Învăţ – ce rău şcolar sunt! – să nu o mai iubesc,
să nu-mi mai pese şi să nu mă doară;
vorbele ei, ce nu însemnau nimic odinioară,
acuma, vai!, ca nişte şişuri mă rănesc.
Învăţ să privesc lumea şi să o văd cum este ea
şi nu cum mi se arăta până mai ieri că este!
Ca o lacrimă-n ochi tremură lumina din stea
că s-a mai sfârşit o poveste, şi-ncă, vai! ce poveste!
O mie de ani sunt de azi până mâini,
învăţ de lucrul acesta să nu-mi fie frică...
Cometele, la care erau înhămate atelaje de câini,
cerurile cui acuma le mai despică?!
Ies înaintea mea livezi uscate ce-n amintiri înfloresc
şi ziduri care se prefac în coridoare,
învăţ, ce rău şcolar sunt!, să nu o ma iubesc,
de parcă-aş învăţa, ca pe o lecţie tăcută, cum se moare...
Distribuie: