Zicînd, zbură-n tăcere din odaie
Cum făr’ de sunet zboar-o cucuvaie.
Simți flăcăul răzvrătită firea
Și-n el puteri și inimă de leu;
Mai mult ca pîn-acum și amintirea
Cu totu-l năpădi de Odiseu.
Și sta gîndind și-l covîrșea uimirea
Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.
Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul
Flăcău acum, s-asculte cîntărețul
Ce-n mijloc sta, cu mare glas cîntîndu-l,
Acel al grecilor cumplit amar
Pe care-Atene li-l urzi cu gîndul
Să-i piardă-n marea cea făr’ de hotar.
Ăst cîntec deci îl auzi, din rîndul
De sus al casei, fata lui Icar,
Și jos, pe scara plină de podoabe,
Veni grăbit cu două fete roabe.
Iar cînd, frumoasă, ea sosi-ntre strînșii
Fruntași aici, tăcut rămase stînd
Pe pragul salei largi, privind la dînșii;
Iar albul văl, din creștet rîurînd,
Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii
Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd
De-o parte și-alta cele două fete,
Și-oftînd, din prag, ea semn lui Femiu dete
„Tu, Femie, știi cîntări atît de multe
De oameni și de zei din cerul sfînt,
Cîntări din inimi și din suflet smulte;
De-acestea cîntă, căci atîtea sînt,
Iar ei, tăcuți, bînd vinul să te-asculte!
De ce nu lași tu jalnicul tău cînt,
Căci vai, pe mine, dintre toate-n lum ‘
M-ajunse-amarul cel mai făr’ de nume!
Că plîng pe-un om, și inima mea scade
Jălind pe-acel ce nume-avu vestit
Prin tot pămîntul țărilor helade!”
Răspunse Te’emac atunci uimit:
„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade
Să cerți ori nu pe-un cîntăreț dorit
De noi, și pe cuvîntul că ne cîntă
Ce-adînc în piept i-a pus o vrere sfîntă.
Dar nu-i de vină el ce cîntec scoate
Din inimă, căci asta-i darul lui!
De vină mai întîi e Joe, poate,
Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui
Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate!
Deci nu te supăra de cînt, căci nu-i
Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii!
El cînt-amarul ce-l răbdar-aheii,
Căci lumii doară de-acel cînt îi pasă
Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu.
Deci orișicît amar și griji te-apasă,
Tu trebuie să-l rabzi, cînd toți îl vreu.
Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă
Și dulcea viață singur Odiseu,
Ci mulți au fost care-au pierit eroii,
Făcînd războiul plin de plîns al Troii.
Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește
De casa ta, de furcă și război;
Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește?
Aici vom face numai ce vrem noi,
Și-anume eu, că eu sînt domn, firește!”
Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,
Căci bine-l pricepu și-a fost uimită
De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.
Iar cînd ajunse sus, pe plîns se puse,
Jălind pe cel jălit de-atîtea ori,
Și-a plîns așa pină ce-Atene-aduse
Un dulce somn pe ochii plîngători.
Ci-n sală jos scoteau acum nespuse
Cuvinte-acei obraznici pețitori,
Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul;
Și-urla de cîntec și de guri palatul.
Și-așa-ncepu-ntr-atîtea vorbe grele
Mîhnitul Telemac cuvîntul său:
„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,
Cei foarte-obraznici și vorbind de rău!
Lăsați acum aceste vorbe rele
Cari nu se cad vorbite de-un flăcău
Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cîntă
Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfîntă,
Iar mîne-apoi voi aduna la sfatul
Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac
Să știți că cer să-mi părăsiți palatul!
Iar dacă vouă-ospețele vă plac,
Cinstiți-vă pe rînd cu ospătatul
La voi prin case, nu lăsînd sărac
Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul,
Să stați de-a unui singur om, săracul,
Avere cît-a mai rămas, de care
Vă bateți joc acum ca niște hoți,
Atunci eu voi striga cu strigăt mare
La zeii cei de veci să-mi fie soți,
Și Zevs va face-amară răzbunare,
În casă să-mi pieriți cînește toți!”
A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză
De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.
Vorbind deci Antinou a lui Evpite,
Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac
Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite
Cuvintele-ntre noi, o Telemac!
Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,
Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!
Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,
Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege!”
Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,
De ce te superi pentru vorba mea?
Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,
O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea?
Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.
Ori domn a fi e, poate, faptă rea?
Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește,
Și-averea lui și casa lui sporește.
Dar nu de rege-i vorba, căci în țară
Sînt prinți destui ai neamului aheu;
S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară,
De-i mort, firește, regele-Odiseu!
Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară,
Și-n casa mea sînt rege singur eu!
Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;
Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sînt fiul!”
Răspunse Evrimah atunci, băiatul
Bătrînului Polib: „E drept ce-ai spus,
Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul
Cel sfînt de veci al zeilor de sus!
Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul.
Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus
În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade
Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.
Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice!
De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești?
În care parte-a lumii noastre zice
Că-i este-orașul? Îți aduse vești
De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?
Ori alte trebi avea, să-l sprijinești?
Ce om ciudat e el, oricine este!
Precum veni s-a dus fără de veste,
Fățiș nevrînd să aibă vro-ntîlnire
Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rînd!”
Răspunse Telemac: „A lui sosire
S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gînd
Să umblu doar aș mai avea vro știre.
Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicînd,
Și nici nu vreau să iau vrodată sama
Ce spun prorocii, cîți îi cheamă mama!
Străinu-acesta Mentes se numește,
Al lui Anhial, din viță de eroi,
Și-n mîndru-ostrov în Tafos stăpînește;
Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi.”
Așa vorbi, ci-n gînd știa, firește,
C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi
Se-ntoarseră la joc și glas de liră
Și pîn-adînc în noapte chefuiră.
Cînd neagra noapte-apoi sosi grăbită,
S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,
Trecînd prin curtea trainic îngrădită,
Mergea mîhnit spre mîndrul său iatac
Din partea casei cea mai-nalt clădită
Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.
Și-aprinsă-n mîni îi ridica făclia,
Mergînd în rînd cu el, Euriclia,
Bătrîna doic-a lui și-ngrijitoare
Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat
Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare,
Un preț de douăzeci de boi, și-a stat
În casa lui și-n vază și-n onoare
Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,
Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,
Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune.
Ea deci ducea aprinsa lumînare,
Bătrîna ce-l crescu de mititel
Și-l și iubea mai mult decît oricare
Din mulții-argați ce-avea pe lîngă el.
Deschise deci iatacul larg și mare
Și-ntrînd șezu pe-un scaun puțintel;
Scoțînd apoi frumosul strai de lînă,
I-l dete ei, iar vrednica bătrînă
L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul
In cui deasupra patului scobit.
Ieșind apoi a tras de lucitorul
Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,
Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul.
Deci noaptea-ntreagă el, acoperit
Astfel cu cerga cea de moale lînă,
Gîndea la drumul cel urzit de zînă.
Distribuie: