Iliada. Cântul I. Partea II-a - Homer

Eu ca tovarãș al lor mã dusesem din Pilos, din țara-mi
Cea de departe de tot; mã poftiserã ei de la sine.
Dupã putere luptam singuratic și eu, dar cu dânșii
Nimeni n-ar fi îndrãznit sã se mãsure-n ziua de astãzi.
Totuși de mine-ascultau, țiind seamã de spusele mele.
Hai dar și voi ascultați: e mai bine s-asculți și de altul.
Tu, Agamemnon, deși ești puternic, sã nu-i iei femeia.
Lasã-i-o; de la început cu ea-l dãruirã Danaii.
Nu te purta, o Ahile, și tu, dușmãnește, cu craiul;
N-a fost vreodatã de-asemenea cinste pãrtaș un al doilea
Domn de toiag purtãtor, dãruit cu mãrire de Zeus.
Dacã tu ești un viteaz și ai pe-o zeițã de mamã,
El e mai mare, fiindcã-i stãpân pe mai multã oștire.
Hai potolește-te, Atride, și tu; eu te rog cu-nadinsul,
Lasã mânia și cruțã pe-Ahile, cã el este scutul
Nerãzbãtut al Aheilor, când se pornește rãzboiul.
”Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon:
„Vorbele-ți toate sunt bune și drepte, cinstite bãtrâne,
Dar mai presus de noi toți vrea dânsul aicea sã fie,
Sã-i înfrâneze pe toți și la toți sã-și întindã domnia
Dând tuturora porunci, dar n-o sã-l asculte nici unul.
Dacã voinic și rãzboinic fãcutu-l-au nemuritorii,
Datu-i-au oare și voia pe alții sã-i facã de ocarã?”
Sare la rându-i Ahile și astfel îi curmã cuvântul:
„S-ar cuveni negreșit sã-mi zicã mișel și netrebnic,
Dacã pleca-m-aș smerit și orbește la tot ce mi-ai spune.
Altora tu rânduiește, dar mie sã nu-mi dai poruncã.
Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale.
Însã eu una ți-oi spune și bine înseamnã-ți-o-n minte:
Brațele nu mai ridic sã mã-ncaier cu tine sau altul
Pentru femeie, cã datã-i de voi și de voi mi-e rãpitã;
Însã din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine
Nu vei putea tu nimica sã-mi iei cu puterea și sila.
Haide, poftește și-ncearcã, de vrei ca sã vadã cu toții

Cum șurui-va pe loc sub lancea mea sângele-ți negru!”
Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfãdirã,
Și ridicându-se sparserã sfatul de lângã corãbii.
Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte,
Oastea-i cu sine luând și pe Menețianul Patroclu.
Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse,
Puse vâslași douãzeci înãuntru și jertfa spãșirii
Pentru Apolon, și-aduse pe fata chipoas-a lui Hrises,
Iar cãpitan de corabie a fost iscusitul Ulise.
Dupã ce ei se suirã, plecarã pe cale de ape.
Iar Agamemnon da zor sã se curețe oștile-n scaldã.
Toți se spãlau și aruncau lãutorile, zoile-n mare
Și lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline,
Capre și tauri pe marginea mãrii cea neroditoare,
Fumul de arsurã a fripturii la cer se suia-n rotocoale.
Asta fãcurã prin tabãrã ei. – Iar Atrid Agamemnon
Nu da uitãrii ce-n sfadã-l fãcu s-ameninþe pe-Ahile,
Și s-a întors poruncind lui Taltibiu și lui Evribate,
Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivã de harnici:
„Mergeți acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul,
Pe-mbujorata Briseis de mânã luați și-mi aduceți.
Dacã el nu vrea s-o deie, -nsoțit de mai mulți mã voi duce
Eu s-o ridic de la el, și atunci mai amar o sã-i fie.”
Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavã poruncã.
Ei peste voie pãșind pe aproape de marea pustie,
Merserã la Mirmidoni, nu departe de nãvi și de corturi,
Unde-l aflarã la cort pe lâng-a lui navã smolitã.
Cum îi vãzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie.
Crainicii steterã-n fațã-i, cuprinși de rușine și teamã;
Nu cutezarã mãcar binețe sã-i dea, sã-l întrebe,
Dar dumerindu-se, așa-i agrãi ca prieten Ahile:
„Crainici, noroc vouã, soli trimiți de bãrbați și de Zeus!
Haideți încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vinã;
El doar pe voi vã trimise pe-aici dupã fata lui Brises.

Du-te și scoate-o din cort, mãrite Patrocle, și dã-o
Celor doi crainici s-o ducã. Dar martori sã fie naintea
Preafericiților zei, tuturor muritorilor oameni
Și a tiranului crai, dac-o fi oarecând sã mai fie
Iarãși nevoie de mine sã apãr de cruntã pieire
Oștile lui. Dar el turbã și-i orb de cumplitã mânie,
Nu-și mai dã seamã, nici catã-napoi și-nainte sã vazã
Cum la corãbii se pot rãzboi fãrã pierdere-Aheii.”
Astfel a zis, și Patroclu fârtatului sãu se supuse;
Scoase pe dalba Briseis din cort și o dete s-o ducã
Crainicii. Dânșii luând-o pornirã-napoi spre corãbii;
Silnic femeia pãșea împreunã cu ei. Iar Ahile
Merse și stete plângând pe marginea mãrii albastre,
Singur, departe de-ai sãi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugã fierbinte rosti cãtre Tetis:
„Mamã, de vreme ce-mi deteți din naștere zile puține,
Cinste mãcar trebuia sã-mi dea mie-mpãratul olimpic,
Cel care tunã-n vãzduh. Dar nu mã cinsti el acuma
Cât de puțin, cãci marele Domn Agamemnon Atride
M-a înjosit, cã luatu-mi-a darul și-l are la dânsul.”
Astfel a zis lãcrimând; auzitu-l-a mamã-sa, Doamna,
Tocmai din mare, din fund, de pe lângã bãtrânul ei tatã.
Grabnicã ea ca o ceațã rãsare din undele albe,
Vine și șade-naintea feciorului ei care plânge
Și-l netezește cu mâna și zice cu drag lui Ahile:
„Ce plângi tu, fãtul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine?
Spune-mi tu mie și nu-mi tãinui, ca s-o știm împreunã.”
Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca șoimul:
„Știi tu, și ce sã-ți înșir câte toate știute de tine?
Fost-am la Teba, cetatea de piatrã a-mpãratului Vultur,
Am pustiit-o și-adus-am în tabãrã prãzile toate;
Oameni și-avuturi Aheii cinstit împãrțirã-ntre dânșii.
Pe-mbujorata Hriseis o deterã lui Agamemnon.
Tatãl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcașul,

Vine la vasele Aheilor cei ferecați în aramã,
Vrând sã rãscumpere fata-i cu o mare mulțime de daruri.
Preotu-n mânã țiind pe o cârjã de aur cununa
Zeului Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivã,
Dar mai cu seamã de-Atrizi, cele douã mai mari cãpetenii.
Cum l-auzirã, cu toții strigau, învoindu-se Aheii
S-aibã rușine de preot, primindu-i bogatele daruri.
N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon
Și fãrã milã respinse pe Hrises cu asprã poruncã.
Foarte-amãrât se întoarse bãtrânul și ruga-i rostitã
Febos voios auzind, cã mult mai ținea el la preot,
Vajnic începe sã tragã-n Ahei, de picau din oștire
Morți cu duiumul și-n tabãra mare zburau ucigașe
De pretutindeni sãgeți. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas,
Ca un deplin știutor, ce cugetã arcașul olimpic,
Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu sã-mpãcãm.
Dar de astaSe-nfurie Atrid și, sculându-se-ndatã-n picioare,
M-amenințã cu o vorbã ce-acuma o vezi împlinitã.
Iatã cã puser-Aheii pe fatã-n corabia neagrã
Și-o petrecurã la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon,
Iar pe copila lui Brises, rãsplata ce-mi deterã Aheii,
Crainici trimiși de Atrid adineauri din cort mi-o luarã.
Însã, tu mamã, de poți, ocrotește și apãrã-ți fiul.
Repede du-te-n Olimp și acolo te roagã de Zeus,
Dacã vreodatã fãcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul.
Te-am auzit doar acasã la tata eu însumi adese
Cum te mândreai povestind cã pe Zeus cel negru de nouri
Singurã tu între zei îl feriși de prãpãd și ocarã,
Când s-apucaserã-n lanțuri odatã sã-l ferece zeii,
Hera, Poseidon și Palas Atena. Cãci tu, o, zeițã,
Dusu-te-ai și-ai izbutit pe marele zeu sã-l dezlãnțui,
Iute chemând în Olimp pe cel cu o sutã de brațe,
Cãruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii,
Un uriaș care-ntrece-n putere pe tatã-sãu Cerul.

Dânsul alãturi de Zeus se puse, fãlos de mãrire;
Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legarã pe Zeus.
Ast-amintește-i, în fațã-i te-așterne și-apucã-i genunchii,
Roagã-l de vrea pe Troieni la arme cumva sã-i ajute
Și cu înfrângeri pe-Ahei sã-i împingã spre mal la corãbii,
Pentru ca astfel de craiul lor toți sã se bucure-Aheii
Și ca sã vadã ce orb a fost marele Domn Agamemnon,
Când a fãcut de rușine pe cel mai viteaz din Ahaia.”
Tetis, cu lacrimi în ochi, așa i-a rãspuns lui Ahile:
„Vai, o copile, de ce te-am nãscut și crescut ca sã suferi?
Bine ar fi fost sã rãmâi neatins și neplâns la corãbii,
Cãci numãrate sunt zilele tale și scurtã ți-i viața;
Scris e sã mori în curând, și totuși nu-i altul ca tine
Nenorocit, în palat te-am nãscut sã fii pradã rãstriștii.
Eu mã voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul,
Și-astea le-oi spune lui Zeus strãfulgerãtorul, și poate
El sã m-asculte. Tu stai pânã-atuncea la repezi corãbii,
Ține mânia pe-Ahei și lupta-nceteazã cu totul.
Zeus de ieri a purces și s-a dus la ospețe cu zeii
Spre Okeanos departe la bunul norod etiopic
Și-are sã vie-n Olimp în ziua de-a douãsprezecea.
Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramã a lui Zeus
Și-l voi ruga în genunchi și poate pe el sã-l înduplec.”
Asta zeița grãind, s-a dus pãrãsind pe Ahile
Mult supãrat de Briseis cea bine la mijloc încinsã,
Care cu sila luatã i-a fost. – Ulise-ntr-aceea,
Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa.
Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetãții,
Pânzele strânserã, le-adãpostirã-n corabia neagrã
Și rãzimarã catargul de furcã dând drumul la funii
Și-naintarã vâslind cãtre mal la popas de corãbii,
Cangea lãsarã-n afund și legarã frânghii de pripoane.
S-au pogorât dupã asta cu toții pe marginea mãrii
Și au cãrat hecatomba menitã lui Febos Apolon

Și pe Hriseis au luat-o din vasul pe mãri plutitorul.
Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilã,
Tatãlui ei cel iubit o încrede și astfel îi zice:
„Hrises, aici mã trimise mai-marele Domn Agamemnon
Fiica-ți iubitã s-aduc și sã-nchin spãșitoare jertfire
Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon,
Care ne-aduse prin tabãr-amaruri și vaiete multe.”
Asta rostindu-i Ulise i-o dete, și vesel bãtrânul
Fata-și primi. Iar oștenii degrabã pe rând așezarã,
Lângã altarul cel bine clãdit, ale zeului jertfe
Și se spãlarã pe mâini și orzul sfințit ridicarã.
Preotul brațele-ntinse și tare-ncepu sã se roage:
„Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultã, tu paznicul Hrisei,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântã,
Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostitã
Aspru pe-Ahei pedepsind și cinstindu-mã astfel pe mine,
Iatã și-acuma fierbinte te rog, împlinește-mi dorința:
Mântuie-ndatã pe-Ahei și înlãturã neagra urgie.”
Astfel rugându-se zise, și Apolon i-ascultã rugarea.
Dupã ce dânșii se roagã și orzul presarã-ntre coarne,
Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, și le jupoaie;
Coapsele taie din trup, le înfãșurã apoi în grãsime,
Împãturindu-le-n douã, deasupra pun crudele cãrnuri.
Despicãturi cuviosul aprinde și toarnã vin negru;
Stau împrejuru-i feciori și-l ajutã cu țepele-n mânã.
Dupã ce arserã buturi și din mãruntaie mâncarã,
Carnea rãmasã, tãind-o-n felii, în frigãri o trecurã,
O rumenirã frumos și o traserã de pe jeratic.
Când isprãvirã cu totului tot și ospãțul fu gata,
Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânșii.
Când dupã asta ei toți potoliserã setea și foamea,
Cãnile ochi le umplurã cu vin și cu apã feciorii,
Și tuturor în pocale turnau ca sã-nceapã-nchinarea.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Homer