Ciuma (integral) - Albert Camus

"La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare printr-un altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există."

Daniel Defoe

I

Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele nu-și aveau locul aici, ieșind puțin din obișnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraș obișnuit și nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.
Orașul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său pașnic, îți trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebește de atâtea alte orașe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ți poți închipui, de pildă, un oraș fără porumbei, fără arbori și grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foșnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot ? Schimbarea anotimpurilor nu se citește decât pe cer. Primăvara se anunță numai prin calitatea aerului, sau prin coșurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin piețe. În timpul verii soarele incendiază casele prea uscate și acoperă zidurile cu o cenușă întunecată; nu mai poți trăi atunci decât în umbra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna.
O cale la îndemâna oricui de a face cunoștință cu un oraș este să încerci să afli cum se muncește în el, cum se iubește și cum se moare. În orășelul nostru, să fie un efect al climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu același aer frenetic și absent. Adică oamenii aici se plictisesc și tot aici se străduiesc să-și formeze obișnuințe. Concetățenii noștri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogățească. Sunt interesați mai ales de comerț și, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Firește, au și slăbiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cinematograful și băile în mare. Dar, foarte înțelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara și duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câștige mulți bani. Seara, când își părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe același bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorințele celor mai tineri sunt violente și scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depășesc asociațiile de popicari, banchetele prietenești și cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărți.
Veți spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pentru orașul nostru și că, la urma urmei, toți contemporanii noștri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineața până seara și hotărând, ei singuri, apoi, să-și piardă la cărți, la cafenea și în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt orașe și locuri unde oamenii au. din când în când, presentimentul că ar mai exista și altceva. În general, asta nu le schimbă viața. Dar presentimentul a existat și asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraș fără presentimente, adică un oraș cu totul și cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubește la noi. Bărbații și femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinși într-o lungă obișnuință în doi. Între aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca și aiurea, din lipsă de timp și de reflecție, ești într-adevăr silit să iubești fără s-o știi.
Ceea ce e mai original în orașul nostru este dificultatea de care te poți lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit și mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt orașe și locuri care te susțin în boală, unde poți, într-un fel, să te lași în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândețe, îi place să știe că se poate sprijini pe ceva, cum e și firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanța afacerilor care se tratează, insignifianța decorului, rapiditatea crepusculului și calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiți-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereți trosnind de căldură, în timp ce în același minut chiar, o întreagă populație, la telefon sau în cafenele, vorbește de polițe, de conosamente și de scont. Veți înțelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp.
Aceste câteva indicații reușesc poate să dea o idee suficientă despre orașul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al orașului și al vieții. Dar, îndată ce ți-ai creat obișnuințele, îți duci zilele fără greutate. Din moment ce orașul nostru tocmai favorizează obișnuințele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viața nu e foarte pasionantă. Dar, cel puțin, la noi nu se cunoaște dezordinea. Și populația noastră cu fire deschisă, simpatică și activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraș fără pitoresc, fără vegetație și fără suflet sfârșește prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este și drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiș deschis, înconjurat de coline luminoase, în fața unui golf cu un contur desăvârșit. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf și că e cu neputință așadar să zărești marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauți.
Ajunși aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetățenii noștri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela și care au fost, pe urmă am înțeles, cele dintâi semne parcă ale unui șir de grave evenimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul firești unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să țină seama de aceste contradicții. Sarcina lui este să spună numai: "Lucrul ăsta s-a întâmplat", când știe că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viața unui întreg popor, și că există deci mii de martori care vor prețui în inima lor adevărul celor spuse de el.
De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp cunoscut, n-ar avea nici un merit de pus în lumină într-o astfel de întreprindere dacă întâmplarea nu l-ar fi ajutat să culeagă un anumit număr de mărturii și dacă, prin forța lucrurilor, n-ar fi fost amestecat în tot ceea ce speră el să vă expună. Este tocmai ceea ce îl îndreptățește să facă operă de istoric. Bineînțeles, un istoric, chiar dacă e un amator, are totdeauna și documente. Povestitorul acestei istorii le are deci și el pe ale sale: mărturia sa mai întâi, a altora mai apoi, pentru că, prin rolul său, el a ajuns să culeagă destăinuirile tuturor personajelor acestei cronici și, în ultimul rând, textele care până la sfârșit tot i-au căzut în mână. El își propune să meargă la ele când va crede de cuviință și să le folosească cum îi va plăcea. Își mai propune... Dar poate că e timpul să lăsăm de o parte comentariile și precauțiile față de limbaj și să ajungem la povestirea însăși. Relatarea primelor zile cere oarecare migală.


În dimineața lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său și dă peste un șobolan mort, în mijlocul palierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama și coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezește gândind că n-avea ce să caute acolo acest șobolan și se întoarce să-i spună portarului. Față de felul cum a reacționat bătrânul domn Michel, doctorul își dă seama și mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. Prezența acestui șobolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era categorică : nu existau șobolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj și, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea neclintită. Nu existau șobolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă.
În aceeași seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, își căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un șobolan mare cu umbletul nesigur și cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-și caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăși, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chițcăit și a căzut, în sfârșit, cu sângele țâșnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment și urcă spre apartamentul lui.
Nu la șobolan se gândea. Acest sânge țâșnit îl ducea la preocupările lui. Soția sa, bolnavă de un an, trebuia să plece a doua zi într-o stațiune de munte. A găsit-o culcată în camera lor, așa cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru oboseala deplasării. Zâmbea.
— Mă simt foarte bine, spunea ea.
În lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi privea fața întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani și în ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu același, ca pe vremea tinereții, poate din cauza acestui zâmbet al ei care reușea să șteargă tot.
— Dormi dacă poți, spune el. Sora o să vină la unsprezece și o să te conduc la trenul de prânz.
El sărută apoi o frunte ușor umedă. Zâmbetul ei îl însoțește până la ușă.
A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl oprește pe doctorul care tocmai trecea și îi spune, vădit acuzator, că niște farsori ar fi adus trei șobolani morți în mijlocul culoarului. Trebuie să fi fost prinși cu niște curse zdravene, fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în pragul ușii, ținând șobolanii de labe și așteptând ca vinovații să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar nimic nu se întâmplase.
— Ah! de-al de ăștia, își spunea domnul Michel, pun eu mâna pe ei până la urmă.
Intrigat, Rieux se hotărăște să-și înceapă turul consultațiilor cu cartierele mărginașe, unde locuiau cei mai săraci dintre clienții săi. Pe aici strângerea gunoaielor se făcea mult mai târziu și mașina doctorului, care mergea de-a lungul drumurilor drepte și prăfuite ale acestui cartier, atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, doctorul numără o duzină de șobolani aruncați pe rămășițele de legume și de cârpe murdare.
Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care dădea în stradă și care era în același timp și camera lui de culcare și de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru și brăzdat. Avea în fața lui, pe pătură, două oale pline cu mazăre. În clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul oaselor, se lăsă pe spate ca să încerce să-și tragă răsuflarea lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean.
— Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea injecția, i-ați văzut cum ies ?
— Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei.
Bătrânul își freca mâinile.
— Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i!
Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot cartierul se vorbea de șobolani. O dată terminate vizitele, se întoarse acasă.
— Aveți sus o telegramă, spuse domnul Michel.
Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse șobolani.
— A! nu, spune portarul, stau la pândă, știți ? Și porcii ăia nu îndrăznesc.
Telegrama îl anunța pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea să se ocupe în absența bolnavei de casa fiului ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul își văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de fard. I-a zâmbit:
— E bine, spune el, foarte bine.
Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de dormit. Ea privea compartimentul.
— E prea scump pentru noi, nu crezi ?
— Trebuie, spune Rieux.
— Ce-i cu povestea asta cu șobolanii ?
— Nu știu. E ciudat, dar o să treacă.
Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi trebuit să fie mai atent cu ea și că o neglijase cam mult. Ea dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Dar el adăugă:
— Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua iar de la capăt.
— Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la capăt.
O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele și se uita pe geam. Pe peron, oamenii se grăbeau și se izbeau unii de alții. Șuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soția lui pe nume și, când ea se întoarse, îi văzu fața scăldată în lacrimi.
— Nu, spune el încet.
Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puțin crispat. Încercă să respire adânc.
— Du-te, spune ea, o să fie bine.
El o strânse la piept și acum, pe peron, de cealaltă parte a geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul.
— Te rog, ai grijă de tine, spune el.
Dar ea nu putea să-l audă.
Aproape de ieșire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecătorul de instrucție, care își ținea băiatul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în călătorie. Domnul Othon, lung și negru, și care semăna jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar grăbită:
— O aștept pe doamna Othon care s-a dus să-și prezinte omagiile familiei mele.
Locomotiva fluiera.
— Șobolanii... spune judecătorul.
Rieux vru parcă s-o ia în direcția trenului, dar se întoarse spre ieșire.
— Da, spune el, nu-i nimic.
Tot ceea ce a reținut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care ducea sub braț o ladă plină cu șobolani morți.
În după-amiaza aceleiași zile, la începutul consultațiilor, Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era ziarist și că mai venise o dată dimineața. Îl chema Raymond Rambert. Mic de statură, cu umeri lați, cu chip hotărât, cu ochi luminoși și inteligenți, Rambert purta haine de o croială sportivă și în viață părea să se simtă în largul lui. Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condițiilor de viață ale arabilor și voia informații asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, voia să știe dacă ziaristul putea să scrie adevărul.
— Desigur, spune celălalt.
— Vreau să spun: puteți să condamnați până la capăt ?
— Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că această condamnare ar fi nefondată.
Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu să fie fără rezerve.
— Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă doctorul. Nu o voi susține deci pe-a dumneavoastră cu informațiile mele.
— Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în care trăia, iubindu-și totuși semenii și hotărât să respingă, în ceea ce-l privește, nedreptatea și concesiile. Rambert, cu capul între umeri, îl privea.
— Cred că vă înțeleg, spune el în cele din urmă, ridicându-se.
Doctorul îl conducea spre ușă:
— Vă mulțumesc că priviți astfel lucrurile.
Rambert părea că-și pierde răbdarea:
— Da, spune el, înțeleg, iertați-mă că v-am deranjat.
Doctorul îi strânge mâna și îi spune că ar fi de făcut un reportaj ciudat cu privire la mulțimea de șobolani morți care se găsesc în acest moment în oraș.
— A! exclamă Rambert, asta mă interesează.
La orele șaptesprezece, pe când ieșea pentru noi vizite, doctorul se încrucișează pe scară cu un om încă tânăr, cu statura greoaie, cu chipul masiv și brăzdat, tăiat de sprâncene groase. ÎI mai întâlnise de câteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu poftă o țigară, contemplând ultimele convulsii ale unui șobolan care murea pe o treaptă la picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniștită și puțin stăruitoare a ochilor săi cenușii, îi dă bună ziua și adaugă apoi că apariția aceasta a șobolanilor era un lucru ciudat.
— Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor.
— Într-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am văzut niciodată așa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare interesant, da, interesant, cu siguranță.
Tarrou și-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a privit din nou șobolanul, nemișcat acum, apoi i-a zâmbit lui Rieux:
— Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului.
Și doctorul îl găsește tocmai pe portar în fața casei, sprijinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei.
— Da, știu, spune bătrânul Michel când doctorul îi semnalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau trei deodată. Dar și în celelalte case e la fel.
Părea abătut ți îngrijorat. Își freca gâtul cu un gest reflex. Rieux îl întreabă cum se simțea. Portarul nu putea, bineînțeles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. Șobolanii aceștia îl năuciseră, dar totul avea să meargă foarte bine după ce vor fi dispărut.
Dar în dimineața următoare, 18 aprilie, doctorul, care își aducea mama de la gară, îl găsește pe domnul Michel și mai tras la față decât ieri: din pivniță până în pod, vreo zece șobolani zăceau pe scări. Umpleau și lăzile de gunoi ale caselor vecine. Mama doctorului află știrea fără să se mire.
— Sunt lucruri care se întâmplă !
Era o femeie micuță, cu părul argintiu, cu ochii negri și blânzi.
— Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. În ciuda șobolanilor, tot mă bucur.
El încuviință; era adevărat, cu ea totul părea simplu, totdeauna.
Rieux telefona totuși la serviciul comunal de deratizare, pe al cărui director îl cunoștea. Auzise el oare de șobolanii ăștia numeroși care ieșeau să moară sub cerul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta și chiar în serviciul lui, nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiți vreo cincizeci. Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să intervină.
— Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obțin un ordin.
— Merită totdeauna, spune Rieux.
Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de șobolani morți.
În orice caz, cam în această perioadă concetățenii noștri au început și ei să se neliniștească. Fiindcă, începând din ziua de 18, uzinele și antrepozitele deșertară, într-adevăr, sute de cadavre de șobolani. În câteva cazuri, oamenii fuseseră siliți să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, de la cartierele mărginașe până în centrul orașului, peste tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot unde concetățenii noștri se adunau, șobolanii așteptau în grămezi, în lăzile de gunoi, sau în șiruri lungi, prin rigole. Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema și întrebă dacă municipalitatea, da sau nu, își propune să acționeze și ce măsuri de urgență înțelege să ia pentru a apăra orașul de această invazie respingătoare. Municipalitatea nu-și propusese nimic și nu avea în vedere nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratizare să adune șobolanii morți în fiecare dimineață, în zori. După aceea, două mașini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arși.
Dar în zilele care urmară situația s-a agravat. Numărul de rozătoare strânse creștea tot mai mult și în fiecare dimineață recolta era tot mai abundentă. Din a patra zi, șobolanii au început să iasă și să moară în grupuri. De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivnițe, de prin gurile de canal, urcau în lungi șiruri care se împleticeau, se clătinau la lumină, se răsuceau pe loc și mureau aproape de oameni. Noaptea, pe culoare sau pe ulițe se auzea distinct micul lor chițcăit de agonie. Dimineața, în mahalale, îi găseai întinși, prin aceleași rigole, cu o mică floare de sânge pe botul lor ascuțit, unii umflați și putrezi, alții țepeni și cu mustățile încă zbârlite. Îi găseai chiar și în oraș în mici grămezi, pe paliere sau în curți. De asemenea, uneori mureau și izolat, în holurile administrative, în curțile școlilor, pe terasele cafenelelor. Concetățenii noștri, uluiți, îi descopereau în locurile cele mai frecventate ale orașului. Piața Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce în ce mai departe, mânjite. Curățat în zori de guzganii săi morți, orașul îi regăsea încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroși, în timpul zilei. Pe trotuare i se întâmpla de asemenea nu numai unui trecător nocturn să simtă sub talpă masa elastică a unui cadavru încă proaspăt. Ai fi zis că însuși pământul, în care erau înfipte casele noastre, se curăță de încărcătura sa de secreții, că lasă să urce la suprafață buboaiele și coptura care, până atunci, îl măcinau pe dinăuntru. Gândiți-vă numai la uluirea micului nostru oraș, atât de liniștit înainte, răvășit în doar câteva zile, asemenea unui om sănătos al cărui sânge gros ar începe deodată să se răzvrătească!
Lucrurile au ajuns atât de departe încât agenția Ransdoc (informații, documentări, toate informațiile asupra oricărui subiect) a anunțat, în emisiunea sa radiofonică de informații gratuite, șase mii două sute treizeci și unu de șobolani culeși și arși în decursul unei singure zile, din 25. Această cifră, care dădea un sens limpede spectacolului zilnic pe care orașul îl avea sub ochi, a sporit haosul. Până atunci oamenii se plânseseră numai de câte un accident cam respingător. Își dădeau acum seama că acest fenomen căruia nu i se putea nici preciza amploarea, nici dibui originea, avea ceva amenințător. Singur bătrânul spaniol astmatic continua să-și frece mâinile și să repete: "ies, ies", cu o bucurie senilă.
La 28 aprilie însă, Ransdoc anunța o recoltă de circa opt mii de șobolani și neliniștea atinse culmea în oraș. Se cereau măsuri radicale, erau acuzate autoritățile, și unii, care aveau case pe malul mării, începuseră să vorbească de un refugiu acolo. Dar a doua zi agenția anunță că fenomenul încetase brusc și că serviciul de deratizare nu adunase decât o cantitate neglijabilă de șobolani morți. Orașul a răsuflat ușurat.
Totuși, exact în aceeași zi către prânz, doctorul Rieux, oprindu-și mașina în fața blocului, îl zărește la capătul străzii pe portar, care se apropia greu, cu capul aplecat, cu brațele și picioarele depărtate, cu o înfățișare de marionetă. Bătrânul ținea de braț un preot pe care doctorul îl cunoștea. Era părintele Paneloux, un iezuit erudit și activ pe care îl mai întâlnise uneori și care era foarte prețuit în orașul nostru chiar și de cei care erau indiferenți în materie de religie. I-a așteptat. Bătrânul Michel avea ochii strălucitori și respirația șuierătoare. Nu se simțise bine și vrusese să iasă la aer. Dar dureri ascuțite la gât, la subsuori și vintre îl siliseră să se întoarcă și să ceară ajutorul părintelui Paneloux.
— Sunt niște umflături, zise el. Am făcut probabil un efort.
Scoțând brațul prin portiera mașinii, doctorul își plimbă degetul la baza gâtului pe care Michel îl întindea spre el; un fel de nod tare, lemnos, se formase în locul acela.
— Culcă-te, ia-ți temperatura, am să vin să te văd după masă.
După ce portarul plecă, Rieux îl întrebă pe părintele Paneloux ce credea el despre această poveste cu șobolanii.
— O ! spune părintele. Trebuie să fie o epidemie, și ochii săi zâmbiră sub ochelarii rotunzi.
După prânz, Rieux tocmai citea din nou telegrama de la sanatoriu care îi anunța sosirea soției lui, când auzi telefonul. Era unul din vechii său clienți, funcționar la primărie, care îl chema. Suferise mult timp de o îngustare a aortei și, cum era sărac, Rieux îl îngrijise gratuit.
— Da, spunea el, vă amintiți de mine. Dar e vorba de altcineva. Veniți repede, s-a întâmplat ceva la vecinul meu.
Abia vorbea, își pierdea respirația. Rieux se gândi la portar și se hotărî să-l vadă după aceea. Câteva minute mai târziu trecea pragul unei case joase de pe strada Faidherbe, dintr-un cartier mărginaș. În mijlocul scării răcoroase și împuțite îl întâlni pe Joseph Grand, funcționarul, care cobora să-l întâmpine. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu mustața gălbuie, înalt și gârbov, cu umerii înguști și membrele subțiri.
— E mai bine, spune el când se apropie de Rieux, dar am crezut că o să-și dea sufletul.
Își sufla nasul. La al doilea etaj, ultimul, pe ușa din stânga, Rieux citi, scris cu cretă roșie: "Intrați, m-am spânzurat".
Au intrat. Frânghia atârna de lampă, deasupra unui scaun răsturnat, iar masa era împinsă într-un colț. Dar atârna în gol.
— L-am desprins la timp, spunea Grand care părea să-și caute mereu cuvintele, cu toate că folosea limbajul cel mai simplu. Ieșeam, tocmai, și am auzit zgomot. Când am văzut inscripția, cum să vă explic, am crezut că e o farsă. Dar el a scos un geamăt ciudat și chiar sinistru s-ar putea spune.
Își scarpină capul.
— După părerea mea, operația trebuie să fie dureroasă. Firește, am intrat.
Împinseseră o ușă și se găseau în pragul unei odăi luminoase, dar mobilată sărăcăcios. Un om mititel, scurt și gros, stătea culcat într-un pat de bronz. Respira tare și se uita la ei cu ochii congestionați. Doctorul se opri. În pauzele dintre respirații i s-a părut că aude chițcăituri de șobolani. Dar nimic nu mișca prin colțuri. Rieux se apropie de pat. Omul nu se spânzurase la prea mare înălțime, nici prea brusc, vertebrele rezistaseră. Bineînțeles, puțină asfixie. Ar fi nevoie de o radiografie. Doctorul îi făcu o injecție cu ulei camforat și spuse apoi că, în câteva zile, totul o să fie în ordine.
— Mulțumesc, domnule doctor, spune omul, cu o voce înăbușită.
Rieux l-a întrebat pe Grand dacă anunțase comisariatul de poliție și funcționarul își luă o înfățișare descumpănită:
— Nu, spune el, o, nu! M-am gândit că cel mai grabnic...
— Bineînțeles, îl întrerupse Rieux, deci o s-o fac eu.
Dar, în clipa aceea, bolnavul a început să se agite și a încercat să se ridice din pat protestând că se simțea bine și că nu făcea să se ostenească.
— Liniștiți-vă, spune Rieux. Nu-i nici o problemă, credeți-mă, și eu trebuie să dau o declarație.
— O ! făcu celălalt.
Și se azvârli iar pe pat, să plângă cu mici sughițuri. Grand, care de câtva timp își tot mângâia mustața, s-a apropiat de el.
— Lăsați, domnule Cottard, spune el. Încercați să înțelegeți. Putem spune că doctorul e răspunzător. Dacă, de pildă, vă apucă pofta să încercați iar...
Dar Cottard spuse, printre lacrimi, că n-o să mai încerce, că a fost vorba numai de o clipă de rătăcire, și că tot ce dorea era să fie lăsat în pace. Rieux scria o rețetă.
— Ne-am înțeles, spune el. Să lăsăm chestia asta, o să revin după două sau trei zile. Dar să nu mai faceți vreo prostie.
Pe palier el îi spune lui Grand că era obligat să anunțe poliția, dar că o să-l roage pe comisar să nu facă ancheta decât după două zile.
— Trebuie supravegheat în noaptea asta. Are familie ?
— Nu i-o cunosc. Dar pot să-l veghez eu însumi.
Și Grand clătină din cap.
— Nici pe el, să știți, nu pot spune că îl cunosc. Dar, oricum, trebuie să ne ajutăm între noi.
Pe culoarele imobilului, Rieux se uită mașinal prin colțuri și îl întrebă pe Grand dacă șobolanii dispăruseră cu desăvârșire din cartierul său. Funcționarul habar n-avea. I se vorbise într-adevăr de această poveste, dar el nu dădea prea mare atenție zvonurilor din cartier.
— Am eu alte griji, spune el.
Rieux îi și strângea mâna. Era grăbit să-l vadă pe portar înainte de a-i scrie soției sale.
Vânzătorii ziarelor de seară anunțau că invazia șobolanilor se oprise. Dar Rieux își găsi bolnavul pe jumătate răsturnat peste marginea patului, cu o mână pe burtă și alta în jurul gâtului, vomitând, cu icneli mari, un fel de bilă de un roz murdar, într-un bidon de lături. După lungi eforturi, cu răsuflarea tăiată, portarul s-a întins la loc. Temperatura era de 39,5°, ganglionii de la gât și membrele i se umflaseră, două pete negricioase i se întindeau pe coaste. Se plângea acum de o durere lăuntrică.
— Mă arde, spune el, porcăria asta mă arde.
Gura lui înnegrită parcă de funingine îl făcea să-și înghită cuvintele și întorcea către doctor niște ochi globuloși pe care durerea de cap îi umplea de lacrimi. Nevastă-sa se uita cu neliniște la Rieux, care stătea mut.
— Domnule doctor, spune ea, ce este ?
— Poate să fie orice. Dar deocamdată nu e nimic sigur. Până diseară regim și un depurativ. Să bea multe lichide.
Portarul și era, de altfel, chinuit de sete.
Întors acasă, Rieux îi telefonă confratelui său Richard, unul dintre medicii cei mai importanți ai orașului.
— Nu, spunea Richard, n-am văzut nimic extraordinar.
— N-ai găsit febră cu inflamații locale ?
— A, ba da, totuși, două cazuri cu ganglionii foarte inflamați.
— Anormal ?
— He, spune Richard, normalul, știi...
Seara, în orice caz, portarul delira și, cu patruzeci de grade, se plângea de șobolani. Rieux încerca un abces de fixare. Sub arsura terebentinei, portarul urlă: "Ah ! porcii!"
Ganglionii se îngroșaseră și mai mult, erau tari și lemnoși la atingere. Nevasta portarului își pierduse cumpătul:
— Vegheați-l, îi spune doctorul, și chemați-mă dacă e cazul.
A doua zi, 30 aprilie, o briză călduță acum sufla sub un cer albastru și umed. Aducea o mireasmă de flori care venea din cartierele cele mai îndepărtate. Pe străzi, zgomotele dimineții păreau mai vii, mai vesele ca de obicei. Pentru orășelul nostru, scăpat de teama surdă în care trăise în timpul săptămânii, această zi era ca o reînnoire. Rieux, el însuși liniștit de o scrisoare a soției sale, coboară voios la portar. Și, într-adevăr, dimineață, temperatura scăzuse la treizeci și opt de grade. Întins pe pat, slăbit, bolnavul zâmbea.
— Îi e mai bine, nu e așa, domnule doctor ? spune nevasta.
— Să mai așteptăm.
Dar, la douăsprezece, temperatura urcase dintr-o dată la patruzeci de grade, bolnavul delira fără încetare și vărsăturile reîncepuseră. Ganglionii gâtului erau dureroși la atingere și portarul voia parcă să-și țină capul cât mai departe cu putință de corp. Nevasta lui ședea pe marginea patului, cu mâinile pe cuvertură și ținea cu blândețe picioarele bolnavului, îl privea pe Rieux.
— Ascultați, spune acesta, trebuie izolat și încercat un tratament special. Telefonez la spital și o să-l transportăm cu ambulanța.
Două ore mai târziu, în ambulanță, doctorul și femeia stăteau aplecați asupra bolnavului. Din gura lui plină cu tot felul de excrescențe ieșeau frânturi de cuvinte: "șobolanii!" spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceară, pleoapele grele și livide, cu răsuflarea întretăiată și scurtă, sfâșiat de ganglioni, îngrămădit în fundul cușetei, ca și cum ar fi vrut s-o închidă deasupra lui sau ca și cum ceva venit din fundul pământului îl chema fără încetare, portarul se înăbușea sub o greutate nevăzută. Femeia plângea.
— Nu mai e oare nici o speranță, domnule doctor ?
— E mort, spune Rieux.


Moartea portarului, putem s-o spunem, a constituit sfârșitul acestei perioade pline de semne descumpănitoare și începutul unei alteia, relativ mai dificile, în care uimirea primelor zile s-a transformat încetul cu încetul în panică. Concetățenii noștri, acum își dădeau seama, nu se gândiseră niciodată că orășelul nostru putea fi un loc indicat anume unde șobolanii să moară la soare și portarii să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, ei greșeau, în definitiv și ideile lor ar fi trebuit revizuite. Dacă totul s-ar fi oprit aici, obișnuințele, fără îndoială, i-ar fi lăsat în voia lor. Dar alți concetățeni de-ai noștri, și nu totdeauna portari și nici săraci, au fost siliți s-o apuce pe drumul pe care domnul Michel pornise cel dintâi. Începând din momentul acesta, frica, și, o dată cu ea, îngândurarea cuprinseră pe oameni.
Totuși, înainte de a intra în amănuntele acestor noi evenimente, povestitorul crede folositor să ofere asupra perioadei care a fost descrisă până aici și părerea unui alt martor. Jean Tarrou, pe care l-am mai întâlnit la începutul acestei povestiri, se stabilise la Oran cu câteva săptămâni înainte și de atunci locuia într-un mare hotel din centru. La prima vedere, el părea destul de avut ca să trăiască din veniturile lui. Dar, cu toate că orașul se obișnuise încetul cu încetul cu el, nimeni nu putea spune de unde venea și ce rost avea aici. Îl întâlneai în toate locurile publice. Încă de la începutul primăverii îl puteai vedea adesea pe plajă, înotând mult și cu vădită plăcere. Cumsecade, mereu cu zâmbetul pe buze, părea să fie un iubitor al tuturor plăcerilor normale, fără să fie sclavul lor. De fapt, singurul obicei care i se cunoștea era frecventarea asiduă a dansatorilor și muzicienilor spanioli, destul de numeroși în orașul nostru.
Carnetele lui, în orice caz, constituie și ele un fel de cronică a acestei perioade grele. Dar este vorba de o cronică cu totul aparte, care pare să se supună unei idei preconcepute asupra lipsei de însemnătate a faptelor. La prima vedere s-ar putea crede că Tarrou s-a străduit să privească lucrurile și oamenii prin capătul celălalt al binoclului. În haosul general, el se străduia de fapt să devină istoricul a ceea ce nu are istorie. Putem deplânge, fără îndoială, această idee preconcepută, și bănui, o dată cu ea, uscăciunea sufleteasca. Dar nu e mai puțin adevărat că aceste carnete pot furniza, unei cronici a acestei perioade, o mulțime de amănunte secundare care au totuși importanța lor și a căror ciudățenie însăși ne va împiedica să-l judecăm prea grabnic pe acest personaj interesant.
Primele însemnări luate de Jean Tarrou datează de la sosirea lui în Oran. Ele arată, dintru început, o curioasă mulțumire de a se afla într-un oraș atât de urât prin el însuși. Găsim aici descrierea amănunțită a celor doi lei de bronz care împodobesc primăria, considerații binevoitoare asupra lipsei de pomi, asupra caselor respingătoare și a planului absurd al orașului. Tarrou mai introduce în notele sale dialoguri auzite prin tramvaie și pe străzi, fără a le însoți de comentarii, în afară de unul singur, puțin mai târziu, referitor la o conversație despre un anume Camps. Tarrou asistase la discuția dintre doi încasatori de tramvai:
— Tu l-ai cunoscut doar pe Camps, spunea unul.
— Camps ? Unul înalt, cu mustața neagră ?
— Exact. Lucra la macaz.
— Ei, da!
— Ei bine, a murit.
— Nu mai spune! Și când ?
— După povestea cu șobolanii.
— I-auzi! Și ce-a avut ?
— Nu știu, febră. Și apoi, nu era prea voinic. A avut niște bube sub braț. N-a rezistat.
— Arăta totuși ca toată lumea.
— Nu, avea plămânii slabi, și cânta la Orpheon. Să sufli mereu într-un muștiuc, te istovește.
— Ei, încheie al doilea, păi dacă ești bolnav nu trebuie să sufli în muștiuc.
După aceste câteva indicații, Tarrou se întreba de ce intrase Camps în fanfara Orpheon în ciuda intereselor sale cele mai evidente, și care erau cauzele adânci care-l determinaseră să-și riște viața cântând, la niște parăzi duminicale, din instrumentul acela.
Tarrou părea să fi fost favorabil impresionat de o scenă care se desfășura adesea pe balconul din fața ferestrei sale. Camera lui dădea într-adevăr pe o mică stradă transversală, unde puteau fi văzute niște pisici dormind la umbra zidurilor. Dar zi de zi, după-amiaza, în orele în care tot orașul picotea de căldură, un bătrânel apărea pe balcon, de cealaltă parte a străzii. Cu părul alb și bine pieptănat, drept și sever în hainele lui de croială militară, el chema pisicile cu un "pis, pis" distant și totodată blând. Pisicile își ridicau ochii alburii de somn, dar fără să se miște. Bătrânul rupea atunci bucățele de hârtie și le risipea în aer deasupra străzii, iar animalele, atrase de această ploaie de fluturi albi, înaintau în mijlocul drumului, ridicând lăbuțe șovăitoare spre ultimele bucăți de hârtie. Bătrânelul scuipa atunci cu putere și precizie; dacă un scuipat își atingea ținta, râdea.
În sfârșit, Tarrou părea să fi fost definitiv sedus de caracterul comercial al orașului a cărui înfățișare, animale și chiar plăceri păreau controlate de necesitățile negoțului. Această singularitate (este cuvântul folosit în carnete) primea aprobarea lui Tarrou, și una din remarcile lui elogioase sfârșea chiar cu exclamația: "în sfârșit!" Sunt singurele locuri în care notele călătorului, la această dată, par să ia un caracter personal. Numai că nu e ușor să le apreciezi pur și simplu înțelesul și seriozitatea. Astfel, după ce povestise că găsirea unui șobolan mort îl făcuse pe casierul hotelului să comită o eroare în nota lui, Tarrou adăugase cu un scris mai puțin deslușit ca de obicei: "întrebare: cum să faci să nu-ți pierzi timpul ? Răspuns : să-l resimți pe toată durata lui. Mijloace: să petreci zile întregi în antecamera unui dentist pe un scaun incomod; să-ți petreci după-amiaza de duminică pe balconul tău; să asculți conferințe într-o limbă pe care n-o înțelegi, să călătorești cu trenul alegând drumurile cele mai lungi și cele mai puțin plăcute și, bineînțeles, să călătorești în picioare; să faci coadă pentru bilete la un spectacol și apoi să nu-ți cumperi locul etc." Dar imediat după aceste digresiuni de limbaj sau de gândire, carnetele pornesc o descriere amănunțită a tramvaielor orașului nostru, a formei lor de luntre, a culorii lor nedefinite, a murdăriei lor obișnuite și termină aceste considerații printr-un "e remarcabil" care nu explică nimic.
Iată în orice caz indicațiile date de Tarrou asupra istoriei cu șobolanii:
"Astăzi bătrânelul de vizavi este descumpănit. Nu mai sunt pisici. Au dispărut, într-adevăr, excitate de șobolanii morți care sunt găsiți în număr mare pe străzi. După părerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile să mănânce șobolani morți, îmi amintesc că ale mele detestau așa ceva. Nu înseamnă însă că nu aleargă după ei prin pivnițe, și bătrânelul e descumpănit. E mai puțin bine pieptănat, mai puțin viguros. Îl simți că e îngrijorat. După o clipă doar a și intrat în casă. Scuipase, totuși, o dată, în gol.
În oraș, s-a oprit astăzi un tramvai pentru că se găsise înăuntru un șobolan mort, ajuns acolo nu se știe cum. Două sau trei femei s-au dat jos. Șobolanul a fost aruncat. Tramvaiul a pornit mai departe.
La hotel, paznicul de noapte, un om căruia poți să-i dai crezare, mi-a spus că se aștepta la o nenorocire cu toți șobolanii ăștia. «Când șobolanii părăsesc nava...». I-am răspuns că acest lucru era adevărat în cazul navelor, dar că nu fusese niciodată verificat pentru orașe. Totuși, convingerea lui era formată. L-am întrebat la ce fel de nenorocire ne-am putea aștepta, după părerea lui. Nu știa, nenorocirea fiind cu neputință de prevăzut. Dar nu s-ar fi mirat să fie ceva de genul unui cutremur. Am recunoscut că era posibil și el m-a întrebat dacă asta nu mă îngrijora.
— Singurul lucru care mă interesează, i-am spus, este să-mi găsesc liniștea interioară.
M-a înțeles perfect.
La restaurantul hotelului vine o întreagă familie, foarte interesantă. Tatăl este un om înalt și slab, îmbrăcat în negru, cu guler tare. Are mijlocul capului chel și două smocuri de păr gri în dreapta și în stânga. Niște ochi mici, rotunzi și aspri, un nas subțire și o gură orizontală îi dau aerul unei bufnițe binecrescute. Sosește totdeauna primul la ușa restaurantului, se dă la o parte, o lasă să treacă pe nevasta lui, mărunțică, asemenea unei șoricuțe negre, și intră atunci și el, urmat imediat de un băiețel și o fetiță îmbrăcați ca niște câini savanți. Ajuns la masă, el așteaptă ca nevasta să ia loc, apoi se așează, și cei doi căței pot în sfârșit să se cocoațe și ei pe scaunele lor. Spune «dumneata» soției și copiilor, îi înșiră celei dintâi tot soiul de răutăți politicoase și cuvinte sentențioase moștenitorilor:
— Nicole, dumneata te arăți suprem de antipatică !
Și fetița e gata să plângă. Asta se și urmărește.
Azi dimineață băiețelul era foarte excitat de povestea cu șobolanii. A vrut să spună ceva la masă:
— Nu se vorbește de șobolani la masă, Philippe. Îți interzic pe viitor să pronunți acest cuvânt.
— Tatăl dumitale are dreptate, a zis șoricuța cea neagră. Cei doi căței și-au lăsat nasul în farfurie și bufnița a mulțumit cu o mișcare a capului care nu spunea mare lucru. În ciuda acestui frumos exemplu, se vorbește mult în oraș de această poveste cu șobolanii. Ziarul s-a amestecat și el.
Cronica locală, care de obicei e foarte variată, e ocupată acum în întregime cu o campanie împotriva municipalității: «Sunt avizați edilii noștri de pericolul pe care îl pot prezenta cadavrele putrezite ale acestor rozătoare ?» Directorul hotelului nici nu mai poate vorbi de altceva. Și el este jignit!... Să descoperi șobolani în ascensorul unui hotel onorabil i se pare de neconceput. Ca să-l consolez, i-am spus:
— Dar toată lumea a pățit-o.
— Tocmai, mi-a răspuns el, acuma suntem la fel ca toată lumea.
El e acela care mi-a vorbit de primele cazuri ale acestei febre uluitoare, care a început să stârnească neliniște. Una dintre cameristele lui e atinsă.
— Dar, bineînțeles, nu e nimic contagios, a precizat el iute.
I-am spus că asta mi-era egal.
— A! văd. Domnul e ca mine. Domnul e fatalist.
Nimic de felul ăsta nu spusesem și de altfel nici nu sunt fatalist. I-am și spus...
Începând din acest moment carnetele lui Tarrou vorbesc mai în amănunt despre această febră necunoscută care îngrijora acum publicul. Notând că bătrânelul își regăsise în sfârșit pisicile o dată cu dispariția șobolanilor și își rectifica cu răbdare tragerile la țintă, Tarrou adăuga că se puteau cita de pe acum vreo zece cazuri de această febră, dintre care cele mai multe fuseseră mortale.
Cu titlu documentar, puteam în sfârșit reproduce portretul doctorului Rieux, dat de Tarrou. După cât poate aprecia povestitorul, e destul de fidel.
"Pare de treizeci și cinci de ani. Statură mijlocie. Umerii puternici. Obrazul aproape dreptunghiular. Ochii întunecați și drepți, dar fălcile proeminente. Nasul gros este regulat. Părul negru tuns foarte scurt. Gura este arcuită, cu buzele pline și aproape întotdeauna strânse. Are întrucâtva înfățișarea unui țăran sicilian cu pielea lui arsă de soare și hainele lui în tonuri veșnic închise, dar care îl prind bine.
Umblă repede. Coboară de pe trotuare fără să-și schimbe mersul, dar de două ori din trei se urcă pe trotuarul opus făcând o mică săritură. La volanul mașinii e distrat și lasă adesea semnalizatorul de direcție aprins, chiar după ce a luat curba. Totdeauna cu capul gol. Aer de om informat"
Cifrele lui Tarrou erau exacte. Doctorul Rieux știa el ceva. O dată corpul portarului izolat, îi telefonase doctorului Richard, ca să-l întrebe despre cauza acestor febre inghinale.
— Nu înțeleg nimic, spusese Richard. Doi morți, unul în patruzeci și opt de ore, celălalt în trei zile. Îl lăsasem pe cel din urmă într-o dimineață, după toate aparențele, în convalescență.
— Dați-mi de veste dacă mai aveți alte cazuri, spune Rieux.
A mai telefonat câtorva medici. Dusă în felul acesta, ancheta îi descoperi vreo douăzeci de cazuri asemănătoare timp doar de citeva zile. Aproape toate fuseseră mortale. Îi ceru atunci lui Richard, președintele corpului medical din Oran, izolarea noilor bolnavi.
— Dar nu am căderea, zise Richard. Ar fi nevoie de măsuri ale prefecturii. De altfel, cine vă spune că există riscul unei molimi ?
— Nimic nu-mi spune asta, dar simptomele sunt neliniștitoare.
Richard, totuși, considera că "n-avea calitatea". Tot ce putea să facă era să vorbească cu prefectul.
Dar în timp ce se discuta, vremea se strica. A doua zi după moartea portarului neguri mari acoperiră cerul. Ploi diluviene și scurte se abătură peste oraș; o căldură prevestitoare de furtună urmă acestor răpăieli neașteptate. Marea însăși își pierduse albastrul ei adânc și, sub cerul de pâclă, căpăta luciri de argint sau de fier, dureroase pentru privire. Căldura umedă a acestei primăveri te făcea să dorești arșițele verii. În orașul clădit în formă de melc pe fâșia lui de podiș, destul de puțin deschis spre mare, domnea o toropeală posomorâtă. Între zidurile sale lungi și tencuite, pe străzile cu vitrine prăfuite, în tramvaiele de un galben murdar, te simțeai oarecum prizonier al cerului. Singur, bătrânul bolnav al lui Rieux își învingea astmul ca să se bucure de această vreme.
— Coace, spunea el, face bine la bronhii.
Cocea într-adevăr, dar nici mai mult, nici mai puțin decât o febră. Întreg orașul avea febră, aceasta era cel puțin impresia care îl urmărea pe doctorul Rieux în dimineața în care se ducea în strada Faidherbe, pentru a asista la ancheta asupra tentativei de sinucidere a lui Cottard. Dar această impresie i se părea lipsită de temei. O atribuia enervării și preocupărilor de care era asaltat și admise că se impunea urgent să facă puțină ordine în ideile sale.
Când a ajuns, comisarul nu era încă acolo. Grand aștepta pe coridor și s-au hotărât să intre întâi la el, lăsând ușa deschisă. Funcționarul de la primărie locuia în două odăi, mobilate foarte sumar. Observai doar un raft de lemn alb cu două sau trei dicționare și o tablă școlărească pe care se mai putea citi, pe jumătate șterse, cuvintele "alei înflorite". După părerea lui Grand, Cottard avusese o noapte bună. Dar se trezise de dimineață cu dureri de cap și incapabil de orice reacție. Grand părea obosit și nervos, plimbându-se în lung și în lat, deschizând și închizând pe masă un dosar gros, plin de manuscrise.
I-a povestit cu toate acestea doctorului că nu-l cunoștea bine pe Cottard, dar presupune că ar avea o mică avere. Cottard era un om ciudat. Mult timp relațiile lor se mărginiseră la câteva saluturi pe scară.
— N-am stat decât de două ori de vorbă cu el. Acum câteva zile am răsturnat pe coridor o cutie plină cu crete, pe care o aduceam acasă. Erau crete roșii și crete albastre. În momentul acela Cottard a ieșit pe coridor și m-a ajutat să le adun. M-a întrebat la ce foloseau aceste crete de diferite culori.
Grand îi explicase atunci că încearcă să-și reamintească puțin latina. De la liceu până acum cunoștințele lui se pierduseră.
— Da, a spus doctorul, m-au asigurat că e folositor pentru a cunoaște mai bine sensul cuvintelor franțuzești.
Scria prin urmare cuvinte latinești pe tablă. Recopia cu cretă albastră partea de cuvânt care se schimba după declinare și conjugare și, cu cretă roșie, cea care rămânea neschimbată.
— Nu știu dacă Cottard a înțeles prea bine, dar a părut interesat și mi-a cerut o cretă roșie. Am părut puțin surprins, dar la urma urmei... Nu puteam, bineînțeles, să ghicesc că o să se folosească de ea pentru planul lui.
Rieux l-a întrebat care era subiectul celei de-a doua conversații. Dar, însoțit de secretarul său, comisarul sosea și voia întâi să asculte declarațiile lui Grand. Doctorul observă că Grand, vorbind de Cottard, îl numea mereu "disperatul". A folosit chiar la un moment dat expresia "hotărâre fatală". Au discutat asupra cauzei sinuciderii și Grand s-a arătat meticulos în alegerea termenilor. S-au oprit, în sfârșit, asupra cuvintelor "necazuri intime". Comisarul a întrebat dacă nimic din comportarea lui Cottard nu lăsa să se prevadă ceea ce el numea "determinarea sa".
— Mi-a bătut ieri în ușă, spuse Grand, ca să ceară niște chibrituri. I-am dat cutia mea. S-a scuzat spunându-mi că între vecini... Apoi m-a asigurat că-mi va da cutia înapoi. I-am spus s-o păstreze.
Comisarul l-a întrebat pe funcționar dacă nu cumva Cottard i se păruse ciudat.
— Ceea ce mi s-a părut ciudat e că avea aerul că vrea să stea de vorbă. Dar eu tocmai lucram.
Grand s-a întors spre Rieux și a adăugat, cu un aer încurcat :
— O lucrare personală.
Comisarul dorea totuși să-l vadă pe bolnav. Dar Rieux fu de părere că era mai bine ca mai întâi Cottard să fie pregătit pentru această vizită. Intră deci singur și îl găsi pe Cottard în odaie, îmbrăcat doar cu o flanelă cenușie, stând ridicat în pat și întors spre ușă cu o expresie de neliniște.
— E poliția, nu ?
— Da, spune Rieux, și nu vă agitați. Două sau trei formalități și veți fi lăsat în pace.
Dar Cottard a răspuns că asta nu folosea la nimic, și că nu-i plăcea poliția. Rieux se arăta nerăbdător.
— Nici eu n-o ador. Þi se cere doar să răspunzi repede și corect la întrebările lor, ca să se termine o dată totul.
Cottard a tăcut și doctorul s-a întors spre ușă. Dar omulețul îl striga înapoi, și când a fost lângă pat i-a apucat mâinile:
— Nu se pot atinge de un bolnav, de un om care s-a spânzurat, nu-i așa, domnule doctor ?
Rieux l-a cercetat un moment și l-a asigurat în sfârșit că nu fusese niciodată vorba de nimic de felul acesta și că, de altfel, el era aici ca să-și apere bolnavul. Cottard păru să se destindă și Rieux îl pofti pe comisar.
Lui Cottard i s-a citit mărturia lui Grand și a fost întrebat dacă putea preciza cauzele acțiunii sale. El a răspuns doar atât și fără să-l privească pe comisar că "necazuri intime, era foarte bine . Comisarul insistă să afle dacă mai avea poftă să repete ceea ce făcuse și Cottard, înviorându-se, răspunse că nu și că dorea numai să fie lăsat în pace.
— Vă atrag atenția, a spus comisarul pe un ton iritat, că, pentru moment, dumneavoastră o tulburați pe-a altora.
Dar la un semn al lui Rieux, lucrurile s-au oprit aici.
— Vă dați seama, a oftat ieșind comisarul, avem ceva mai important de făcut, de când se vorbește de această febră...
L-a întrebat pe doctor dacă lucrul era serios și Rieux a spus că habar n-avea.
— E din pricina vremii, asta e tot, a încheiat comisarul. Era din pricina vremii, fără îndoială. Totul se năclăia în mâini, pe măsură ce ziua înainta, și Rieux simțea cum teama lui crește cu fiecare vizită. În seara aceleiași zile, la periferie, un vecin al bătrânului bolnav își apăsa vintrele și vomita în toiul delirului. Ganglionii erau mult mai groși decât cei ai portarului. Unul începea să supureze și curând se sparse ca un fruct stricat. Întors acasă, Rieux telefonează la depozitul de produse farmaceutice al departamentului. Însemnările lui profesionale menționează doar, la această dată: "Răspuns negativ". Și era chemat acum mereu în alte părți pentru cazuri asemănătoare. Abcesele trebuiau deschise, era evident. Două tăieturi de bisturiu în cruce și ganglionii revărsau un fel de pastă amestecată cu sânge; bolnavii sângerau sfâșiați. Dar apăreau pete pe burtă și pe picioare, un ganglion înceta să supureze, apoi se umfla din nou. În cele mai multe cazuri bolnavul murea, emanând un miros înspăimântător.
Presa, atât de limbută cu istoria șobolanilor, nu mai scotea o vorbă. Șobolanii doar mor pe stradă, iar oamenii în odaia lor. Și ziarele nu se ocupă decât de stradă. Însă prefectura și municipalitatea începeau să-și pună întrebări. Atâta timp cât fiecare medic nu cunoscuse mai mult de două sau trei cazuri, nimeni nu se gândise să se miște. Dar, de fapt, a fost de ajuns să aibă cineva ideea să le numere. Rezultatul era consternant. În numai câteva zile cazurile mortale se înmulțiseră și devenise evident, pentru cei care se preocupau de această boală ciudată, că era vorba de o adevărată epidemie. Acesta este momentul pe care și-l alese Castel, un confrate al lui Rieux, mult mai in vârstă decât el, să vină să-l vadă.
— Bineînțeles, i-a spus, dumneata știi ce este, Rieux ?
— Aștept rezultatul analizelor.
— Eu știu. Și n-am nevoie de analize. O parte din cariera mea am lucrat în China, și am văzut câteva cazuri și la Paris, acum vreo douăzeci de ani. Numai că nimeni n-a îndrăznit să le dea pe loc un nume acestor cazuri. Opinia publică, asta e sfânt: fără panică, mai ales fără panică. Și apoi, cum zicea un confrate: "Este cu neputință, toată lumea știe că «ea» a dispărut din Occident". Da, toată lumea știe asta, în afară de morți. Rieux, dumneata știi la fel de bine ca și mine ce este.
Rieux se gândea. Prin fereastra biroului privea umărul falezei pietroase care se sfârșea în depărtare deasupra golfului.
Cerul, deși albastru, avea o sclipire mohorâtă care se îndulcea pe măsură ce după-amiaza înainta.
— Da, Castel, spune el, e greu de crezut. Dar se pare totuși că ar fi ciuma.
Castel se ridică și se îndreaptă spre ușă.
— Știi ce ni se va răspunde, a spus bătrânul medic: "A dispărut de ani de zile din țările temperate".
— Ce înseamnă asta, a dispărea ? a răspuns Rieux dând din umeri.
— Da. Și nu uita: chiar la Paris, în urmă cu aproape douăzeci de ani.
— Da. Să sperăm că nu va fi mai grav astăzi decât atunci. Dar este într-adevăr de necrezut.


Cuvântul "ciumă" fusese rostit pentru întâia oară. În acest punct al povestirii, care-l lasă pe Bernard Rieux stând în spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să explice nesiguranța și surpriza medicului, deoarece, cu unele nuanțe, el a reacționat la fel ca și cei mai mulți dintre concetățenii noștri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca si concetățenii noștri și astfel trebuie înțelese ezitările sale. Tot așa trebuie înțeleasă și starea sa de spirit împărțită între îngrijorare și încredere. Când izbucnește un război, oamenii spun: "n-are să dureze, prea e stupid". Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna și faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile ? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât vor exista flageluri.
Chiar atunci când doctorul Rieux recunoscuse față de prietenul său că un număr mic de bolnavi risipiți ici-colo muriseră fără veste de ciumă, pericolul rămânea pentru el fără realitate. Pur și simplu, când ești medic ți-ai făcut o idee asupra durerii și ai ceva mai multă imaginație. Privindu-și pe geam orașul care nu se schimbase, doctorul de-abia dacă simțea cum se naște în el acea ușoară îngrețoșare în fața viitorului, care se numește neliniște. Încerca să-și adune în minte tot ce știa despre această boală. Îi pluteau cifre în memorie și își spunea că cele vreo treizeci de ciume mari pe care Ie-a cunoscut istoria făcuseră aproape o sută de milioane de morți. Dar ce sunt o sută de milioane de morți ? Când ai făcut războiul, de-abia dacă mai știi ce este un mort. Și cum un om mort nu are preț decât dacă l-ai văzut mort, o sută de milioane de cadavre semănate de-a lungul istoriei nu sunt în închipuire decât un fum. Doctorul își amintea de ciuma de la Constantinopole, care, după Procopiu, făcuse zece mii de victime într-o zi. Zece mii de morți înseamnă de cinci ori publicul unui mare cinematograf. Iată ce-ar trebui făcut. Să aduni oamenii de la ieșirea a cinci cinematografe, să-i duci într-o piață a orașului și acolo să-i omori grămadă, ca să-ți faci o idee. Cel puțin ai putea, atunci, înlocui cu chipuri cunoscute acest morman anonim. Dar, firește, asta nu se poate realiza, și apoi cine cunoaște zece mii de chipuri ? De altminteri, oameni ca Procopiu nu știau să numere, lucrul e cunoscut. La Canton, cu șaptezeci de ani în urmă, patruzeci de mii de șobolani muriseră de ciumă înainte ca epidemia să se atingă de locuitori. Dar, în 1871, nu exista mijlocul de a număra șobolanii. Se făcea socoteala aproximativ, în mare, cu evidentele marje de eroare. Totuși, dacă un șobolan e lung de treizeci de centimetri, patruzeci de mii de șobolani puși cap la cap ar face ...
Dar doctorul își pierdea răbdarea. Se descuraja și asta nu trebuia. Câteva cazuri nu înseamnă o epidemie și e de ajuns să se ia măsuri de precauție. Trebuia să se mulțumească cu ce se știa, toropeala si prostrația, ochii înroșiți, gura murdară, durerile de cap, inflamarea ganglionilor, setea îngrozitoare, delirul, petele pe corp, sfârtecarea lăuntrică și, la capătul tuturor acestora ... La capătul tuturor acestora doctorul Rieux își amintea o frază, tocmai o frază care încheia în manualul său enumerarea simptomelor: "Pulsul devine filiform și moartea se produce cu ocazia unei mișcări neînsemnate". Da, la capătul tuturor acestora, atârni de un fir, și trei sferturi dintre oameni (aceasta era cifra exactă) erau îndeajuns de nerăbdători ca să facă această mișcare imperceptibilă care-i omora.
Doctorul tot mai privea pe fereastră. De o parte a geamului, cerul proaspăt de primăvară, de cealaltă parte, cuvântul, care încă mai răsuna în odaie: ciuma. Cuvântul nu conținea doar înțelesul pe care știința binevoia să i-l dea, ci și un lung șir de imagini extraordinare care nu se potriveau cu acest oraș galben și cenușiu, puțin animat la această oră, mai curând bâzâitor decât zgomotos, în fine, fericit, dacă este posibil să fii în același timp fericit și posomorit. Și o liniște atât de pașnică și de indiferentă nega, cu ușurință parcă, vechile imagini ale epidemiei. Atena ciumată și părăsită de păsări, orașele chinezești pline de cei care trăgeau să moară tăcuți, ocnașii din Marsilia îngrămădind în gropi trupurile ce se descărnau, construirea, în Provence, a marelui zid care trebuia să oprească vântul furios al ciumei, Jaffa și cerșetorii ei hidoși, paturile umede și putrede lipite de țarina bătătorită a spitalului din Constantinopole, bolnavii târâți cu cârligele, carnavalul medicilor mascați în timpul Ciumei negre, împreunările celor vii în cimitirele din Milano, căruțele cu morți în Londra îngrozită, și nopțile și zilele pline pretutindeni și întotdeauna de strigătul nesfârșit al oamenilor. Nu, toate acestea nu erau încă destul de puternice pentru a ucide calmul acestei zile. De cealaltă parte a geamului clopoțelul unui tramvai nevăzut răsună deodată și dezmințea într-o clipă cruzimea și durerea. Singură marea la capătul tablei ca de șah întunecat a caselor, era o mărturie a ceea ce este neliniștitor și fără de odihnă în lume. Și doctorul Rieux, care privea golful, se gândea la acele ruguri despre care vorbește Lucrețiu și pe care atenienii loviți de ciumă le ridicau în fața mării. În timpul nopții acolo erau duși morții, dar nu era loc suficient, și cei în viată se băteau cu lovituri de torțe pentru a le face loc pe rug celor care le fuseseră dragi, dând mai degrabă lupte sângeroase decât să-și părăsească cadavrele. Îți puteai imagina rugurile împurpurate dinaintea apei liniștite și întunecoase, bătăile cu torțe în noaptea sfâșiată de scântei și aburi groși urcând spre cerul atent. Te puteai teme ...
Dar această amețeală nu rezista în fața rațiunii. Este adevărat că fusese rostit cuvântul "ciumă", este adevărat că în această clipă chiar, flagelul scutura și trântea la pământ o victimă sau două. Dar ce, asta putea fi oprit ? Ceea ce trebuia făcut, era să se recunoască pe față ceea ce trebuia recunoscut, să fie luate măsurile care se impuneau. Apoi ciuma se va opri pentru că ciuma nu se imagina, sau se imagina fals.
Dacă se oprea, și asta era cel mai probabil, totul va fi bine. În caz contrar, s-ar ști ce este și s-ar mai ști dacă n-ar fi posibil să te pui bine mai întâi cu ea pentru ca apoi s-o învingi.
Doctorul a deschis fereastra și zgomotul străzii a crescut dintr-o dată. Dintr-un atelier vecin urca șuieratul scurt și repetat al unui ferăstrău mecanic. Rieux simți că se înfioară.

Aici era certitudinea, în munca de toate zilele. Restul depindea de fire și mișcări neînsemnate de care nu te puteai opri. Esențialul era să-ți faci bine meseria.
Aici ajunsese cu reflecțiile sale doctorul Rieux, când fu anunțat Joseph Grand. Funcționar la primărie și, cu toate că ocupațiile sale acolo erau foarte diverse, era folosit periodic la serviciul de statistică al stării civile. În felul acesta ajungea să facă socoteala deceselor. Și, cum era îndatoritor din fire, consimțise să-i aducă el însuși lui Rieux o copie a rezultatelor sale.
Doctorul îl văzu pe Grand intrând împreună cu vecinul lui, Cottard. Funcționarul vântura o foaie de hârtie.
— Cifrele urcă, doctore, a anunțat el: unsprezece morți în patruzeci și opt de ore.
Rieux îl salută pe Cottard și întreabă cum se simte. Grand îl lămurește că acesta ținuse să-i mulțumească doctorului și să se scuze de neplăcerile pe care i le pricinuise. Dar

vezi mai multe texte de: Albert Camus