Sunt un om liber (II) - Adrian Păunescu

Sunt un om liber,
ceea ce eu gândesc singur,
ceea ce eu scriu singur,
noapte de noapte,
poate ajunge, ziua,
în mâinile voastre,
sub ochii voştri,
poate intra în lume,
poate intra
în istoria literaturii,
sub formă de libertate
care-şi caută rostul.

Nici o libertate
n-are nici un rost
singură,
fără setea de ea,
fără nevoia de ea,
fără dorul de ea,
fără negaţia ei
care-i necesitatea.

Hemoragia libertăţii inutile!...

Bronzul fără formă
nu va fi niciodată monument,
libertatea fără necesitate
nu va fi niciodată creaţie,
cred în libertate
dar nu cred în opoziţia
dintre libertate şi necesitate,
a fi liber nu e mai mult
decât a fi necesar,
a fi necesar nu e mai mult
decât a fi liber.

A fi necesar! Ce puţin, nu?
Dar ce mult,
dacă te simţi într-o zi
inutil
când tu te guduri pe ţărm
şi cineva se îneacă în apă,
cerându-ţi surd adevărul.
De ce eu? De ce tocmai mie?
De unde mă cunoaşte pe mine?
Să-şi cheme cunoscuţii,
rudele,
prietenii,
nu pe mine,
eu am nevoie de linişte,
vreau să mă odihnesc,
vreau să mă deconectez,
nu-i aşa,
nu cunosc, n-am văzut, n-am auzit.

...Şi omul se îneacă,
mai mult apăsat
de indiferenţa ta
decât tras în adânc de bulboane
astfel se îneacă el,
în vreme ce tu
teoretizezi
libertatea de a-l lăsa
liber
să se înece,
din moment ce nu tu
l-ai aruncat în apă.

Şi iată-te
în apă şi tu,
cerând ajutor,
ingrată e lumea,
oamenii au ajuns la indiferenţă,
fără nici o ruşine,
fără nici o remuşcare,
stau pe ţărm,
şi tu te îneci
şi îi strigi
şi ei îţi lasă libertatea
de a nu-ţi fi necesari,
dacă de atâtea ori
le-ai închis uşa-n nas
şi telefonul, când te-au rugat
întâmplător, ceva,
de ce să te tulbure acum,
când eşti liber să bei
toată apa lumii?

Bucură-te de libertate
naufragiul personal,
de ce să-i mai chemi,
de ce să-i mai învinovăţeşti,
ei fac cu tine
ceea ce şi tu faci cu ei,
îşi văd de treabă.
Nu-i treaba mea, nu-i treaba mea,
de ce să mă bag,
aşa a murit acum mulţi ani
un strălucit profesor de matematici,
într-o Craiovă indiferentă,
venea de la baia de aburi,
îi făcuseră frecţie la cap
şi a căzut pe stradă,
trecătorii - unii dintre ei elevi -
îl ocoleau, mirosea a spirt
şi lor li se părea că e beat
şi câţi nu au plâns apoi
aflând că l-ar fi putut salva
doar aplecându-i-se deasupra
cu puţină apă rece!

Indicii greşite, aşa şi pe dincolo,
toţi suntem hiperdeştepţi,
toţi ştim,
zvonuri şi colportaje,
nimic limpede
şi senzaţia bolnăvicioasă
că eşti liber
într-o seară
dumnezeiască
de pe lume.

Atunci, poţi comite crime,
atunci, poţi iubi mortal,
nici nu e mare deosebire
între iubire şi crimă,
iubeşti din toată lumea
o singură fiinţă,
omorând în sufletul tău
restul de cinci miliarde,
o seară de miracol,
în care ţi se pare
că eşti liber
să faci
numai ceea ce trebuie.

Astfel şi ei,
astfel şi eu,
omorâi o pădure întreagă
să-mi fac hârtie
pentru ca poemele mele
să ajungă la voi,
omorâi o mină de plumb
şi luai din viaţa semenilor mei,
tipografii de la "Casa Scânteii",
editorii de la "Cartea Românească"
şi muncitorii ceferişti
şi muncitorii de la fabrica de hârtie,
muncitorii forestieri,
ca să ajung până la voi,
astfel şi eu,
liber la masa mea de scris
dar nedoritor de libertate,
când e să-mi fac publică
libertatea de poet.

Sunt un om liber,
ceea ce scriu eu
ajunge până la voi.
Sunt un om liber,
poezia mea
are adresă,
are culoare,
are apartenenţă,
are personalitate juridică,
are miros,
are patrie,
are părinţi,
are defecte
şi are prin ce pădure
să ajungă la voi.

Câte nuiele m-au bătut în copilărie,
câte nuiele m-au bătut în tinereţe,
toate s-au prefăcut
în pădurea aceasta
care-mi este hârtie,
pentru poezia mea,
pentru libertatea de a vă fi poet.

Ceea ce ieri m-a durut
astăzi mă mângâie,
ceea ce m-a ars alaltăieri
astăzi mă oblojeşte,
pădurea-mi acoperă cu vuietul ei
rănile copilăriei şi ale adolescenţei,
supravieţuiesc rănilor mele
făcute cu nuiaua
şi tot pe nuia îmi transcriu
supravieţuirea
şi libertatea de a vă fi necesar.
Vă sunt necesar? Aveţi nevoie de mine?
E destul că, din când în când,
cade o pădure
în capcana hârtiei de scris?

Vă dau toată libertatea mea
pentru un semn de viaţă,
spuneţi-mi că vă mai sunt necesar,
nu mă lăsaţi singur, să înnebunesc
în libertatea cea mare
că n-aveţi nevoie de mine.

Vorbiţi-mi, scrieţi-mi, atenţionaţi-mă,
(Adresa mea este:
Adrian Păunescu, Bucureşti sectorul I,
strada Dionisie Lupu numărul 84)
dacă nu, să ştiţi că renunţ,
şi aşa sun unii care cred
că am scris prea mult,
arătaţi-mi adevărul, confirmaţi-mă,
infirmaţi-mă, dar auziţi-mă,
sunt un om liber,
adică nu pot trăi singur,
sunt un om liber,
adică am nevoie de ecou,
sunt un om liber,
adică
nu pot
fără voi,
nu pot,
credeţi-mă, sunt un om liber.

11 Iulie 1989, Bucureşti

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu