Iliada. Cântul I. Partea I - Homer

Cântã, zeițã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudã ce-Aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltã,
Trupul fãcându-le hranã la câni și la feluri de pãsãri
Și împlinitã fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul nãscut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat dupã cearta ce fuse-ntre dânșii iscatã.
Care fu zeul ce-i puse pe ei sã s-apuce de sfadã?
Fiul lui Zeus și-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,
Molimã grea rãspândise și oastea-i pornise sã piarã,
Pentru c-Atrid cutezase pe preotul Hrises sã-nfrunte,
Când cuviosul veni la corãbii, în tabãr-ahee,
Ca sã-și rãscumpere fata cu-o mare mulțime de daruri.
Cârja de aur ținând cu podoabe de sfinte cordele,
Daru-nchinat lui Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivã,
Dar mai cu seamã de-Atrizi, cele douã mai mari cãpetenii:
„Voi, cãpetenii Atrizi și Ahei cu frumoase pulpare,
Fie ca zeii-ntronați în Olimp la rãzboi sã v-ajute
Troia ușor sã luați și cu bine s-ajungeți acasã!
Ci-napoiați-mi copila robitã, primind aste daruri,
Dacã vã temeți de fiul lui Zeus, de-arcașul Apolon.”
Asta vorbi, și cu toții strigau, învoindu-se-Aheii
S-aibã rușine de preot, primindu-i mândrețea de daruri.
Nu i-a plãcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,
Și l-a respins fãrã milã pe preot cu asprã poruncã:
„Vezi, o moșnege, sã nu te mai prind pe-aici la corãbii,
Ori între noi zãbovind ori încoace venindu-ne iarã;
Mi-e cã ți-or fi de prisos a ta cârjã și semnele sfinte.
Nu-și voi da fata-napoi, ba chiar cãrunți-va-n robie
Tocmai în Argos acasã la mine, de țara-i departe,

Pânzã țesând la rãzboi și culcându-se-alãturi de mine.
Du-te dar, nu mã-ndârji, dacã teafãr dorești sã poți merge.”
Astfel a zis, și bãtrânul de teamã, auzindu-i porunca,
Merse tãcut pe la marginea mãrii bãtutã de valuri
Unde deoparte stãtu și rugare rosti cãtre zeul
Febos Apolon, nãscutul din Leto, pletoasa zeițã:
„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântã,
Dacã ziditu-ți-am eu vreun mândru locaș de mãrire,
Ori închinatu-ți-am grasele buturi de capre și tauri,
Glasul auzi-mi-l, Doamne, și-o singurã vrere-mplinește-mi:
Stropii de plâns, cu sãgețile tale plãteascã-mi Danaii!”
Astfel rugatu-s-a el. Auzi sãgetatul Apolon
Și mânios de pe vârful Olimpului merse la vale
Arcul pe umãr având și tolba vârtos cãpãcitã.
Lung zuruirã sãgețile-n tolba-i din spate, când zeul
Plin de mânie porni, nãlucindu-se-asemenea nopții,
Stete deoparte de tabãr-apoi și da drumul sãgeții.
Groaznic fu zãngãnul arcului cel luminos ca argintul.
Zeul întâi nimerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni,
Dar mai ținti dup-aceea și-n oaste sãgeți otrãvite,
Morții ardeau sumedenii pe ruguri. și-n vreme de nouã
Zile, prin lagãr, zburarã sãgețile dumnezeirii.
Dar într-a zecea pofti Peleianul la sfat ostãșimea,
Povãțuit el fiind de zâna cu brațele albe,
Hera, ce fuse-ngrijatã cã pier de nãpastã Danaii,
Când laolaltã se strânse și fu așezat-adunarea,
Iutele-Ahile, sculându-se, așa începu cuvântarea:
„Cred, o Atride, cã noi o sã fim nevoiți sã ne-ntoarcem
Iar înapoi, rãtãcind, dac-o fi sã scãpãm de la moarte,
Cãci deopotrivã ne secerã oastea rãzboiul și ciuma.
Sã întrebãm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tâlmaci, cã și visele vin de la Zeus,
Ca sã ne spunã de unde-i înverșunul zeului Febos?

Ceartã-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare și capre alese
El, dobândind, ar voi de la noi sã-și abatã urgia?”
Zise și-ndatã șezu. Dar iatã, se scoalã-ntre dânșii
Fiul lui Testor, întâiul și fala prorocilor, Calhas,
Care știa câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor,
Și cârmuise ale Aheilor vase pe mare spre Troia
Numai cu darul ghicirii, cu care-l cinstise Apolon.
Bine cu mintea-i chitind, luã Calhas cuvântul și zise:
„Scumpe lui Zeus Ahile, tu-mi ceri sã vã spun tuturora
Care sã fie necazul arcașului, Febos Apolon?
Eu bucuros o voi spune; ia seama tu însã și jurã-mi
C-ai sã fii gata sã-mi dai ajutor cu vorba și fapta.
Mi-e sã nu supãr cumva între Domnii Ahei pe acela,
Care-i mai tare ca toți și de care cu toții ascultã.
Biruie craiu-n mânie pe cel care-i stã sub poruncã;
Ciuda-i, mãcar cã pe o zi și-o ascunde și-o-nãdușã-n sine,
Colcãie totuși în pieptu-i și catã prilej mai pe urmã
Ca s-o descarce. Deci juruie-mi tu, dacã vrei sã mã aperi.
”Numaidecât îi rãspunse lui Calhas șoimanul Ahile:
„Inimã prinde, destainã și spune ce cugetã zeii,
Iatã, mã jur pe Apolon, iubitul fecior al lui Zeus,
Cãruia, Calhas, rugându-te, Aheilor taine dezvãlui:
Pânã ce eu mai viez și mai vãd pe pãmânt, lâng-aceste
Vase adâncate, nici unul din toatã aheimea de fațã
N-o sã te-atingã cu procleta-i mânã, nici chiar Agamemnon,
Care se laudã aci între Domni cã e cel mai de frunte.
”Negreșitorul proroc mai prinse curaj și rãspunse:
„Nu pentru jertfe, și nici juruite prinoase ne ceartã,
Ci-i supãrat el de preot, cã prea-l necinsti Agamemnon,
Nu dezrobi pe copilã, nici daruri primi de la dânsul.
De-asta țintașul atâtea necazuri ne-a dat și-o sã deie.
Molima n-o sã se-ndure s-abatã din tabãr-ahee
Pânã ce tatãlui pe sprâncenata copilã n-om da-o

Fãrã de daruri și platã și nu-i vom aduce la Hrisa
Jertfa spãșirii. Așa împãca-vom pe zeu îmblânzindu-l.
”Zise și-ndatã șezu; dar iatã se scoalã-ntre dânșii
Plin de mâhnire și ciudã viteazul Atrid Agamemnon;
Mintea-i cu totului tot cuprinsã de negrele gânduri
Și de mânie aprinși ca focul îi scânteie ochii.
Catã hain mai întâi la Calhas și astfel îi zice:
„Calhas, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnicã vorbã;
Rãul plãcutu-ți-a pururi, și pururi menit-ai a rele.
Nici ai rostit oarecând și nici fãptuit-ai vreun bine.
Chiar și acum prorocind, Danailor spui tuturora
Cum cã de-aceea pedepse ne dete țintașul olimpic,
Numai cã eu am respins bogatul rãscumpãr al fetei,
Pentru c-aș vrea înadins ca ea sã rãmâie la mine.
Drept e cã-mi place mai mult decât Clitemnestra, soția
Din tinerețele mele; doar nu-i mai prejos ca femeie
De priceputã, de harnicã ce-i și de-naltã și mândrã.
Totuși voi da-o-napoi la pãrinți, dac-așa e mai bine.
Nu voi sã-mi piarã oștirea, ci teafãrã toatã sã-mi fie.
Iute-mi alegegi o altã rãsplatã, ca nu cumva singur
Nedãruit sã fiu eu între Ahei, cã doar nu se cuvine.
Bine cu toții vedeți ce fel de rãsplatã voi pierde.”
Dar îl întâmpin-Ahile șoimanul zicându-i: „Atride,
Cel mai slãvit între oameni și mai ahtiat dupã avere,
Cum și de unde sã-ți deie bãrbații Ahei o rãsplatã?
Bunuri prea multe de-a obștii noi nu știm pãstrate niciunde;
Câte-am prãdat în orașe la Troia, împãrțitu-le-am toate;
Nu se mai cade oștirea pe-aceste-napoi sã le cearã.
Dã pe Hriseis acuma și-mpacã pe zeu, iar Aheii
Te-or dãrui întreit și-mpãtrit, dacã bun va fi Zeus
Sã pustiim a lui Priam cetate temeinicã-n ziduri.”
Zise din nou ridicându-se craiul Atrid Agamemnon:
„Nu-mi fi așa de viclean pe cât ești de voinic, o, Ahile,
Cel arãtos ca un zeu, cãci n-o sã mã birui cu vorba,

Nici vei putea sã mã-nșeli. Ori vrei s-ai rãsplatã tu singur
Și despoiat sã fiu eu, de mai stãrui sã dau pe femeie?
Doar dacã mãrinimoșii Ahei îmi vor face pe voie
Și mi-or alege pe alta, totuna la preț cu aceea.
Nu mi-o vor da-o, eu însumi atunci voi lua de la tine
Darul cu sila. De nu, de la Aias ori chiar și din corturi,
De la Ulise, și las’ sã se-nfurie apoi orișicine,
Dar despre asta putem sã vorbim între noi și pe urmã;
Hai sã împingem pe valuri acum o corabie neagrã,
Punem într-însa vâslașii mai repede și hecatomba
Și sã pornim în corabie pe-mbujorata Hriseis.
Unul sã fie mai-marele și purtãtorul de grijã,
Aias ori Idomeneu ori dumnezeiescul Ulise;
Ba chiar tu însuți, Ahile, tu cel mai cumplit între oameni,
Jertfe s-aduci și sã-mbuni pe izbãvitorul Apolon.”
Crunt pe sub gene privind, rãspunse șoimanul Ahile:
„Vai, ferecatule-n sfrunt și veșnic pornit pe câștiguri,
Cum sã se-nduplece Aheii, plecați la poruncile tale,
Drumuri sã batã sau tari sã tot stea la rãzboi cu dușmanii?
Nu de necaz pe Troieni, am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mã bate pe-aici, doar nu mi-s Troienii de vinã;
Nu mi-au rãpit ei cirezi, nici stave cumva de-ale mele,
Nu mi-au stricat ei nici roadele-n țara bãrbaților Ftia
Cea cu pãmânt roditor, cã la mijloc sunt stavile multe,
Munții cu umbre pe vãi și marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat dupã tine, sfruntate, ca tu sã te bucuri,
Cã rãzbunãm de Troieni, noi, pe fratele tãu și pe tine
Cel fãr-obraz! Ci de asta nu-ți pasã și n-ai nici o grijã,
Ba chiar mã și ameninți cã iei de la mine rãsplata,
Rodul atâtor sudori și darul de cinste al oștirii.
Eu niciodatã totuna cu tine n-am parte de daruri,
Când cucerim și prãdãm vr’o cetate bogatã din Troia.
Ba dimpotrivã, în viforul luptei tot greul îl duce
Brațu-mi cu arma; când vine-mpãrțirea pe urmã, tu capeți

Partea mai mare din daruri, iar eu, mulțumit cu puținul,
Iar la corãbii mã-ntorc istovit de rãzboinicã trudã.
Plec dar în Ftia, cãci mai de folos îmi e-ntorsul acasã
Pe legãnate corãbii. Nu cred cã, lovindu-mã-n cinste,
Lesne tu singur aci grãmãdi-vei câștiguri și-avere.”
Dar se rãsti la Ahile, grãindu-i, Atrid Agamemnon:
„Du-te dar, dacã ți-i voia sã pleci. Eu nicicând cu rugare
Nu-ți voi cãdea sã rãmâi; cu mine mai sunt doar și alții
Care cinsti-mã-vor, Zeus mai mult ca oricine-nțeleptul.
Cel mai hulit îmi ești tu între Domnii purceșii din Zeus.
Numai de harțe, de sfezi și bãtãi îndrãgit ești de-a pururi
Iar dacã ești un viteaz, vreun zeu vitejia ți-a dat-o.
Ia-ți pe ai tãi și-ale tale corãbii și-ntoarnã-te acasã
Și Mirmidonilor tãi poruncește. Nu-mi pasã de tine
Și de-a ta furie oarbã. Dar eu te-ameninț și zic astfel:
Pentru cã Febos Apolon îmi ia pe copila lui Hrises,
Am s-o trimit însoțitã de-ai mei, pe un vas de-ale mele;
Singur apoi mã voi duce la tine, din cort sã-ți iau darul,
Pe-mbujorata Briseis, sã știi tu cât eu sunt mai tare
Fațã de tine ca Domn și sã tremure cel ce cu mine
Una s-ar crede și ar vrea deopotrivã-nainte sã-mi steie!”
Asta i-a zis, iar Ahile simți negrãitã durere,
Inima-n pieptu-i pãros îi stãtu îndoitã pe gânduri:
Sau de la coapsã, din teacã sã-și smulgã el spada tãioasã
Și sã înlãture-ndatã mulțimea, sã-njunghie pe-Atride,
Ori supãrarea sã-și curme și capãt sã puie pornirii.
Pânã ce el șovãind pregetã socotindu-se-n sine,
Pânã ce sabia-și scoase din teacã, deodatã și vine
Palas Atena din cer; o trimise zeița brațalbã
Hera, cãci ea purta grijã și dragoste amândurora.
Stându-i la spate, ea-l prinse de plete bãlane pe-Ahile,
Lui vederându-se numai, fiind nevãzutã de alții.
Cum se întoarce-napoi, el vede uimit pe zeița
Palas Atena; din ochi ea groaznic îi fulgerã-n fațã.

Și glãsuind, o întâmpinã Ahile cu vorbe ce zboarã:
„Ce-ai venit oare, o fiic-a lui Zeus de scut-purtãtorul?
Poate venit-ai sã vezi cum știe sã-nfrunte Agamemnon?
Una ți-oi spune, și cred cã așa cum îți spun o sã fie:
El în curând va plãti-o cu viața-i aceastã trufie!”
Dar lui Ahile-i rãspunse zeița-nstelatã-n privire:
„Eu am solie din cer, am venit sã-ți alin supãrarea,
Dacã m-asculți; mã trimise la tine zeița brațalbã
Hera, cãci ea are grijã și þine la voi deopotrivã.
Hai contenește cu cearta și sabia lasã-ți-o-n teacã,
Numai cu vorbele mustrã-l pe el așa cum îți vine,
Iatã cuvântul îmi dau și el împlinit o sã fie:
Daruri frumoase primi-vei o datã, de trei ori pe-atâta,
Pentru ocara de azi, deci rabdã și-ascultã-ne sfatul.
”Zise zeiței atunci Ahile cel iute ca șoimul:
„Cade-se seamã sã fiu de al vostru demând, o zeițã,
Cât mi-ar fi ciuda de mare, cãci asta mai bine-i din parte-mi,
Zeii ascultã mai mult pe acela ce lor se supune.
”Zise. Mânerul de argint cu mâna vârtos apãsându-l,
Sabia lungã și-o-mpinse în teacã și dete ascultare
Vorbei zeiței; iar ea se întoarse-napoi între zeii
Cei din Olimp, la palatele împãvezatului Zeus.
Dar Peleianul din nou începu sã-l înfrunte din gurã
Pe Agamemnon Atrid și nu-și potolea încã focul:
„Tu bețivan, tu obraz de dulãu, sperios ca și cerbul!
Nici cu oștirea te bizui vr’odatã sã ieși la bãtaie,
Nici sã te-ații pânditor de dușmani cu vitejii de frunte
Dintre Ahei, cã te temi sã nu dai de primejdia morții.
Doar ți-e mai bine sã huzuri în tabãra noastrã cea largã
Și sã despoi de-a lui daruri pe cine-ți grãiește-mpotrivã.
Crai care storci pe supuși, fiindcã domnești pe netrebnici;
Altfel, Atride, pãcatul de-acum ți-ar fi fost cel din urmã.
Una ți-oi spune pe fațã și jur cu sfințenie mare,
Jur pe toiagul acesta ce nu mai dã frunze și ramuri,

Nici înverzi-va, odatã ce trunchiu-i rãmase pe munte
Și o secure-l ciopli, netezindu-l de foi și de coajã;
Care toiag la județ e purtat de fruntași în Ahaia
Spre apãrarea dreptãții și a legilor date de Zeus,
Și jurãmântul amar o sã-ți fie: veni-va o vreme
Când dup-Ahile la luptã cu toții ofta-vor Aheii;
Dar o sã fie târziu, cãci tu chiar, cu toatã obida,
Nu vei putea sã le-ajuți, când droaie cãdea-vor sub arma
Cruntului Hector, și-adânc te va roade necazul cã astãzi
Nesocotit-ai pe cel mai de frunte viteaz din Ahaia.”
Astfel rãstindu-se Ahile trânti la pãmânt cu mânie
Sceptrul în aur țintat și îndatã se puse pe scaun.
Sta mânios și-Agamemnon în fațã-i. Atunci se ridicã
Meșterul cuvântãtor și craiul Pilenilor, Nestor,
Cãruia graiul din gurã mai dulce-i cura decât mierea.
El pânã-n vremea de-atunci vãzuse trecându-se douã
Neamuri de oameni nãscute, crescute-n cetatea cea sfântã
Pilos, și acuma domnea peste vârsta de-a treia.
Nestor, cuminte gândind, așa începu cuvântarea:
„Doamne, ce jale cumplitã l-ajunse pãmântul ahaic!
Cum bucura-se-va Priam acum și feciorii lui Priam
Și-o sã tresalte Troienii, cãci mare le-ar fi bucuria,
Când o sã afle cã voi începurãți asemenea sfadã,
Voi care-ntreceți pe Ahei, când e vorba de sfat și de arme.
Ci ascultați, cã mai tineri sunteți amândoi decât mine:
Eu am mai fost ca tovarãș cu oameni viteji mai de frunte,
Chiar decât voi, și niciunul n-a fost cu dispreț cãtre mine.
N-am pomenit în viațã bãrbați deopotrivã cu dânșii,
Cu Piritou bunãoarã, cu Drias, pãstor de noroade,
Ori cu Cheneu, cu Exadiu și cu Polifem uriașul,
Ori cu Egide Teseu, arãtos ca un zeu în fãpturã
N-au mai fost alții pe lume mai tari de vârtute ca dânșii,
Foarte puternici în arme au fost și cu cei mai puternici,
Chiar cu Centauri din munți, pe care-i stârpeau fãrã milã.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Homer