Johan Klein - creaţii proprii

Azi bubuie-a dezastre – dar nu prin cețuri groase,
Furtunile moderne din oameni vin de-acum
Întruchipând nici fulger, nici mările de scrum
Ci sângele ce fierbe prin cărnurile joase.

carnea rupându-se cu nerușinare din albul imens al oaselor dure. o gură tutunie lătrând a disperare de-atâta credință în toate câte-s nevăzute.
liniștea zvârcolindu-se în alcoolul unor neliniști urât mirositoare.
vinul scurgându-se în neștire și-o mare de chiștoace izbindu-și capetele turtite de vatră. filozoful mergând într-un fel de sens invers către noțiunea de creator. declin.

dar uit pur și simplu că e ca și cum aș sta într-o fundătură fără margini în care firește că mi-aș aștepta sfâșierile cu sufletul la gură
uit că e ca și cum aș aștepta un sinucigaș să se-ntoarcă acasă

m-arunc din mine însumi să ies din largul meu. ploi țâșnind ca noaptea sau precum privirea celor ce-s cu burțile-n sus înecați într-o mare aproape suspinândă tulbure și ștearsă.
mâini întinzându-se. fulgerul verde spânzurându-și forma de umbrele fâșiilor cărnoase căci el viețuiește în mine sau poate că-i furtuna.

și-n adâncul ființei
mele luase naștere o senzație de descărnare completă spontană și tristă
o senzație infinit de frumoasă
ea pretindea că știe ordinea firească a tuturor lucrurilor nefirești