Iliada. Cântul II. Partea I-a - Homer

Toți peste noapte dormeau, și zeii ceilalți și bãrbații
Rãzboitorii din car, numai Zeus n-avea parte de tihna
Somnului. Sta chibzuind cum el sã-l înalțe pe-Ahile
Cinstea mãrindu-i cu pierderea multor Ahei la corãbii.
Una din toate la urmã-i pãru cã e mult mai cu cale,
Lui Agamemnon Atrid un vis momitor sã trimitã.
Visul la sine chemând, îi zise cuvinte ce zboarã:
„Du-te, tu, vis momitor, pe la repezi corãbii ahee,
Unde adormit e sub cort Atrid Agamemnon, și spune-i
Toate și-ntocmai așa dupã cum mi-e porunca; zorește-l
Sã înarmeze pe-Ahei, sã batã cu toatã greimea,
Poate chiar azi sã ia Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoitã, ci una de-acuma sunt zeii,
Domnii cei mari din Olimp, cãci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor, de-amenințã nori grei peste neamul din Troia.
”Zise, iar Visul porunc-auzindu-i îndatã purcese.
Neamânat el ajunse la repezi corãbii ahee,
Unde sub cort adormit îl gãsi pe Atrid Agamemnon;
Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour.
Stele la creștetul lui, în fãpturã ca Nestor, pe care
Mai cu temei îl cinstea între sfetnicii sãi Agamemnon.
Astfel întocmai fiind, grãi vestitorul lui Zeus:
„Dormi, tu vlãstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat sã doarmã cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Cãruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia tu aminte ce-ți spun: eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijã și milã de tine.
El porunci sã pornești cu întreaga oștire-narmatã,
Poate chiar azi sã iei Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoitã, ci una de-acuma sunt zeii,

Domnii cei mari din Olimp, cãci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor și nori grei pe Troieni i-amenințã din partea
Marelui Zeus. Deci adu-ți aminte și nu da uitãrii
Spusele mele de cum pãrãsi-te-va dulcea somnie.”
Asta rostindu-i, s-a dus. În cort a rãmas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau sã fie:
Și-nchipuia cã-ntr-o singurã zi cuceri-va cetatea.
Nesocotitul, el nu știa gândul ascuns al lui Zeus,
Care-a ursit-a din nou ca Troienii și-Aheii sã-ndure
Vaiete multe și-amaruri în valma cumplitelor lupte.
Craiul din somn se deșteaptã și glasul zeiesc îi rãsunã,
Iute se scoalã-n picioare și-mbracã o nouã și moale
Hainã frumoasã și mantia mare și-aruncã deasupra-i
Și o mândrețe de tãlpi și-nnoadã pe dalbe picioare,
Spada țintatã-n argint își prinde de umãr și-apucã
Trainicul sceptru ce-avea din strãbuni și în grabã se duce
Unde stau vasele Aheilor cei ferecați în aramã.
Tocmai suia pe Olimp și-a zorilor zânã Aurora,
Zeilor veste sã dea tuturor de ivirea luminii.
Dete Atride poruncã strigacilor crainici sã cheme
Oastea, ca toți sã s-adune feciorii pletoși din Ahaia.
Crainicii-ndatã crãinirã și-n pripã se strânser-Aheii.
Sfat mai întâi sfãtuirã oștenii de frunte, bãtrânii,
Lângã smolita corabie a craiului Nestor din Pilos.
Dupã ce-i strânse, rosti o povațã cuminte Agamemnon:
„Dați ascultare, prieteni. Venitu-mi-a-n tainicã noapte
Visul de sus de la zei. Era la vedere ca Nestor,
Tocmai ca el dupã stat, dupã chip, dupã toatã fãptura.
Stete la creștetul meu și-mi zise cuvintele aceste:
„Dormi, tu vlãstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat sã doarmã cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Cãruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia dar aminte ce-ți spun, eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijã și milã de tine.

El poruncit-a sã-ntrarmi pletoșii Ahei pân’ la unul,
Poate chiar azi sã iei Troia cu ulițe largi pietruite.
Zeii ce șed în Olimp de-acuma-nțeleși între dânșii
Cugetã toți la un fel, cãci lesne-i fãcu s-o asculte
Hera cu rugile ei și-acum pe Troieni i-amenințã
Zeus; tu asta pãstreazã-ți în minte. La vorbele-aceste
Visul se duse zburând și somnu-mi fugi de pe pleoape.
Hai dar pe Ahei sã-i pornim cu armele. Dar mai-nainte
Eu am sã-i pun la-ncercare vorbindu-le cum mi se cade
Și-o sã-i îndemn la corãbii sã fugã, sã plece pe mare.
Voi repeziți-vã care-ncotro și opriți-i cu gura.”
Asta grãindu-le Atride șezu. Între dânșii se scoalã
Domnul prundosului Pilos, bãtrânul, cumintele Nestor
Și sãnãtos chibzuind, așa începu sã cuvinte:
„Voi cãpetenii și Domni ai oștirii din Argos, prieteni,
Dacã venea sã ne spuie de visul acesta un altul,
Noi puteam zice cã minte și nu i-am fi dat ascultare;
Visul e însã visat de mai-marele nostru; de aceea
Hai sã vedem de se poate pe-Ahei sã-i pornim la bãtaie.”
Asta vorbi și întâiul din sfat se grãbi sã se ducã.
Sfetnicii toți, purtãtorii de sceptre, urmând pe pãstorul
Armiei, se ridicarã și gloate veneau cu grãbire.
Cum se pornesc câteodatã-mbulzindu-se roiuri de-albine,
Mișunã-ntr-una, ieșind din laturea stâncii scobite,
Zboarã și-n chip de chiorchine s-așazã pe flori primãvara,
Unele flutur-aicea grãmadã, altele acolo;
Astfel și oștile atunci roind din corãbii, din corturi,
Se îmbulzeau și în cete cu vuiet curgeau spre adunare,
Pe-așezãturã la mal. Ardea între dânșii zorindu-i
Vestea trimisã de Zeus. Se strânserã toți, dar soborul
Nu se putea mulcomi și pãmântul gemea sub povara
Gloatelor când s-așezau, cãci valmã era și vreo nouã
Crainici umblau sã-i potoale cu strigãte tari și s-aline
Zgomotul lor ca s-asculte pe Domnii, purceșii din Zeus.

S-au așezat ei la urmã și-a stat fiecare la locu-i.
Liniște apoi se fãcu și atunci se sculã Agamemnon,
Sceptrul în mânã țiind, pe-acel fãurit de Hefestos,
Care-l dãdu împãratului Zeus, nãscutul din Cronos;
Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, al lui Argus
Ucigãtor, iar acesta l-a dat lui Pelops cãlãrețul,
Iar Pelops lui Atreu, vestitul pãstor de noroade,
Care murind îl lãsã lui Tieste, bogatul în turme;
Craiul Tieste la rându-i îl dete sã-l poarte Agamemnon
Spre a domni peste Argos întreg, peste multele-ostroave.
El, sprijinindu-se-n sceptrul acesta, vorbi adunãrii:
„Voi, vitejime, Danai, tovarãși de luptã, prieteni,
Mare și grea e osânda ce-mi dete pãrintele Zeus,
Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne cã-n țarã
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuși acuma s-a pus sã mã-nșele grozav; mã silește
Calea spre țarã s-apuc rușinos dupã pierdere multã.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic,
Care-a surpat așa multe cetãți cu mândreþe de ziduri
Și o sã surpe mereu, cãci nebiruit e-n putere.
Vai, e-o rușine s-audã urmașii cumva cã Danaii,
Oaste așa multã și-atât de viteazã, luptarã zadarnic
Vreme-ndelungatã pe-aici, și deși se bãturã cu oameni
Mult mai puțini decât ei, biruința lor tot e departe.
Dacã-nvoindu-ne noi cu Troienii ne-om pune sã facem
Numãrãtoare-ntre noi de-o parte și alt-a oștirii
Și la un loc de s-ar strânge acei care au vetrele-n Troia,
Noi de ne-am pune cu toții în cete-mpãrțiți câte zece
Și ne-am alege pe câte-un Troian sã ne fie paharnic,
Multe zecimi de-ale noastre ar fi de paharnic lipsite;
Iatã cât eu socotesc cã întrecem la numãr dușmanii
Care-și au casele-n Troia. Dar dânșii mai au de-ajutoare
Oaste din multe orașe, bãrbați care luptã cu lancea
Și cu putere m-abat și nu-mi dau rãgaz sã pot bate

Troia, sã calc și sã nãrui cetatea cea trainicã-n ziduri.
Nouã sunt anii trecuți cu voia lui Zeus, și iatã,
Putrede-s grinzile, rupte odgoanele de la corãbii.
Dincolo-n țarã tânjind tot stau așteptându-ne acasã
Dragii copii și soțiile, rudele noastre, iar gândul
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rãmâne.
Deci auziți-mã toți și sã facem cum eu vã voi spune:
Hai sã fugim cu corãbii cu tot spre iubita-ne țarã,
Nu mai e chip sã luãm a lui Priam întinsã cetate.”
Astfel Atride grãi și îndatã stârni în mulțime
Dorul de ducã la toți care nu-i auziserã sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le rãscoalã pe Marea Icaricã Austrul
Și Bãltãrețul, lãsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca Munteanul când vâjâitor se înviforã aprig
Peste bogatele lanuri și vânturã spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripã
Toți spre corãbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor sã le-mpingã spre mare,
Șanțuri au prins sã desfunde, proptele trãgeau de sub vase,
Chiotul lor pân’la ceruri vuia de plãcerea plecãrii.
Oastea din Argos atunci, cu totu-mpotriva ursitei,
S-ar fi întors, dacã n-ar fi zis Hera zeiței Atena:
„Vai mie, fiicã ne-nvinsã a vijeliosului Zeus,Ce fel?
Așa au sã plece Aheii spre scumpa lor țarã,
Fuga-n corãbii luând-o pe spetele largi ale mãrii
Vor pãrãsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, mãcar cã din pricina dânsei
Mulți mai pierirã pe-aici, departe de scumpa lor țarã?
Du-te la tabãr-Aheilor cei înarmați în aramã,
Ține în loc pe tot insul cu graiul domol și pe nimeni
Nu pãsui de pe mal sã împingã corãbii pe mare.
”Zise, și-Atena din ochi scânteind îi ascultã cuvântul.

Pleacã de sus din Olimp, și zburând de pe culme la vale,
Se pomenește în clipã la repezi corãbii ahee,
Unde și dã de Ulise, potriva lui Zeus la minte.
Sta el acolo nevrând sã s-atingã de bine podita-i
Neagrã corabie, pieptu-i fiind copleșit de mâhnire.
Palas din ochi scânteind, s-apropie-ndatã și-i zice:
„Laertiene, tu, vițã de zei, iscusite Ulise,Ce fel?
Așa veți tuli-o-napoi spre iubita-vã țarã
Fuga luând-o-n în corãbii vâslite de mulți, și la Troia
Veți pãrãsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, mãcar cã din pricina dânsei
Mulți din ai voștri pieirã departe de scumpa lor țarã?
Nu mai sta nici o clipitã, dã fuga prin tabãrã iute,
Ține în loc pe tot insul, vorbește-le blând, și pe nimeni
Nu pãsui de pe mal sã împingã corãbii pe mare.
”Zise, iar el dupã glas cunoscu cã e graiul zeiței.
Mantia și-o lepãdã și porni; de pe jos o culese
Crainicul itacian Evribate venindu-i din urmã.
El înainte ieșind lui Atride, luã de la dânsul
Sceptrul de-a pururea trainic, și-n mânã cu dânsul purcese
Cãtre corãbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramã.
Cum el în fațã-i vedea cãpetenii și oameni de frunte,
Calea pe loc ațiindu-le așa le zicea cu blândeþe:
„Nu stã, sãrmane, frumos de fricã sã fugi ca mișeii.
Hai și rãmâi tu pe-aici și pe alții oprește-i din fugã.
Nu știi tu bine ce gând avu azi mai marele nostru,
El îi încearcã pe-Ahei, curând o sã-i certe pe dânșii;
Și apoi nici n-auzirã cu toții a lui cuvântare.
Mi-i sã nu-și verse mânia pe voi, o bãrbați din Ahaia.
Gânduri înalte doar cugetã craiul, a zeilor vițã,
Cinstea-i purcede din Zeus și-i drag înțeleptului Zeus.
”Dar pe ostașul de rând, care-n fațã-i da fuga cu țipãt
Domnul cu sceptru-l pocni și așa se rãsti cãtre dânsul:
„Stai, ticãloase, pe loc și ascultã mai bine porunca

Celor mai mari decât tine, netrebnice tu, și mișele,
Care nimic nu plãtești, dacã-i vorba de sfat ori rãzboaie.
Nu deopotrivã pe-aicea cu toții domni-vor Aheii;
Rãu e când Domnii sunt mulți, numai unul sã fie-ntre oameni
Cârmuitor și stãpân, numai cine primi de la Zeus
Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supușii.
”Oștile așa stãpânind din nou le mâna spre-adunare.
Toți alergarã-napoi de la vasele lor, de la corturi,
Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mãrii,
Când se bat valuri de mal și fierbe și urlã noianul.
Toți s-așezarã la loc și cu toții tãcere fãcurã;
Numai Tersit, un flecar, rãstindu-se tot fãcea gurã,
El care-a fost priceput la necuviinți de tot felul
Și la bârfeli rușinoase în veșnica-i sfadã cu Domnii,
Cum îi pãrea cã stârni-va cu vorbele-i hazul oștirii.
N-avea pereche de slut în oștirea venitã sub Troia;
Spanchiu era el și olog; mai avea dup-aceea și umeri
Strâmbi și la pieptu-i aduși și-i stãtea țuguiat pesteumeri
Creștetul lui, și abia niște fire de pãr pe la creștet.
Tare era urâcios lui Ulise și chiar lui Ahile,
Numai cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tãbãra cu batjocuri țâvlind; iar Aheii din juru-i
Strașnic erau supãrați și-aveau ciudã grozavã pe dânsul.
Totuși el, tare zbierând, îl mustra pe Atrid Agamemnon:
„Ce te mai jãlui și ce vrei, nãscutule tu din Atreus?
Corturi ai pline de-aramã și ai tu la tine prin corturi
Multe și-alese femei, care noi ți le dãm dupã pradã,
Ție-naintea oricui, dacã noi cucerim vreo cetate.
Ori mai duci lipsã de aur, comoara cu care te-mbie
Vr’un bogãtaș de la Troia, voind sã-și rãscumpere fiul
Care în lanțuri de mine-i adus sau de altul de-ai noștri?
Ori îți mai trebuie vreo tinericã s-o ții pentru tine
Colea deoparte, s-o tot drãgostești? Dar nu se cuvine,
Tu, cãpitanul, sã-i duci pe sãrmanii Ahei la pieire.

Oameni molâi și de-ocarã! Muieri, nu bãrbați din Ahaia!
Hai în corãbii sã mergem în țarã, lãsându-l pe-acesta
Singur în Troia, pe-aici sã se-mbuibe de daruri, sã vazã
Dacã-i suntem de-ajutor noi armia, ori dimpotrivã,
El care chiar pe Ahile, viteaz mai de seamã ca dânsul,
L-a înjosit, cã luatu-i-a darul și-l are la sine.
Fierea-i lipsește de tot lui Ahile și prea-i de tot moale;
Altfel acest-ar fi fost pãcatul tãu cel mai din urmã.”
Asta zicea dojenind pe craiul Atrid Agamemnon;
Dar îl ajunse pe el repezindu-se asupra-i Ulise
Și, pe sub gene privind, așa-l strãșnici de aproape:
„Nesocotite flecar, cât ești tu de meșter la vorbã,
Mântuie; nu te sfãdi cu mai-marii, Tersite, tu singur.
Mai ticãlos, mai mârșav eu nu cred cã-i altul ca tine
Printre oștenii veniți cu Atride sub Troia. De aceea
Taci și sã nu le mai porți tu prin gurã a mai-marilor nume,
Nici sã-i bârfești ca un prost și sã cauți prilejul plecãrii,
Nu știm aievea deplin cum trebile-aceste urma-vor –
Oare cu bine ori fãrã noroc înapoi ne-om întoarce.
De-asta tu azi pe-Agamemnon Atride, pe domnul oștirii
Stai ponosind cã vitejii Danai îl încarcã cu daruri
Și-l amãrãști cu-ale tale batjocuri în faț-adunãrii.
Una ți-oi spune din parte-mi și-ntocmai așa o sã fie:
Cum te-oi mai prinde din nou prostindu-te pânã-ntr-atâta,
Capul sã nu și-l mai poarte mai mult peste umeri Ulise,
Nici sã mã cheme mai mult pãrintele lui Telemahos,
Dacã, pe tine-nºșfãcându-te, nu te despoi de veșminte.
De-astã manta și cãmașã sub care-ți ascunzi goliciunea
Și ciomãgindu-te apoi și fãcându-te așa de rușine,
Nu ți-oi da drumul de-aici cu vaiet sã pleci la corãbii.”
Asta rostind, l-a izbit peste umãr, pe spate cu sceptrul;
S-a-ncovoiat el atunci și din ochi i se scurserã lacrimi.
Sângele-i s-a nãsãdit și bolfã crescutu-i-a-n spate,
Unde-l pocnise cu sceptrul. și-a stat ghemuit de cutremur

Și de durere, cu ochii bleojdiți și ștergându-și obrajii,
Râser-Aheii cu poftã de dânsul, cu toatã mâhnirea
Și a lor caznã ce-aveau, și așa cuvântau între dânșii:
„Doamne, cã multe frumoase isprãvi mai fãcu și Ulise,
Ori sfãtuindu-ne bine ori oastea gãtind-o de luptã,
Însã nimica mai bun decât fapta ce-acum a fãcut-o,
Gura-nchizându-i acestui limbut bârfitor și obraznic.
Mult va mai trece de-acum pânã el sã cuteze vr’odatã
Sã mai înfrunte pe Domni, probozindu-i cu vorbe de-ocarã.”
Asta mulțimea grãi. Iar cuceritorul Ulise
Scoalã-se, sceptrul țiind; alãturi de dânsul
Atena Fulgerãtoarea din ochi, întocmai la chip ca un crainic,
Gloatelor strigã tãcere, ca toți, de la-ntâiele rânduri
Pânã la cele din urmã, s-audã vorbirea-i, domnescul
Sfat sã priceapã. și-a zis dupã asta chititul Ulise:
„Doamne Agamemnon, Aheii ar vrea între Domnii de astãzi
Cel mai de-ocarã s-ajungi, sã fii de batjocura lumii.
Nu se mai țin de tocmeala ce singuri fãcurã cu tine
Încã de când au pornit ca sã vie încoace din Argos,
Cum cã ei nu se întorc fãrã numai când nãruie Troia.
Nu vezi cum dânșii, întocmai ca niște copii ori vãdane,
Plâng și se tânguie, dornici de ducã. E drept cã oricine,
Prins de alean, mai la urmã dorește întorsul în țarã;
Chiar de lipsește de-o lunã de-acasã, de lângã femeie,
Omul își iese din fire-n corabia multelor vâsle,
Dacã-l bat vifore iarna și mãri vânzolite de valuri,
Darmite noi care stãm pe aicea zãbavnici de nouã
Ani rotitori. De aceea doar nu-i cu bãnat cã Aheii
Suferã lângã corãbii. Dar totuși ar fi cu rușine
Vreme-ndelungã s-adaste și goi sã se-ntoarne pe-acasã.
Mai pãsuiți, o prieteni, și stați o bucatã de vreme
Ca sã vedem dacã-i drept ce Calhas prorocul ne spuse.
Bine v-aduceți aminte de-o pildã, cãci martori cu ochii
Furãți voi toți care teferi scãparãți de iesmele morții.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Homer