Odiseea/Cartea IV (2) - Homer

La Menelau



Atuncii Tididul și-Odiseu, noi, dară,
Din cal ni te-auzeam strigînd pe-afară,
Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine,
Ori glas să dăm. Ne-opri îns-Odiseu:
Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine.
Deci vru să strige singur Anticleu,
Dar el l-a prins de bot și-l strînse bine
Cu mîni voinice și l-a strîns mereu,
Cît timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.
Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”
Răspunse Telemac: „Vitează fire
Avut-a tata-n toate ce-a făcut,
Dar asta-i lucru și mai de mîhnire!
Căci toate-acestea lucruri n-au putut
Să-l mîntuie de trista sa pierire,
Chiar inimă de fier să fi avut.
Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,
Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.”
A zis, și-apoi porunci Elena dete
S-aștearnă pături pe-așternutul pus
În mîndrul cerdăcel de sub părete,
Cu mîndre țoale moi, și larg și sus,
Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete
Cu facle-n mîni în grabă s-au și dus
Și pat făceau, la zările luminii.
Un crainic a condus apoi străinii,
Pe mîndrul Telemac și nepătatul
Născut din Nestor, unde-acestor doi
Frumos și-nalt li se gătise patul.
S-a dus și domnul Menelau apoi
În cel mai dindărăt din tot palatul
Iatac al său, și-n pat cu velinți moi
Durmi și el, și-alături lui, nevasta,
Frumoasa-ntre femei, Elena asta.
Cînd roșul cer apoi în zori s-aprinse,
Sculîndu-se viteazul domn din pat,
Vestminte-a pus pe el, și larg încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu păru că iese din palat.
Aproape-apoi pe Telemac chemîndu-l,
Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebîndu-l:
„Voinice-al meu, tu stăi acum și spune
Ce dor împinse lungul drum al tău
Spre țara mea? Vro grijă te răpune?
Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?
Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”
Răspunse-atunci cumintele flăcău:
„Vestite Menelau, răspunsu-i gata:
Eu viu s-adun vro veste despre tata.
Că-mi duc mișeii casa spre ruină
Și-mi piere munca de pe cîmp, și tot.
Și casa, rege, de dușmani mi-e plină
Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot
Cu vedrele și nu se mai alină
Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,
Căci praf acum din casa mea s-alege!
Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege,
Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire
Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;
Ori poate-ai prins din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasu-n care fu născut!
Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire,
Spunînd mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine, rege bune,
Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!
Și dacă oarecînd iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvînt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,
Aminte-ți fie-acuma și-mi arată
Că pentru el, iubite rege,-ți sînt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-oftînd Atride-așa răspunse:
„În patul unui om atît de tare
Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi
Dar cum cînd o cerboaică biata, care
Își culc-abia născuții pui ai săi,
Acolo unde cuib un leu îl are
Și pleacă la păscut prin munți și văi,
Iar leu-ntrînd în cuib sub labă-i pune
Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.
Așa cu ei va face și-al tău tată!
Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu
Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,
Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,
Sculîndu-se-l trînti cumplit o dată,
De-au rîs aheii toți. Așa, de-i viu,
Să dea acasă gloatei pețitoare
Sfîrșit grăbit și-amară-nsurătoare!
Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,
Eu n-aș putea să spun nimic de el
Decît ce știu și eu din auzite,
Și n-aș voi, firește, să te-nșel.
Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite
Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel
Ce spune-adevărat; pe-acestea toate
Pe rînd o să le spui cu drag, nepoate.
Aveam să plec deci mare-atunci dorință.
Cînd fui la Nil mult timp oprit de zei,
Căci nu le detei jertfe-ntru priință,
De boi voinici, căci una cer și ei:
S-avem mereu aminte-a lor voință!
Deci este-acolo-n largul mării cei
Cu valuri mari, în fața și-n hotarul
Egiptului, un loc ce-i zice Farul,
Departe-atîta loc cam cît străbate,
Plutind o zi, un bun și iute vas,
Cînd are bun și iute vînt din spate.
Acolo-i un liman, prea bun de tras
Corăbii-n el, că, stînd și apărate,
Iau apă de băut și fac popas.
Deci douăzeci de zile mă ținură
Acolo zeii prins, căci nu bătură
De loc suflări de vînt care să poată
Să dea corăbii clipă de pornit.
Și-așa merindea ni-o sfîrșisem toată.
Iar soții-mi flămînzeau, și-am fi pierit,
De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată
O fat-a lui Proteu, că m-a-ntîlnit
Mîhnit umblînd, și singur, Idoteea,
Departe de fărtați, căci bieții-aceia
Răzleți întreaga zi-și vînau norocul
Cu undița la mal să prindă pești,
Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul.
Văzîndu-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!
De-atîta timp și n-ai aflat mijlocul
Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești?
Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade,
Iar inima-n tovarășii tăi scade!»
Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate
Norocu-n drumul meu, dacă te pleci
Spre-al meu necaz! Nu vrînd eu rabd. Dar poate
Greșii ceva la cei ce sînt în veci.
Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate.
Vorbește, zîno, și-mi arată deci:
Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,
Și cum va fi și drumul meu spre casă?»
Răspunse ea atunci: «Acum. străine,
Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.
Pe-aici un moș de mare zilnic vine,
Și-ți spune-orice-adevăr, cînd poți să-l legi,
Proteu cel din Egipt, căci știe bine
Ce-ascunde-adîncul larg al mării-ntregi.
Neptun îi este domn, și-așa se zice
Că-i tatăl meu și-i sînt deci dintre fiice.
Din gura ăstui moș putere-ai scoate
Întregul adevăr, dac-ai putea
Să-l prinzi pîndindu-l, căci ți-ar spune toate.
Și cum să pleci și ce drum vei avea.
Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,
De-acasă din palat, dacă vei vrea,
De rău și bine-orice-ntîmplări trecute,
De cînd ești dus cu nava ta cea iute.»
Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:
«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,
Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte,
Și-așa el s-ar feri de lațul meu.
Că-i lucru greu și-adese necuminte
Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu!»
I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune:
«Ascultă deci, că și-asta o voi spune:
Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,
Atunci, ieșind de spume-acoperit
Bătrînul mării din cărunta mare,
Pe cînd Zefirul suflă potolit,
Se culcă-n peșteri unde cuib el are.
Și-n jurul lui tot ies necontenit,
Ies foce, răspîndind putori cumplite
De zoi al mării-n veci nedomolite.
Acolo deci în faptul dimineții,
Culcat în rînd cu focele să fii.
Alege deci cu tine pe băieții,
Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi
Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.
Căci foarte multe știe viclenii
Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!
Umblînd dintîi, le numără pe toate,
Pe cîte foce dorm, ca să le știe
Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi
Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,
Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.
Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie
Puterile și inima cu voi,
Și strîns legați pe moșul negrei ape,
Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.
Deci el lua-va-ntîi înfricoșate
Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,
Și foc și apă, dar cu mîni legate
Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.
Dar cînd apoi ca moș o să s-arate
Precum ieși din val, și-avînd cuvînt
De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul
Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul:
Ce zeu asupră-ți cu mînie cată
Și drum pe mare cum vei fi avînd?»
A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.
Iar eu apoi spre maluri scoborînd,
Veneam la nava pe nisip lăsată
Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd.
Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții,
Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți
În zori apoi, gătit cu-ale rugării,
Am mers pe mul și mult chemam pe zei.
Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării
La orișice primejdie-aici, pe trei.
Iar zîna scufundată-n sînul mării
Ne-a scos în vremea asta patru piei
De foce mari, jupite-acum de-ndată,
Gătind o cursă pentru propriu-i tată.
Deci patru gropi săpai în nisiposul
Și largul mal, și-n gropi intrați apoi
O foarte-amară pînd-aveam în dosul
Acelor piei zvîrlite peste noi,
Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul
Cel tare-al focilor de-al mării zoi.
Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,
Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?
Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,
Această zînă bun-a sterpei mări,
Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea
Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,
Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea,
Spori putința groaznicei răbdări.
Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada.
Iar foce-acum ieșiră cu grămada
Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele,
Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui
Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,
Și-umblînd își socotea pe care nu-i.
Deci și pe noi ne numără-ntre ele,
Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.
Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură,
L-am prins sub noi cu mare-asupritură.
Dar nu-și uită de multe-nșelătoare
Făpturi bătrînul, și sări semeț
De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,
Pardal cumplit și mare porc mistreț
Și șarpe lung, și apă curgătoare
Și mare-apoi copac la foaie creț.
Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,
Sub mîni îl apăsăm să-și ție locul.
Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii
Schimbări viclene-ntr-una fără grai,
Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii
Și-a zis așa: «Atride,-acum să stai!
Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,
Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai?»
Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine.
De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?
Oprit aci-n ostrov de multă vreme,
Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,
Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.
Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu
M-oprește-acoalea și mă face-a geme.
Și cum să-ncep pe mare drumul meu?»
Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:
«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe
Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,
Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,
Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte,
Tot largul mării celei mari să-l treci.
Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte
La casa ta și-a taților și deci
Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși
Decît cînd vei sui cu nava iarăși
Pe marele Egipt, și cînd o sută
De boi tăia-vei zeilor ca dar;
Mînia lor va sta atunci tăcută,
Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar.»
Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,
Că-mi cere iarăși drumul cel amar
Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării.
Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării:
«Pe-acestea toate le voi face-n fine
Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei
Lăsați la mal de Nestor și de mine
De cînd ne despărțirăm de-alți ahei
La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine
Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei
Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse?»
Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:
«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?
Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?
Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă
Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu!
Pieriră unii și-au rămas o seamă;
Iar dintre capii neamului aheu,
Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii,
Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii.
Iar unul, viu, e rob în larga mare.
Eant pieri pe drum, așa c-a dat
Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare.
Dar și urît de-Atene,-ar fi scăpat
De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare
încît de zei el nu mai fu iertat;
A zis că va scăpa de mări zbătute,
Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute!
Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura
Ce hule-a scos, își prinse furca lui
În țapenele mîni, iar lovitura
Făcu să crape-n două-al stîncii grui.
O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura
Pe care sta Eant s-a dus cu hui
În marea care-atît de-adînc scufundă
Că singuri zeii știu cît e de-afundă.
Așa deci, bînd din apa cea sărată,
Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit
De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată
Mînie-a mării, pînă ce-a venit
La muntele Maleii, cînd deodată
L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit,
Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.
Dar și de-aici lui scris îi fu să scape,
Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse
Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu
Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse
Tieste casă, iar acum un fiu
Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse
Că iar se vede-n dulcea țară-i viu
Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,
Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.
Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată
De două litre de-aur, ce-l pîndea
Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată
Că trece Agamemnon, ca să-i ia
Egist putința de-a-și vădi bărbată
Și-acum Atridul inima ce-avea.
Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul
Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,
Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.
Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus
Bărbați la pîndă-n camera vecină.
Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus
La mal, chemînd pe frate-tău la cină.
El, neștiind, veni; și l-au răpus!
Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul
Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul.
Și-a fost omor așa că nu rămase
Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,
Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case
Ei unii pe-alții se-njunghiară toți.»
Și-atît de mare plînset m-apucase
Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți
Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul,
Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:
«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute!
Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,
S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te!
Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,
Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,
Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar
Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării.»
Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.
Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea
Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:
«Acestora le știu acum pierirea.
Dar cine este-al treilea cap aheu,
Ce-i mort ori viu robit în mare-airea?»
Răspunse el atunci: «E Odiseu,
Născutul din Laert stăpînitorul,
Acel ce-n Itaca domni poporul.
Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine,
Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui
La zînă, la Calipso, care-l ține
Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,
Căci n-are navă și nici soți cu sine
Să plece-odată-n dulce țara lui.
Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții
Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții,
Ci-n clipele din urmă te vor trece
La margini de pămînt seninii zei,
În locul unde Radamant petrece
Etern ferice-n cîmpii elizei.
Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,
Și-atît de lesne-i viața pentru cei
Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare
Trimite-Oceanul, aducînd răcoare.»
Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată.
Iar eu pornii la navă, și pe cînd
Mergeam așa cu inima-ntristată,
De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd.
Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,
Gătii cu soții cina, și-n curînd
Veni și noaptea din adîncul zării,
Iar noi întinși durmeam pe malul mării.
Iar cînd sosi și fiica dimineții,
La larg în apă navele le-au tras,
Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții
Catarg și pînze fiecărui vas,
Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,
Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.
Și-n apele Egiptului noi, dară,
Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară
Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută,
Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.
Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută,
Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,
Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.
Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt
Frumos lăsară zeii după mine
Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…
Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,
Vro zece zile-ori și mai mult să stai,
Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.
Și mîndre daruri îți voi da, trei cai
Și-un car frumos, și vei pleca ferice.
Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai
La zei, spre-a-ți aminti de-această cale,
Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale.
Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:
„Te rog acum să nu m-oprești să stau.
Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul
Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,
Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul
De-ai mei de-acasă, rege Menelau!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Homer