Lilia manole - creaţii proprii

În terapia durerii,
Nu sunt medicamente.

Aş încerca să mă repugn

Iluzii senine, spuneţi- mi ce vedeţi,
Acolo un- desăvârsirea se strecoară!?
Altarul muşchilor, de verde, iscodiţi,
Ori dulcea miere, în vene, ce- i amară?

Te- am nemurit, etern ca să rămâi,
Tu, fagure de grai ca din poveste,
Uşoară, mierea raiului, curgea întâi
Peste- ale tale lacrimi mari, ancestre.

DE ZOR, ÎN ZORI...

De zor, în zori, te chem, te caut
Prin fibra timpului nepieritor,

Ca un zeţar, e-nveşmântat copacul,
Ce-şi are-un idol, înflorit demult,
Coroana teiului, c-un suculent oracol,
Vesteşte,-al florilor de tei, tumult.

Pe timpuri visele se povesteau,
De teamă de -a nu fi uitate,
Și-n povestire, stelele continuau
A fi minuni nenumărate...

Dă-mi numai nopţi, o, Dumnezeule,
Să văd iarba, verdele, cum paşte,
Şi se înfruptă cu ispitele,

Lăsaţi privighetorile să zboare,
În regimente, fredonând prin flori,
Lăsaţi-le în soartă zbucium de cocori,
Uitaţi, că ele oameni se declară.

Să nu cerșim, cu ancorări, din stele,
Mai nalte și distinse frumuseți-
Să ne-admirăm durerile rebele

Rugile se cheamă, se plâng, se șoptesc
Într-un limbaj neauzit, nevăzut, ceresc,
Și iartă-mă, Tu, Doamne, pentru că le-adun,
Pe toate într-o răsuflare, aș vrea să ți le spun.