Stau cu urechea la pământ.
Nu scot un țipăt de durere.
Tu, sufletul ce-n veci nu piere,
În beznă-l chinuiești gemând !
Hai ! Focul tău va pârjoli !
Ciocanul să ți-l salți odată,
Să fie bezna despicată
De-un fulger viu ce va țâșni !
Sărmana cârtiță ! Ușor,
Ți-ascult truditele cuvinte...
Hai ! Spicul firav, ține minte,
Cădea-va sub securea lor...
Pământul negru scormonind,
Ai să-nțelegi ieșind la soare :
Izbânda lor întâmplătoare
Ascunde-o beznă de mormânt.
Știu : primăvara s-o sfârși,
Cu drag, la piept, ce-i nou vei strânge,
Și-atunci hrănită de-al tău sânge
Iubirea nouă va-nflori.
9 iulie 1907
Traducerea M. Djentemirov și M. Calmicu
Din volumul Versuri alese 1956
Distribuie: