Odiseea/Cartea I (3) - Homer

3


Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,
Al cui ești tu? Să juri că sînteți gemeni!
La ochi și frunte foarte mult îi semeni.
Căci pîn-a nu pleca pe mări străine,
La Troia-n cîmp, noi ne vedeam mereu.
De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”
A zis. Iar Telemac: „Iubite-al meu!
Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,
C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!
Pe lumea asta fost-a fiu vrodată
Vegheat să știe cine-i este tată?
Firește,-aș vrea și eu să fiu, amice,
Un fiu al unui tată ce-ar trăi
La casa lui, îmbătrînind ferice;
Dar cel ce-n lume mai mult suferi,
Din cîți au fost și sînt, așa se zice,
C-al ăstui tată neferice-aș fi.
Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”
Răspunse-Atene-apoi, zicîndu-i iară:
„N-or pierde zeii-al casei voastre nume
Cît timp tu ești al Penelopei fiu!
Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,
Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?
E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!
Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,
Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;
Și-așa se poart-aceștia de obraznic
Că scîrb-ar face-oricărui om cuminte
Să vad-acest viespar de ticăloși.”
Răspunse Telemac vorbind cuvinte:
„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.
Cît timp trăia aici al meu părinte
În dulcea țar-a dragilor strămoși,
Era și-această cas-a noastră, poate,
Cu vaza ei și cu belșug în toate.
Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,
Făcînd pe-al lumii cel mai bun bărbat
S-ajungă omul cel mai dat uitării!
De moartea lui n-aș plînge-așa-ntristat,
De-ar fi murit în focul zbuciumării
La Troia-n cîmp, de-ortaci încunjurat,
Ori chiar și-ntors, în primele clipite,
La casa lui, aici, pe mîni iubite.
Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormîntul
Și-aheii noștri și vitejii soți,
Și-atunci l-ar fi avut întreg pămîntul
Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.
Dar neștiut pieri, tăcut ca vîntul!
Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,
Iar mie-ntîi durerile și plînsul!
Și n-aș mai plînge-atîta pentru dînsul
De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!
Cîți prinți aceste-ostroave stăpînesc,
În Dulichion și-n Zachint și-n Same
Și cîți pe-aici în Itaca domnesc,
Stau toți acum de capul bietei mame
Și toți o cer, și stau și-mi risipesc
Și cinstea mea și casa mea și-averea!
Iar mama biata n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,
Mi-o sting aceștia, pînă m-or fi dat
În scurtă vreme și pe mine gata!”
Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat
Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,
Să-i puie-n frîu pe-acești făr’ de rușine!
Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată
Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,
Cu două lănci în mîna sa bărbată
Și mîndru-n chip, așa cum l-am văzut
În viața mea de cea dintîie dată,
Cînd el întors din Efir a șezut
La noi și s-odihnea, iar eu copilu’
Steteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,
(Căci și la el a mers cu iuțea navă,
Cătînd pentru săgeți un ir de pus
Pe vîrful lor, spre-a duce-n răni otravă;
Dar fric-avînd de zeii cei de sus,
Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.
I-a dat-o însă tata, cînd i-a spus,
Că-i fuse tatei drag peste măsură),
Să vie el acu-ntr-acea făptură
Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul
Ce-l fac acești nemernici între ei,
Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul
Dar, negreșit, acestea sînt la zei,
Să vie-ori nu să-și curețe palatul
Sărmanul Odiseu de-acești mișei!
Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,
Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.
Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!
Tu cheamă mîne pînă-n zori pe-ahei
La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —
Vorbește-apoi și martori ia pe zei
Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,
Să plece pe-unde au averi și ei.
Iar mamă-ta, de-i place măritată,
Să plece-acasă la bogatu-i tată
Și-acolo nunta-n pace i-o gătească
Și zestre-i dea atît cît e cu drept
O fată dragă zestre să primească.
Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,
Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,
De vrei să birui, inima din piept)
Cu douăzeci de soți, și mergi și cată
Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.
Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,
Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi
Decît, pornit de Zevs, s-alerge-n lume.
Deci du-te-ntîi la Pilos, ca să-ntrebi
Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;
Și-apoi la Menelau, îndeosebi,
Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,
Acasă el sosit-a cel din urmă.
De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,
Oricîte-amaruri date-acum îți sînt,
Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.
Dar dac-auzi că-i mort și e-n pămînt,
Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă
Și-ntîi de toate-nalță-i un mormînt.
Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,
Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.
Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,
Atunci să te gîndești cum să dobori
Pe toți aci-n palaturile tale,
Pe-acești nerușinați de pețitori,
Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale
Și nici să nu te lași pînă-i omori.
Și nu-ți mai stea copilării în minte,
Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!
Ori n-auziși ce nume plin de veste
Prin lume-și dobîndi, căci a trimis
Într-altă lume vrednicul Oreste
Pe-acel nelegiuit care-a ucis
Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!
Ești mare și frumos și cap deschis,
Deci fă ca să vorbească mari de tine
Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!
Și-acum, eu sînt silit să plec la navă,
La soții mei, căci prea zăbavă fac
Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.
Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,
La inimă, și vezi de fă ispravă.”
Și-a scos cuvinte-oftate Telemac:
„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,
Și-n veci le voi ținea comoară-n minte.
Dar orice grabă ai și-oricît de mare,
Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar
O baie-ntîi, să iai ceva mîncare —
Și cum să pleci așa, fără de-un dar,
Ieșind din casa mea ca orișicare?
Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,
Să-l ai odor de-a pururi de la mine,
C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”
Răspunse-Atene-atunci: „Te rog și-l lasă
Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,
Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.
Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi
De mare preț, că foarte mult îmi pasă.
Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Homer