Sa lasi, in fata, cercul sa-ti repete
privelistea: o data, inc-o data.
Abia atunci poti jupui simbolul:
sub marile-i culori curgind ca zdrente,
scheletul unei viziuni sticli-va
necrutator de alb, arhitectura
a unui zeu in irisul caruia
noi intretinem sansa unei lacrimi
II
Constanta.
Noaptea.
Pe dig.
Ce virsta-aveam atunci, in noaptea-aceea, cind tinar, inca nenuntit cu marea, ma-mpleticeam in rasuflarea lunii?
Eram aproape nenascut.
Un vinat batind in negru, sulitat de-arginturi, pulsa spre mine, gong funest pe care-l sfarimau o mie de ostiri la maluri.
Dar era numai un vestmint.
Strainul ce intra-n incaperile lehuzei e - tot asa - orbit de stralucirea cearceafurilor.
Numai dupa-aceea aude tipatul.
Nimic nu vine neanuntat
Am asteptat acolo, pe dig: nu ca un rege, ci ca fatul caruia lumea ii trimite veste impunsa.
Asteptam (desi, acuma, n-as mai numi aceasta asteptare).
Si dintr-odata, cum copilul intra,
iesind din burta-n urletul de fiara
al mamei, si se zvinta-n rasuflarea
fierbinte a durerii, si zbircindu-si
lucirea fruntii prinde sa racneasca
de-ntunecata lui vecinatate
cu-un frate geaman (care nu se naste,
ci-i lasa lui si partea sa de moarte),
- asa m-am napustit, spalat de luna,
si-am inceput sa tip in rasuflarea
sarata ce tipa dintotdeauna
(dar eu n-o auzisem pina-acuma!),
simtind asupra mea o umbra mare.
Ce umbra poate-ntrece umbra noptii?
Ear o umbra adunata, parca,
din renuntarea miilor de hoarde
la nastere, o summa tenehrosa:
dobinda increatului, de veacuri,
ce-mi revenea de drept; era o umbra
din care-a doua zi, ca osinditii
aveam sa-mi sfirtec propria mea umbra,
mai neagra cu-o nuanta decit umbra
cu care petrecusem pina-atunci.
Fara-ndoiala, marea ma nastea.
Zbircit, infiorat, fierbinte, umed,
ieseam in lume-nfasurat in tipat.
in timp ce, traversind amar spre negru,
un vinat sulitat de-arginturi limpezi
pulsa in mine ne-ncetat, ca spasmul
lehuzei, care trece in cearceafuri.
Dar - marea ma nascuse, iar alaturi,
in jurul meu. in mine, era partea
de umbra-a fratelui meu geaman, care
lua din nou infatisarea calma
a lucrurilor (case, dig si oameni)
impleticite-n rasuflarea lunii.
Un gong sfarmat de mii de osti la maluri
se refacea, si se lasa sfarmat.
III
Costinesti.
Dimineata. in sat.
O noapte-ntrega-n pilcuri, picurind copacii-au pipait pe prispa.
Ploaia era parere.
Picaturi plapinde, precipitate dulci din trupul
Celui fara de trup, scoteau acele zvonuri fluide, fantomatice suspine cu care uneori substanta lumii - tacere plinsa - infloreste-n sunet.
Ori poate ca, infiorat de aspra atingere cu trupurile noastre, prin porii lui mariti, ca niste negre garoafe de lumina nelumeasca, isi lasa
Cineva parfumul cald sa adie, inc-o data, pe tarimul acesta, prihanit, de porii nostri.
O blinda exudatie divina era, afara, dimineata: nici o suflare, nici o forma, nici un sunet, decit suflarea, forma si-acel sunet al
Totului in risipire - foaie de spintecat cimpoi, si raguseala de ingeri exilati printre meduze.
Jignire fara margini este orice faptura, in asemenea preludiu al oricarei infaptuiri, si moarte.
Jur-imprejur- putinta nengradita, gest presimtindu-si roiunjimea-ntreaga, dar inca ezitind (poate, din mila!), silabe care picura din gura neantului; in timp ce gura noastra are cuvintul gata, zice "seara", si moare-o data cu acest cuvint
Cit de cumplit este sa fie, cind totul e numai promisiunea lui a fi; cind numai trupul
Celui fara trup e ca un
salbatic roi de-albine-n cautarea gradinilor de floare increata!
Si ce spurcate urme lasa talpa-n nisip (care acum e smirna sfinta) pe tarmul aburind (care acuma raspunde unei dungi din alta lume) si-n mare (marea care este numai un vis prea mare, rusinat de sine)!
Ah, musca-n narile lui
Dumnezeu!
- acesta e blestemul celor care iesind pe prispa, dimineata, afla ca lumea nu mai e, dar ca putinta de-a fi o face sa suspine-n gura inmiresmata care n-o rosteste, -in timp ce el exista, el exista!
IV
Doi
Mai.
Dupa-amiaza.
Pe plaja.
Ca fata unui crin, impovarata de un paianjen imbuibat de miere cerul, desi senin, se-ntunecase.
Dar dedesubt - oglinda razvratita -marea nu mai voia sa poarte-n pintec umorile inaltului, ci - pura, sau poate cautindu-si mintuirea intr-o asceza ce batea spre galben -se decanta de orice oglindire, tinjind sa fie, in sfirsit, ea insasi.
Otelul, plumbul, zgura si arama
- metale singeroase-n care zeii
isi sapa templul lor, punind coloane de marmura in fata, ca s-atraga pe cersetorii de destine - toate cresteau la orizont, stirneau virtejuri in sus, pe cer, zideau minia-n pielea albastra a zenitului de vara.
Dar dedesubtul lor - ca-n incaperea
unui angelic
Trismegist - substante subtile, muzicale, transparente, celeste medii reci, iradiante, sisteme de atomi intrati in stare de gratie, principii nenumite (carora vai! cu spaima si sfiala incerc acuma sa le dau un nume)
- alonnul, palilumenul, efebiul, etericul stirbol, asemeni unui luceafar nou nascut, rorontiul rumen, pulchridul ce straluce-n clipa mortii in irisul infantelor, geralul, candidul gril in care maritisul coralului cu albul ninge ingeri, urmiiul explosiv - arbust himeric
in care cinta pasarea
Ruruty, si - pavaza suprema - translucidul orfir, prin care
Dumnezeu priveste spre noi, ca sa nu plinga de ce vede, -acestea toate, prelungind vazutul spre invizibil, rasplatind vederea, faceau din mare-o inima in care
- la semnul unor forme luminoase ce, dantuind, se multumeau sa para -nevrednica si singura-ntrupare
in tot acest tarim de fulguratii, cu fata-n lacrimi, palid, am cazut.
V
De mult sint orb si surd.
Cu spuma rece ma spal pe ochi, si valul imi astupa urechile cu sare.
Umbra-mi poarta povara - resemnata.
O pupila acoperita cu oifir se uita din ce in ce mai insistent la mine
Distribuie: