Lidia Popa - creaţii proprii

Atât de minunați ne sunt poeții
că am putea muri pe lângă ei.
Trezindu-ne apoi în pragul dimineții
cu roua florilor și trubadurii vieții.

Dincolo de vale sunt eu privind cerul
în imensitatea sa de bumbac
albastru ce-mi dăruiește liniștea
și aerul pe care-l respir are gust de măslini,

M-am ascuns în canioane de cuvinte
Unde arborii cresc suspendați cu rădăcinile către cer
Iar gândul devine efemer ca o ecuație cuantică
În întinderi pierdute unde ceața îmi învăluie tristețea

Nu mai aștept apa care să spele păcatele
Nici fluviul ce își bolborosește caznele
Printre crăpăturile sângerii ale zidului plângerii
Zidul e doar stavilă timpului răstignit