o extensie directǎ, o proiecţie şi o travestire bidirecţionalǎ a agresivitǎţii, bi-direcţionalǎ pentru cǎ-şi mascheazǎ natura atît spre exterior cît şi spre interior. o dublǎ zonǎ de tampon
psihologicǎ şi, potenţial, psihoticǎ, protejeazǎ individul de “sine” şi de
ceilalţi, dupǎ cum îi protejeazǎ pe aceşti “ceilalţi” între ei. convenţiile
sociale reprezintǎ forma codificatǎ a “bunǎtǎţiiˮ, cu acelaşi sens dar
nu cu aceeaşi formǎ. insatisfacţia “bunǎtǎţii naturale” într-un mediu
codificat este, în realitate, insatisfacţia instinctului agresiv de
conservare.
evident, “mitul fericirii”, mitul “paradisului pierdut”, absurditatea
“pǎcatului originar” ca şi a “pǎcatului” în genere au toate aceeaşi
sursǎ. fericirea e proiecţia permanentizatǎ utopic a euforiei instinctului
de conservare (“bunǎtatea”), nevoia instinctului de conservare de a se
extinde într-o euforie permanentǎ, lipsitǎ de stimuli negativi (pericole,
ameninţǎri, confruntǎri). paradisul reprezintǎ, într-un chip mult mai
acut, o dimensiune de acelaşi tip. de fapt, adversarul instinctului de
conservare inconştient nu e un alt instinct de conservare, oricît violent,
ci conştiinţa.




"Simpla publicare, fie şi numai pe fantasmaticul internet, a acestui
jurnal al para-memoriei se înscrie, deci, în tensiunea acestei tentaţii
euristice, pentru că doar consumînd în manifestare rezultatele, oricît
de interesante sau oricît de absurde, ale explorărilor, exploratorul
intern îşi poate continua nestingherit calea avisală. Prin poezie sau
prin tot mai eliberata, mai temerara, mai intuitiv anamnezica idee."
Autorul
(Ara Alexandru Şişmanian)
30 iunie 2023

vezi mai multe texte de: Ara Alexandru Șișmanian