Luna îşi poartă privirea
peste ochiul tăcerii,
indiferentă, îşi asumă
iluzoria lume a visului
făcând loc dorinţei.
în ceasul aceasta,
cu aripa prinsă-n genele nopţii,
păsările focului s-au cuibărit în noi,
le simt chemarea-n umbra risipită;
val de fragilă lumină.
Amăgitoare, Hebe
din lună face o cupă,
înfioară cuiburi de păsări
în inimi
cu nervuri de toamnă.
în ceasul aceasta,
cu aripa prinsă-n genele nopţii,
aprind cerul cu păsările focului,
deschid în toamnă pajişti necălcate;
spin alb in iarba iubirii regasite.
vezi mai multe poezii de: Agafia
Detalii poezie:
Distribuie pe: