Odiseea/Cartea IV (3) - Homer

La Menelau


Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții,
Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții.
Un dar de preț îl vom primi, stăpîne,
Dar nu putem lua și cai cu noi;
Din partea asta darul deci rămîne.
Domnind pe șes, ai troscot și trifoi
Și orz și-ovăz și grîu. La noi nici grîne,
Nici drumuri largi nu sînt, și nici un soi
De hrană pentru cai, ci culmi destule
Cari caprelor fac ugere sătule.
Pe cîte-ostroave marea-n jur le-mbracă,
N-au locuri largi de cai, nici holde n-au,
Iar Itaca e cea mai mult săracă.”
Îl strînse-atunci de mînă Menelau
Zîmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă
Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau
Alt dar, că pot. Și iată, dintre cîte
Le țiu, fiind ca daruri hotărîte,
Îți dau deci de-amintire-un dar pe care
De cel mai drag și mîndru-l prețuim:
Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are
De aur buza, și făcut îl știm
De meșterul Efest, cu muncă mare.
Mi-l dete-n Sidon regele Tidim
Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul.
Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul.”
Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,
Meseni veneau, și toți cu cîte-un dar.
Bărbații deci, cu vinul cel ce este
Putere-a vieții-n veselul pahar,
Veneau cu miei; iar mîndrele neveste,
Avînd pe cap frumosul lor ștergar,
Veneau cu pîni și le-așezau pe masă,
Și-așa găteau de cină-n larga casă.
Iar prinții-și petreceau lîngă palatul
Din Itaca, și-așa ca de-obicei
Făcînd obrăznicii, cu aruncatul
De discuri și dc lănci, iar între ei
Ședea, cu Evrimac nerușinatul,
Trufașul Antinou, căci între-ahei
Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise
Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:
„Știm oare-ori nu, pe cînd, de-o vrea și Joe,
Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?
Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie
Să trec la Elis cea cu mult alac,
Că am acolo iepe, Antinoe,
Cu mînzi catîri, și mari acum se fac.
Dar nemblînziți îmi pasc prin Elis lunca,
Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mînz cu munca.”
Le-a zis, și-accștia foarte se mirară,
Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu
Că sta ascuns, ori trebi avînd, la țară,
La stînă poate-ori chiar la Eumeu.
Deci zise Antinou: „Se duse dară?
De cînd e dus? Aș vrea să știu și eu!
Ce soți avea? Străini erau bărbații?
Năimiți? Ori numai slugile și-argații?
Căci și cu-argații săi putea s-o facă.
Și spune-ne de nav-adevărat,
Să știm și noi cu bună știre, dacă
I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,
Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă?”
Răspunse Noemon atunci mirat:
„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!
Dar cine nu i-ar da-o cînd i-o cere
Un om așa de strîmtorat, nepoate?
Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui
Sînt cei mai buni din tot orașul, poate,
Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui,
Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate,
Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui
Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă
Atunci însă-l văzui intrînd în navă.”
Așa vorbi feacul și se duse;
Dar mîndrul suflet dintr-aceștia doi
Uimit era, și furia-l umpluse.
Strigă cu strigăt Antinou apoi,
Iar asta jocului sfîrșit îi puse:
„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi!”
Și neagra-i inimă fierbea de ură
Și-un foc prin noapte ochii lui părură.
„Credeați de Telemac că n-o să plece,
Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!
Obraznic om! Dar nu i se va trece!
Aci-ntre noi atîția oameni, cum?
Băiatu-și drege-o navă și-l petrece
Popor ales? Să știți că el de-acum
Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,
Să n-aibă timp plinirilor pe voie.
Deci dați-mi, frați, o navă călătoare
Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,
S-aștept pe-acest nebun la vro strîmtoare,
La Same cel stîncos, că vreau să fac
Să-i fie-amar și-n veci fără de soare
Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac!”
A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;
Iar ei plecînd, umplură iar palatul.
Dar n-au rămas aceste neștiute
Mult timp stăpînei, ci-ntr-aceeași zi
Știu ce-au pus în mințile pierdute;
Căci crainicul Medon care-auzi,
Fiind pe-acolo, celea petrecute,
S-a și pornit să-i spuie ce urzi
Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mîna.
Văzîndu-l deci în prag, i-a zis stăpîna:
„La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune!
Să dai porunci la slujnici, pentru ei
Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune
O masă iar? Vai, dea seninii zei,
În veci de-acum să nu se mai adune
Și nici să nu pețească-n veci femei,
Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții
Le fie cina cea din urm-a vieții!
Ah, voi, cari stați mîncînd, nerușinații,
Averile lui Telemac, la el aici,
Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații
Nimic nu vă vorbeau, cînd ați fost mici,
Nimic de el? Dar care sînt bărbații
Din tot poporu-acesta de voinici,
Pe care el să fi cătat anume
Prin rău și nedreptate să-i sugrume
Precum au obicei de-a pururi regii,
Iubind pe-un om, cînd pe-altu-l prigonesc?
Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii?
Oh, nu, ci voi, și gîndul mișelesc
Vi-l dați pe față și otrava-ntregii
Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc
Cu rău făcutul bine totdeauna!”
Răspunse deci Medon. sporind furtuna:
„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie
Al tău acesta cel mai mare rău!
Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,
Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!
Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!
S-a dus la Pilos bietul de flăcău,
Pe-acolo știri de tată-său s-adune,
Iar ei, pîndind în drum, îl vor răpune!”
A zis, iar ea simți prin piept arsură
Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas
Mult timp așa făr de suflare-n gură
Și mut îi stete dulcele ei glas,
Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.
Tîrziu, cînd sufletul cu-ncetu-i pas
Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane:
„De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?
Și ce nevoie-avut-a să se suie
Pe una dintre navele ce sînt
Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie
Drumeți pe-un umed șes, purtați de vînt?
De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie
Și numele-ntre cei de pe pămînt?”
Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:
„Vrun zeu îi dete gîndu-acesta poate,
Știu eu, ori poate inima-l împinse
S-audă de-Odiseu de e pe drum,
Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse.”
Vorbind așa, s-a dus Medon acum.
Pe ea îns-o durere-atunci o prinse
Și-i rupse inima, încît nici cum
Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,
Deși erau destule-aici prin case.
Ci stînd ședea pe prag, bocindu-și focul,
Iar cîte roabe-avea-mprejurul ei
Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.
Și-amar plîngînd le-a zis: „Vai, dragi femei!
Pe mine-ngrămădiră nenorocul
Mai mult decît pc-oricine marii zei,
Căci mai cu-amar nici una nu mai este
Din cîte-s azi de vîrsta mea neveste!
Căci iată-ntîi eu mi-am pierdut bărbatul,
Pe-acel viteaz cu inimă de!eu
Și cel mai mult cu daruri înzestratul
Din toți danaii, marele-Odiseu!
Și-acum mi-e gol ca un mormînt palatul,
Că-i dus să moară și băiatul meu!
Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!
Vai, crudelor, dar voi sînteți de vină!
Nici uneia prin gînd să nu vă treacă
Să dați fugind să mă treziți din pat,
Cînd voi știați ori îl vedeati că pleacă!
Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat
Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,
El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat!…
Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,
Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,
De cînd venii nevast-aici, și-mi are
De pomi azi grija, la livadă stînd,
S-alerge la Laerte-n fuga mare
Să-i spuie toate-acestea rînd pe rînd,
Că doară va găsi un chip, oricare,
Și-n lume va ieși Laert țipînd
Și-n uliți stînd la lume-o să se plîngă,
Că vreau mișeii neamul să i-l stîngă!”
Plîngînd Euriclia cea bătrînă:
„Stăpînă dragă! Ori mă lași să fiu,
Ori dacă-ți place, ia toporu-n mînă
Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.
Știam de el, că eu i-am dat, stăpînă,
Și vin și tot iubitului tău fiu.
Dar m-a jurat să tac, pînă vor trece
O zi ori două peste pline zece
Și pînă n-o să văd că dor te-apucă
Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus,
Că plînsul arde-obrajii și-i usucă,
Și n-ar fi vrut să plîngi, așa mi-a spus!
Dar spală-te, iar roabele te ducă
Frumos gătită-n rîndul cel de sus,
Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,
Iar ea de moarte-ti va scăpa flăcăul!
Și nici nu mai mîhni pe-ndureratul
Bătrîn, căci zeii cei din cerul sfînt
Pe neamul lui Arcesios luminatul
Așa de supărați ei tot nu sînt!
Și fi-va cine stăpîni palatul
Cel-nalt de-aici, și turme și pămînt.”
Cu-aceste vorbe frîu plînsorii puse.
Deci orz luînd în coș apoi se duse
Cu roabele-n odaia luminată
Și-Atenei se ruga, plîngînd mereu:
„Ascultă-mă, nebiruită fată!
De-ți arse coapse regele-Odiseu,
De boi și oi, aci-n palat vrodată,
Aminte-acum le ia, senine zeu!
Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,
Și-acestor prinți mișei tu frîu le pune!”
Vorbind așa, plîngea cu țipăt mare.
Iar principii-n palatul cel umbrit
Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:
„Frumos astfel de-aceea s-a gătit
C-a dat acum în dor de măritare!
Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit
Pe fiu pieririi!” Ei vorbeau acestea
Și nu știau c-altfel a curs povestea.
Vorbi îns-Antinou a lui Evpite:
„Nebunilor, de ce vorbiți netot,
Strigînd așa cu minți nesocotite!
Ne-aude-un om și spune-n casă tot.
Dar haideți să-mplinim cele gîndite,
Căci toți sîntem de-un gînd, așa socot.”
A zis și douăzeci de soți alese,
Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese
La mal, la nava cea cu iuți vîntrele,
Și-o traseră-n adînc; catarg i-au pus,
Legar-apoi lopețile-n curele
Și pînze-au potrivit și jos și sus,
Și gata și-o țineau cu toate cele.
Deci multe arme slugile-au adus;
Și-ntrînd, cinară-n nav-ascunși vederii
Și stînd, ei așteptau sosirea serii.
Iar doamna-n rîndul cel de sus se duse
Și n-a gustat nimic și s-a culcat;
Nici vin nici pîne-n gura ei nu puse,
Gîndind la fiul ei: de-o fi scăpat,
Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?
Deci cîte le gîndește-nspăimîntat,
Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul,
Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul,
Atîtea le gîndea, pînă ce prinsă
De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,
Cu trupu-ntreg atît de moale-ntinsă.
Atene-atunci în față-i aducea
Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,
Întocmai ca Iftima, și ca ea
La trup, o mîndr-a lui Icarie fată,
Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.
Pe-aceasta deci Atene-o trimisese
Aci-n palat, că doară va putea
Să-nduplece pe doamnă să mai lese
Amarul plîns al ei și poate-ar vrea
Să-și curme-odată vaietele dese.
Aceasta deci, venind acum la ea,
Intră ca vînt prin ușă, prin locșorul
Curelei care-o-ntinzi cînd tragi zăvorul,
Și zise stînd la capul ei, la patul
Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi?
Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul,
Și-așa de mult plîngînd, tu-i întristezi!
Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,
Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi!”
Răspunse Penelope-atunci cuvinte
Din dulcea poart-a visurilor sfinte:
„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere?
Așa de rar la noi mi te văzui,
Că-i mare drum de-aici pînă la Fere!
De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui
Să nu mai plîng? Cînd numai spini și fiere
Mi-e inima sărmanei ce pierdui
Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,
Cu-atît de multe daruri înzestratul,
Și cel cu nume mare prin Elada
Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!
Și iat-acum și Telemac e prada
Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,
Și-i tînăr încă nedeprins cu spada
Și trudele, și nici în adunări
Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise
Să-l plîng mai mult pe el decît pe-Ulise!
Și tremur pentru el să nu-l ajungă
Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus!
Cumplită-i marea, și e calea lungă
Și mulți dușmani la pîndă i s-au pus,
Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…
Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”
Așa vorbea prin visul ei purtată;
Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:
„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,
Că stă Atene cea de sus cu el,
Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,
Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel
S-ajute-oricui, cînd vrednic e s-o cheme
Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.
Ea-i foarte tristă pentru-a ta mîhnire.
Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre!”
Prin vis răspunse Penelope-aceste:
„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu
Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste
De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,
Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este?”
Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu
Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune.
Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune!”
Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,
Și-apoi ieșind prin locul puțintel
Ce e-ntre ușă și ușor, deodată
În vînt s-a-mprăștiat, pierind în el.
Dar biata Penelope deșteptată,
Simți puteri în suflet, căci astfel
De viu și-aievea visul și-l trăise,
Pe care-n noapte zeul i-l trimise.
Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul
Și sterpul mării drum, cu tristul gînd
Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.
Aproape de stîncosul Same dînd
De-un mic ostrov, de Asteris chematul,
Pustiu și sterp, dar bun în mal avînd
Liman cu două guri și apă blîndă,
Aici steteau aheii-acum la pîndă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Homer