Stefan Doroftei-Doimaneanu - creaţii proprii

Tu vânt furios ce-mi suflii mânie,
Ce marea stârneşti, de-n urlet mă frânge,
Adu-mi din neant în gând simfonie
Ca-n mine s-aud cum plouă, cum ninge.

În răscoala fără coase sufletul bea răzvrătire
Dorurile fug în doruri şi zidesc nemărginiri
Cântul gândului sihastru se topeşte-n amuţire
Pântecului fără stele, ii cer iarăşi izbăviri.

Nige-ntruna fără stele
Doar cu frunze-n van certate,
Certăreţe, clipe grele
Mă apasă peste poate.

Durere şi fulger se-adună-n mânie
Din cerul bolnav curg lacrimi de gheaţă,
Pe suflete caste ce râd a pustie
Fărăme de timp, cu greu se agaţă.

La fereastra nopţii albe stau de veghe picotind,
Depărtarea se întoarce prinsă-n raze fumurii,
Răsăritul fierbe-ntruna între valuri clocotind
Focul din tăcerea noastră are falduri cenuşii.

Se-nsângereză zarea în arderi colosale
În asfinţituri reci, la capăt de lumină
Ard focuri fără flăcări în urne abisale,
Stafii se pregătesc în umbre să revină.

Vultur din geneza lumii
Lasa-mi-l pe Prometeu,
Te stârnesc din cer nebunii
Care sângerează-n eu.

Pe ringul de slove trenează cuvântul
Păşind printre rime obosit, ameţit,
Prin gânduri aride îmi şuieră vântul
Ce-aleargă prin zodii, de blestem însoţit.

Strivit-am clipele de aşteptare
Pe ochii ei pierduţi prin depărtări,
Ş-a sinucis o nuntă-n revoltare
Iar eu zâmbeam şi-mi fabricam iertări.

E multă zăpadă pe drumuri de seară
Mi-frig de chemarea ce-n suflet o-aud,
În gânduri îmi ninge cu mov de vioară
Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud.