- Acasă
- Gellu Naum
- Despre Gellu Naum - "Lovitura aceea între umeri şi gît" (Simona Popescu)
Despre Gellu Naum - "Lovitura aceea între umeri şi gît" (Simona Popescu) - Gellu Naum
- Adăugat de: Adina Speranta
Despre Gellu Naum - "Lovitura aceea între umeri şi gît" (Simona Popescu)
"Lovitura aceea între umeri şi gît" - Întîlniri cu Gellu Naum
Simona Popescu
Cum, cine, ce...
"Cum l-aţi cunoscut pe Gellu Naum?", mă întreabă acum cîteva luni o doamnă de la un post de televiziune. Şi întrebarea mă ia prin surprindere, ca de obicei, deşi, evident, n-ar trebui. E nevoie de un răspuns scurt, nu e timp pentru poveşti, pentru detalii. "L-am cunoscut de mai multe ori", spun, după o mică ezitare.
"Cine e Gellu Naum pentru dumneavoastră?", mă întreabă de la radio. "Lovitura aceea între umeri şi gît." Dar asta nu e pentru radio. "O parte din imaginarul meu." "Eşti un imaginar", strigă într-o poezie (într-un vis) "o fată cu o păpuşă de cîrpe în braţe", "prietenă de multă vreme". "Închipuiţi-vă gestul ei narativ." Or, eu nu-mi pot permite gesturi narative la radio. Şi-apoi, gesturile narative au nevoie de atîtea alte gesturi... La radio spui doar că e un scriitor pe care te bucuri că ai avut norocul să-l cunoşti.
"Ce pierde un cititor care nu-l citeşte pe Naum?", mă întreabă de la gazetă. "Pierde legătura cu un poet important, pentru care poezia era un mod de viaţă", răspund. Şi mă întreb: oare ce înseamnă pentru alţii "poezia ca mod de viaţă"? După suprarealişti, au spus-o atîţia, care n-au nici o treabă cu adevărata semnificaţie. "Pentru mine, omul e literatura lui...", declara Herta Müller, referindu-se la Gellu Naum, într-un interviu din 2005. Descoperisem şi eu asta în 1987, cînd l-am cunoscut. Indiferent cum ai pune accentul, omul e literatura lui. (Omul e literatura lui! Omul e literatura lui.) În ambele sensuri, exact în acelaşi timp!
"Ce-aţi învăţat de la Gellu Naum?", mă întreabă cineva. Am încercat să deprind "cadrul retragerii în adînc / acel mod de a trăi şi aşa mai departe" (ca să mă folosesc de nişte versuri de-ale lui). Am descoperit că "lucrurile cele mai obişnuite şi mai uşor de trecut cu vederea" devin "puncte de miră ale unei limpeziri (acesta e un fel de a vorbi) pe cît de vastă pe atît de greu de suportat". Am aflat multe despre unele lucruri "etrap o ep emilbus". Am învăţat nişte semne. La propriu. Nişte mici gesturi, ca să mă apăr. Le folosesc, chiar dacă nu sînt sigură că ajută la ceva. Am avut revelaţia forţei pe care ţi-o poate da renunţarea. Am încercat să iau în serios anumite detalii (inclusiv unele din vis), care funcţionează ca nişte "certitudini eruptive". Să preţuiesc acel "misticism" pe care l-aş fi lăsat acolo unde credeam că-i e locul, în copilăria mea, puternic marcată de... suprarealism (ce ştiam eu?!). Am realizat cît e de important (el spune "necesar") "să ţinem seama de tot ce am rostit numai în treacăt în lunga noastră viaţă în plus va trebui să ne gîndim la tot ce am uitat restituind astfel strălucitoarea tăcere care se cuvine" ("şi fiecare dintre noi lovindu-se de duritatea propriului său ochi se va trezi atunci la vîrsta unei poetice dimensiuni indiferente care se anulează de la sine"). Nu în ultimul rînd, mă folosesc, la rîndul meu, de avantajul discursului dezarticulării (fără să uit o clipă de "avantajul vertebrelor").
"Dar de la Lygia Naum?" Refuzul falsei conştiinţe. Dialectica toleranţei şi a radicalismului. Să arăt ce gîndesc, oricare ar fi consecinţele. Ea avea o vorbă: "Să nu dai oase la cîini". Să nu dau oase la cîini! Dacă mă apuc de un lucru, să-l fac bine pînă la capăt, fără grabă, ca în povestea cu indienii. Care e povestea cu indienii? Cică erau nişte misionari însoţiţi de nişte călăuze, indieni. Călăuzele se opreau din cînd în cînd şi stăteau aşa, liniştiţi, cu ochii în zare. "De ce staţi, aţi obosit?", au întrebat misionarii. "Nu, aşteptăm să ne ajungă din urmă şi sufletele noastre", au răspuns călăuzele. Să fac lucrurile fără grabă, cu suflet. Să aştept, dacă e nevoie. Nu e (doar) odihnă, aşteptarea.
"Ce ţi-a adus întîlnirea cu Gellu şi Lygia Naum?" Deprinderea unui anumit tip de experienţă de viaţă. Şi prieteni, unii necunoscuţi. Ultima dată, pe un site, Lola Dream Factory, o fată scrie că îi plac "bucuria, Alice şi micul Prinţ, domnul Gellu, Simona, Le Facteur Cheval, Il Postino, Anais, Aguda - plaja din gînd". Descopăr acolo şi o fotografie din tinereţe a lui Gellu Naum într-o barcă. Nu ştiu de unde a luat-o. Eu n-am văzut-o niciodată. Studenţilor mei le vorbesc adesea despre Le Facteur Cheval. Să-mi fi fost, fata, studentă? Trăieşte undeva în străinătate. Cine-o fi? E prietena mea.
"Ce e suprarealismul?" "Cine e Gellu Naum?" Mi-aduc aminte că mi-a povestit el odată cum a fost întrebat în Germania de un ziarist foarte grăbit ce e suprarealismul. Şi-atunci, spre stupoarea jurnalistului, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat rămas-bun şi-a plecat, nu înainte de a adăuga că e vorba despre viaţa lui. Dacă e grabă, mai bine rămîne pe altădată... Îmi vine şi mie, uneori, să fac stînga-mprejur (sau dreapta-mprejur)... Ce-aş putea spune la radio, la televizor, la gazetă despre suprarealism şi despre Gellu Naum? Îmi vine greu şi să ţin un curs despre el la Facultatea de Litere. Ce poţi face într-o oră, două, într-un cadru - oricît de liber - totuşi universitar? Să sistematizez? Să spun ce poate spune oricine, din cărţi "de specialitate"? Deşi, cînd te gîndeşti ce înţelege cîte unul de capul lui... Zenobia? Se apucă să povestească ceva despre "un cuplu care stă într-o mlaştină şi ea poartă rochii din plastic găurit" (cum mi-a spus odată cineva, apoi altcineva)! Iar la examen, ce să ceri? Poate cîteva pagini personale, de jurnal, după modelul Tatăl meu obosit... Jurnal lacunar!
Citesc toată poezia lui Naum (şi, în general, poezia poeţilor care mă interesează) ca pe un jurnal lacunar!
Studenta mea Ilinca, de la anul doi, la care ţin cursul despre avangardă, îmi dă nişte pagini minunate din jurnalul ei... lacunar. Ilinca poartă mereu cu ea două ceasuri (am observat asta într-o zi, la un curs)!
*
"Ce să le zic puştilor despre poezia lui Naum?", mă întreabă N., care e profesor. "Nu ştiu, vorbeşte-le despre Nasturii de aur cusuţi peste tricou", sugerez. Asta e o excelentă emblemă a amestecului pe care îl face între sacru (să-i zicem aşa) şi cotidian. Unde mai pui că puştii or să înţeleagă la fix, li se potriveşte şi ca imagine: un tricou pe care sînt cusuţi nasturi de aur! Cool!
*
"Am făcut o poezie din tinereţea lui la clasă. N-au înţeles nimic", îmi mărturiseşte tînărul profesor din oraşul C. Cum poţi înţelege un poet printr-o poezie? Mai bine le-ar fi spus ceva chiar despre Gellu Naum. O poveste. Şi-apoi citite mai multe poezii, nu doar din stricta tinereţe. Căci există şi o tinereţe fără bătrîneţe - şi-o viaţă fără de moarte -, despre asta e vorba, de fapt, în toată poezia lui Naum. Ce-ar fi ca ora de română să înceapă chiar de aici?
*
Suprarealismul nu le aparţine doar suprarealiştilor - sau, vorba lui Gellu Naum, "aşa-zişilor suprarealişti". Suprarealiştii îl identifică în felul lor, au metoda lor (bazată pe simţuri). Altfel, "fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii".
Suprarealismul - ca şi poezia despre care Gellu Naum spunea că e "două lucruri" - e de două feluri. Cel al vorbelor, uneori poetice, şi cel al faptelor poetice. Şi primul poate fi cîteodată interesant. Pe urma lui vin cei care scriu despre metafora suprarealistă, imaginea suprarealistă, imaginarul suprarealist şi aşa mai departe. Se pot face teze de doctorat, studii despre suprarealismul de limbaj, imagistic, literar, vizual (uneori doar retinal), artistic. Se pot scrie poezii, literatură (bună, mediocră sau proastă de-a dreptul). Există însă, cum spuneam, şi un suprarealism al faptelor, al întîmplărilor poetice* care ţin, paradoxal, de o zonă obiectivă - nu pot fi controlate, nu pot fi declanşate raţional, nu sînt deliberate (de aceea se şi spune "hazard obiectiv"). Despre ele nu poate vorbi oricine, nu se poate vorbi oricum. Suprarealismul, înainte de orice altceva, înseamnă, cu o expresie a lui Gellu Naum, "să ţi se-ntîmple nişte lucruri". Restul e... literatură.
* Fapte sînt în Nadja sau în Le paysan de Paris sau în textele lui Artaud, Daumal, ca să dau doar cîteva exemple. Fapte sînt şi cele care ţin de „imaginaţia activă“ (împrumut aici expresia lui Jung) sau de acţiunea „interior-exterioară“ (parafrazîndu-l pe Gellu Naum).
*
Cîndva, am încercat să-i iau un interviu lui Sarane Alexandrian, care scrisese o carte despre Victor Brauner. L-am întrebat ce înseamnă suprarealismul pentru el. Nu ştia cine sînt, o fi zis că-s vreo ziaristă care bifează evenimente, trimisă de gazetă. Îmi vorbea ca din carte. Citisem deja prin volume "de resort" ce auzeam. L-am întrebat, din nou, ce e suprarealismul numai pentru el, dacă îmi poate spune ceva foarte personal. S-a uitat fix în ochii mei şi mi-a povestit o întîmplare cu o pasăre care a intrat în camera în care stătea, exact cînd a aflat de moartea lui Victor Brauner. Apoi, în 2001, la o lună sau două după întîlnirea cu Alexandrian, se stingea din viaţă Gellu Naum. Cînd am primit vestea la telefon, o vrabie a intrat pe balconul cu ferestre mai mult închise decît întredeschise. La scurt timp, au urmat o serie de întîmplări legate de el şi de Sarane Alexandrian, la Paris (am scris despre toate astea în Clava).
P.S. De curînd am dat de un vers ignorat atîta vreme: "s-a întîmplat ceva interesant cu o pasăre la fereastră într-o lume umedă".
*
Nu vorbesc cu oricine despre Gellu Naum. Acum cîţiva ani stăteam într-un autobuz cu un amic. Ne povesteam unul altuia - eliberaţi de convenţii şi de inconturnabilele mecanisme de apărare - întîmplări bizare din viaţa noastră. După poveştile lui, i-am spus şi eu întîmplarea cu vrabia care a intrat în balcon înainte să primesc telefon că s-a stins din viaţă Gellu Naum. Ei, şi cum spuneam eu asta, chiar atunci s-a întîmplat să trecem pe lîngă o stîncă pe care am văzut amîndoi, scrise mare de tot, literele G şi N. Nu mai văzusem sigla pentru Gaz Natural pînă atunci pe o stîncă! Şi scrisă cu ditamai literele de-o şchioapă! După cîteva luni, am citit relatarea făcută de amic în jurnalul pe care şi l-a publicat. Juca rolul raţionalului, mă taxa pentru coincindenţa cu literele de-o şchioapă de parcă aş fi declanşat-o eu, de parcă mă făceam vinovată pentru asta eu, definitiv înghiţită, vai!, de iraţionalul suprarealist! Ce să-i răspund? Realitatea era de vină, amice! De atunci mi-am spus să nu mai vorbesc cu oricine despre unele şi altele... Nu merită. A se oculta (vorba lui André Breton)!
L-am cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum
Aşadar, l-am (re)cunoscut de mai multe ori pe Gellu Naum din toamna lui 1987 pînă acum, în 2011. Din 2001, doar prin recitire. Se tot leagă lucrurile, continuă să cristalizeze. Mi-au rămas amintirile legate de el, cărţile lui, dar mai ales acel secret care face ca ele să fie mai mult decît nişte cărţi de hîrtie, iar amintirile - mai mult decît trecut. Dar s-o iau cu începutul, chiar dacă am mai vorbit despre asta.
Era în 1987, terminam Facultatea de Litere şi trebuia să-mi iau un subiect pentru lucrarea de diplomă. L-am ales coordonator pe profesorul Paul Cornea, mi se părea cel mai deschis ca mod de a privi literatura. Ar fi putut accepta chiar şi un subiect despre postmodernism, la o adică - pe vremea aia mă interesa mult, era ceva nou şi doar simpla rostire a cuvîntului îi deranja teribil pe toţi proştii ("proştii inteligenţi", cum ar spune Gellu Naum) -, ceea ce îmi dădea o mare satisfacţie! M-am oprit, totuşi, la avangardă - avangarda era un fel de postmodernism al interbelicului, gîndeam. Exista pe-atunci o colecţie la Editura Minerva, "Introducere în opera lui..." (erau nişte cărţi micuţe, albe, foarte prietenoase). Domnul Cornea mă putea recomanda ca să-mi public acolo lucrarea de diplomă. Ce şansă! Tema putea fi o problemă. Cît de "pasabilă" (plasabilă) putea fi în 1987 o carte despre un avangardist? Poate un avangardist mort, mi-a sugerat el. M-am dus acasă şi, în timp ce citeam eu nişte pagini de unul, altul (morţi!), am luat o decizie care m-a scos din toate frămîntările: să scriu despre un avangardist viu. Punct. Şi aşa l-am ales pe cel mai viu dintre avangardişti: Gellu Naum. Nu aveam să mai am parte de carte pe chestia asta. Pierdeam totul - pe timpurile acelea, o carte apărută în juneţe, în condiţiile de cenzură "multilateral dezvoltată", era ceva aproape neverosimil. Am avut parte, în schimb, de Gellu şi Lygia Naum... Aveau să însemne mult pentru mine.
Nu ştiam mare lucru despre suprarealism şi nici despre Gellu Naum cînd am început să scriu pentru lucrarea mea studenţească, aşa că am tot căutat cărţi lămuritoare prin biblioteci publice şi private. Am găsit mult prea puţin. Aproape regretam că nu-mi luasem un subiect mai frecventat sau măcar ceva despre postmodernism. Ce dacă nu aveam bibliografie? Nici pentru Naum nu găseam mai nimic. Nu exista nici o carte despre el, cîteva pagini ici-colo, în contextul avangardismului interbelic. Ca şi cum de atunci nu s-ar mai fi întîmplat nimic nou. Am scris despre el cu sentimentul că-l salvez de nişte clişee care circulau, de prizonieratul în ceva istoricizat: "suprarealismul istoric" (în plus - sau în minus - românesc) în care fusese îngheţat. Îl aduceam spre postmodernism, îl făceam contemporanul meu, vorbeam despre ironia poeziei lui şi despre poezia cotidianului (care e şi suprarealist!). I-am arătat lucrarea lui Croh (Ovid S. Crohmălniceanu), pe care-l ştiam de la cenaclul "Junimea" (era printre puţinii adevăraţi cunoscători ai avangardei). Mi-a spus că i se pare interesant cum îl aduc pe Naum spre zilele noastre, că ar merita să public ce-am scris.
Apoi l-am întîlnit pe Gellu Naum însuşi. "Atunci am primit lovitura aceea între umeri şi gît" (cum spune într-un poem). Cărţile despre suprarealism au pălit. Imediat după '90, îmi propunea cineva să public ce-am scris despre Naum (se adunaseră peste 100 de pagini). Era ceva şi pe vremea aia să ai o carte: aş fi putut debuta ca eseistă (critic literar?). N-am vrut. Îl cunoscusem pe Naum. O carte despre Gellu Naum fără Gellu Naum? Şi omul era literatura lui!
Lygia Naum, Gellu Naum şi Pădurea cu Sens(uri)
I-am cunoscut pe Lygia şi Gellu Naum cînd aveau peste 70 de ani. Priviţi împreună, erau ca nişte adolescenţi. Aveau secretele lor, limbajul lor, semnele lor incomprehensibile, sistemul lor poetic de orientare în lume, care-i fascina chiar şi pe cei care nu pricepeau nimic, de fapt. Se entuziasmau ca nişte adolescenţi şi, cînd se supărau, o făceau serios, cu un fel de pasiune justiţiară care-i făcea să şi greşească uneori. Dar mai ales aveau acea credinţă, pe care o au toţi adolescenţii, că destinul lor e dincolo de viaţă şi de moarte şi că asta are o confirmare zilnică, prin micile întîmplări atît de importante. Poate că acest "adolescentinism" intens şi luminos îi făcea să fie înconjuraţi de atîţia oameni tineri. În ultimele luni de viaţă, doamna Lygia mă uimea cu muzica pe care o asculta, cu filmele pe care le "vedea" (cu "povestaş" alături, căci era aproape oarbă) şi pe care le primea de la junii ei prieteni. Îmi amintesc cum mi-a descris două cadre dintr-un documentar despre Cirque du Soleil: unul în care cineva arunca în faţă un cerc care se întorcea la el; altul în care unii făceau nişte mişcări leeente, leeente... într-un spectacol plin, altfel, de agitaţi. Ei îi plăcuse ăsta cu cercul lui. Aşadar, tot ce trimiţi cu elan înainte vine înapoi la tine - mai sînt şi liniştiţii pe lume, îşi văd de arta lor de a trimite în lume lucruri, care să se-ntoarcă. Ultimul film pe care l-am împrumutat de la ea a rămas la mine, n-am mai avut cînd să i-l dau înapoi. Era despre un băieţel cu cap rotund care se naşte într-o lume de "capete ascuţite", Oblio. Alungat de cei "neasemănători" lui în Pădurea fără Sens, Oblio descoperă că lucrurile, pe lume, sînt altfel decît par (altora, celor mai mulţi). Şi-i spune însoţitorului său, căţelul Săgeată: "Săgeată, eu credeam că pădurea e doar o adunătură de copaci. Dar e mult mai mult decît atît. Sînt vîrfuri de copaci, orizonturi şi pajişti. De toate". Îl leg pe Oblio (băieţelul din film şi filmul), acum, definitiv de Lygia şi de Gellu Naum. Ei au venit pe lume (şi) ca să arate că totul are rost, că "pădurea nu e doar o adunătură de copaci". Că e nevoie pentru asta de "adolescentinismul" fără vîrstă din noi şi de multă dragoste pentru viaţă. Dacă ele există, Pădurea fără Direcţii, fără Indicatoare, se umple de minuni (şi mici, şi mari), de sens, de Sensuri.
*
Dacă ar mai trăi, l-aş întreba cum vine asta: "să studiezi în formă de stup"? Şi cum e cu căutarea "cuvintelor hexagonale"? Cine e, de fapt, Gerda Cosmin care stă pe strada Maria Rosetti, într-o poezie? Doamna Gerda este cea care spune în Zenobia: "Toţi ne cunoaştem, dar ne-am pierdut legăturile". Interesant... Cine e Alexiou ăla "mort demult"? (Cînd e întrebat: "eşti supărat pe mine?", el nu răspunde şi "se duce mai departe"). Oare "uitarea gînditoare" e ceea ce înţeleg eu prin ea? Dar "privirea-gîndire"? Ce e aia "Furia A?" (m-a întrebat şi pe mine prietena noastră comună, Iulia). L-aş întreba despre "Muntele analog", despre Mungo-Park. Mai multe despre romanticul Jean Paul. Ce vrea să spună cu "Din măduvă ai făcut jocuri de cărţi"? Care sînt "cele 32 de semne distinctive ale oricărei mari fihinţe"? Cum e "licoarea de pietricele cunoscută încă de pe vremea lui Basile Valentin"? De ce vorbeşte el despre "trista şi ciudata noastră nevoie de a scrie"? De ce tristă? I-aş pune o grămadă de întrebări acum, începînd cu unele pe care le-am găsit într-o poezie: "că de ce punctul acela de fixaţie ar trebui şters fiindcă nici el nu e fixat nicăieri / că de ce lucrul acela ne cere o îndelungă pregătire şi nu se realizează nici într-o singură zi nici într-o singură viaţă / că de ce experienţa cea mai directă vorbeşte indirect / că de ce deasupra tuturor influenţelor care ne murdăresc stau influenţele lucrurilor"?
I-aş povesti ce-am mai descoperit recitindu-l. Ultima oară, despre "pomul luminos": "Deasupra prin tavane sfărîmate creştea în aer pomul luminos / el n-avea crengi nici frunze dormea printre impulsii / în beznele ştiutului". Dar mai ales le-aş povesti, lui şi doamnei Lygia, "nişte lucruri" care mi s-au întîmplat. Fapte poetice, vorba lui. Poate le-aş arăta şi cum se manifestă, inevitabil, "revanşa". Prin domnul X, prin doamna Y. Mi-au explicat chiar ei cîndva cum stau lucrurile cu ceea ce numeau "revanşa" (un fel de, în cel mai bun caz, "plictiseală", care vine întotdeauna după un lucru bun pe care l-ai făcut - " revanşa" fiind şi o confirmare!).
Pe doamna Lygia aş întreba-o, tot ca într-o poezie, "însă de ce?". Ea ar şti exact la ce mă refer.
*
Mă gîndesc că l-am cunoscut pe Gellu Naum prea devreme. Aş fi avut mai mult curaj să vorbesc cu el ceva mai tîrziu. Acum, de pildă. El mi-ar povesti nişte întîmplări de-ale lui şi eu altfel aş asculta. Aş avea şi eu ce să-i povestesc, întîmplări de-ale mele. "Cu tine nu-mi pierd vremea cu explicaţiile", mi-a spus cîndva. Îl oboseau "străinii", cei care nu vorbeau limba lui, faptul că e nevoie de lămuriri la tot pasul, începînd chiar cu cuvîntul poezie, de pildă (pentru care majoritatea folosesc un sens exact pe dos faţă de cel folosit de el), sau chiar suprarealism.
Şi despre nişte cărţi aş vorbi, altfel.
Şi mai simt nevoia, din cînd în cînd, să-i cer un sfat doamnei Lygia. Ea nu-l dădea, propriu-zis: te făcea să ajungi singur la o concluzie, la... sfătuirea de sine.
***
Gellu Naum, un poet de încredere
Trei întrebări pentru Dan Stanciu
Erai elev la Liceul "N. Tonitza" cînd l-ai cunoscut pe Gellu Naum. Cum s-a întîmplat?
Da, eram elev pe vremea aia, bine c-a trecut. Altminteri, erau nişte ani ('69-'70) mai puţin siniştri decît cei dinaintea lor şi decît cei care au urmat. Un timp, nu lung, s-a putut respira cît de cît. Aflasem (nu mai ştiu de unde, o fi fost din vreo carte) despre ceva care se chema suprarealism şi am simţit limpede că într-acolo, spre acele zone, vreau să mă mişc. Aici, în ţara asta tristă (chiar dacă "poate conţine urme de umor", cum scrie pe ambalajul ei), erau (din cîte citisem) două "persoane de contact" cu acel ceva: Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Cumva (las amănuntele deoparte, ca să nu ţes prea multe fire), îl cunoscusem pe Virgil Teodorescu. Era un ştab măricel, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru în Comitetul Central, care (nu mi-e clar nici acum de ce) avea chef uneori să-şi piardă o jumătate de ceas cu un puşti de liceu. Cînd ne fixam o întîlnire, chiuleam de la ore şi mergeam să-l vizitez la Uniune, pe Kiseleff, într-o clădire care astăzi e sediul unui partid politic baban. Locul nu-mi plăcea defel: uşi înalte, clanţe aurite, candelabre, stucaturi şi o sumedenie de scriitori. Tovarăşul vicepreşedinte şedea la un birou impozant, mă poftea să iau loc, îl luam, mă întreba ce mai e nou (ce să fie? că aveam teză la chimie?), se perindau diverse glorii, schimbam cîteva cuvinte cu altele, "tovarăşul Stancu vă roagă să veniţi pînă la dînsul", ridica din umeri neputincios, "cînd vrei, vino să mai vorbim", la revedere. Din fericire, n-au fost decît trei-patru vizite dintr-astea insipide. Ultima oară (cred că era prin primăvara lui '70) a fost aşa: intru, în faţa biroului sînt două scaune, pe unul (cu spatele la mine) stă un domn foarte scund (picioarele nu-i atingeau podeaua), era Pericle Martinescu, pe celălalt stă un domn înalt, îmbrăcat americăneşte, cu o cămaşă cadrilată şi în blugi, un scriitor în blugi, îţi dai seama? - am rămas paf. "Gellule, să-ţi prezint un tînăr poet", mă prezintă tov. vicepreşedinte, Gellu Naum mă priveşte, dăm mîna, ascult nişte vorbe de-ale lor, se face ora unu, Gellu se ridică, "Vergi, am plecat, să nu m-aştepte Lygia cu masa", către mine: "Vrei să mă însoţeşti pînă afară?", fireşte vreau, pe hol îmi spune: "Uite, eu plec peste cîteva zile în Italia, într-un turneu cu Nepotul lui Rameau (textul lui Diderot pe care îl tradusese şi adaptase pentru scenă), dar cînd mă-ntorc mi-ar plăcea să ne vedem. Îţi dau numărul meu de telefon, sună-mă de azi în trei săptămîni, să zicem, bine?". Era bine, ba chiar perfect. Şi cum am zis, am şi făcut. Mai simplu spus, a fost o prietenie la prima vedere.
Cu cine mai mergeai la Comana? Ce făceaţi, despre ce vorbeaţi?
După ce s-a întors din Italia, m-am dus pe la el. Stătea pe strada Galaţi, într-un bloc vechi, de unde a migrat mai tîrziu (gonit de spaima cutremurului din '77) pe strada Aviator Petre Creţu. Dar pînă să zburăm pilotaţi de Petre Creţu, au fost şapte ani de Galaţi (strada), cu pauze (vara) de Comana. Şi de progres continuu, fiindcă la Comana ajungeam cu un tren care pleca din Gara Progresul. De obicei, mergeam împreună cu Gigi (Gheorghe Rasovszky), colegul meu de înaltă clasă (a unşpea A) şi cel mai bun prieten (eram ca fraţii, mereu pereche). Ne trezeam devreme (trenul era pe la opt şi ceva), ne puneam în mişcare (eu de pe strada Compozitorilor, el de pe Intrarea Progresului - cum vezi, lucrurile se cuplau între ele, şi nu doar onomastic), din gară ne luam bilete (opt lei unul, la clasa a II-a - la clasa I, cu unşpe lei, mergeau numai boierii), aşteptam ca trenul să fie tras la peron, ne suiam în el şi, după vreo 40 de minute plus două ţigări (trecînd prin Jilava, Sinteşti, Vidra şi Grădiştea), coboram în Comana. Uneori, cînd ştia că venim, Gellu ne aştepta în gară. Dar cel mai adesea nu ştia, pentru că telefoanele mobile erau pe atunci science-fiction, iar el n-avea acolo nici d-ăla fix. (Paranteză, încă una pe lîngă mulţimea de paranteze pe care le tot deschid şi închid: în Bucureşti, fireşte, cînd era să ne vedem, îi dădeam un telefon înainte ((paranteză în paranteză, ca la Raymond Roussel: nu mai ţin minte ce număr avea pe strada Galaţi, pe Aviator Petre Creţu răspundea la 66.68.54)) şi conversaţia începea, invariabil, cu aceste două formule de introducere, eu: "Am onoarea să vă salut", el: "Cu toată stima", am închis paranteza.) (Ca să deschid alta: odată s-a întîmplat să pierdem trenul. Cum următorul era abia pe la 12, am ieşit în şosea să facem autostopul şi singurul vehicul care a vrut să ne ia a fost un camion încărcat cu buşteni, am ajuns la Comana călătorind în vîrful unei stive de buşteni care se clătinau la fiecare hop, a fost un drum aproape epic.)
Aşadar, pe la nouă şi ceva eram în Comana şi de la gară, cu mersul nostru tînăr, în cinci minute eram la Gellu. Îl găseam fie sus, în camera lui de lucru, fie jos, pe terasă, dînd o pasienţă sau fumîndu-şi pipa. Lygia făcea o cafea, ne aprindeam ţigări, le fumam. Vorbeam. Vorbea mai mult el, noi ascultam (nu c-am fi fost nişte copii ascultători, la şcoală sau acasă eram destul de pramatii, dar era mişto să-l asculţi, povestea fascinant). Am auzit, spuse de el (şi nu o dată, le relua la răstimpuri, adăugîndu-le vreun detaliu sau un înţeles), toate întîmplările din care mai tîrziu s-a alcătuit Zenobia. Cînd nu vorbea şi nu-l ascultam pe el, ascultam tustrei (la un magnetofon Tesla străvechi) felurite muzici: fie ce-i aducea Gigi (vrăjitoriile electrice ale lui Jimi Hendrix ori, mai încoace, Sex Pistols), fie jazz sau silabele alea sacre intonate prin Tibet, ne puneam pe noi veşminte sonore. Cîteodată, "noi" fiind nu trei, ci patru sau cinci, sau alte cifre. Era Sebi (Sebastian Reichmann), într-un costum impecabil din tergal şi nelipsindu-i umbrela (pe care nu uita s-o uite cînd pleca), parcă abia descins de la Oxford în arşiţa Bărăganului. Era Sanda (Roşescu), în bluze albe, cu o tunsoare care amintea de Louise Brooks şi cu glasul ei uşor cîntat. Era Lulu (Iulian Mereuţă), grav şi sardonic, purtînd amical controverse şi o cămaşă de in. Erau mai apoi, cînd am crescut şi ne-am însurat, "fetele" noastre (cum le spunea Lygia), Cristina şi Carmen. Cam asta era gaşca sau, dacă ţi se pare prea trivial cuvîntul, asta era egregora.
Şi cînd ne plictiseam de taclale, egregora se deplasa dincolo de vorbe. "Hai să facem o plimbare prin pădure", ne spunea Gellu. E o pădure amplă în Comana, un rest din Codrii Vlăsiei care ascunde, nu departe de poteca pe care umbli, rezerve importante de măreţie şi de putere. Mergeam într-acolo, în pas lejer, ajungeam în faţa unor copaci mari. Îi luam în braţe, îmbrăţişam fiecare un copac pentru cîteva clipe, respiram în tandem cu lemnul acela vechi şi viu, care ne transmitea ce ştie şi ce are. Pe urmă făceam cale-ntoarsă (tot noi, dar întrucîtva schimbaţi), mai simpli în exterior, mai clari pe dinăuntru.
Se spune că Gellu Naum era o prezenţă copleşitoare. În ce fel?
Despre aşa ceva nu pot depune mărturie. Cum ţi-am zis mai sus, eram foarte fraged cînd l-am cunoscut, eram în faza aia cînd începi să capeţi contur şi te mişti bezmetic prin lume. Nu ţin minte să mă fi copleşit (dacă privesc ziua aceea de la distanţa zilei de azi, cred că n-a vrut). Oricum, eram un teren refractar, care ar fi respins copleşirea şi s-ar fi închis: nu ştiam eu multe, dar mă feream (din instinct, probabil) de ierarhii sau faime sau alte asemenea prostii. Ce am simţit cunoscîndu-l a fost o bucurie fără seamăn, întîlneam un poet cu adevărat poet (nu trubadur, tenor sau goarnă), un poet de încredere, pe care te puteai baza (şi care îmi vorbise mie din Athanor-ul lui), pentru că îmi doream să fiu, în felul meu, cum era el. Iar el îmi putea spune (pe ocolite sau de-a dreptul) ce să nu fac, pe unde să n-o iau, cum să nu accept ori să cedez. Mă gîndesc că asta o fi văzut la mine (recunoscînd-o ca fiind şi a lui, dintotdeauna): o pasiune a refuzului. Şi m-a tratat, din start, ca pe un egal.
Altminteri, Gellu Naum nu era pe atunci o figură de prim plan a literelor române, altele erau monumentele momentului. Publicase - în 1969, după o tăcere impusă de peste două decenii - Athanor şi cam atît (Cărţile cu Apolodor şi restul nu le pun la socoteală, cum nu le punea nici el, erau palide pîlpîiri sub zgura vremii). Mai nimeni nu ştia (şi chiar ştiind, nu avea de unde citi) ce scrisese înainte. Apoi, lucrurile s-au mai îndreptat, au început să-i apară (mai lin sau mai poticnit) noile cărţi, însoţite de recunoaşterea care i se cuvenea. A devenit un nume greu (dacă nu cu neputinţă) de ignorat.
Pentru mine însă, chestiile astea erau pe undeva exterioare. Sigur, erau clipe fericite cînd îi apărea o carte (Tatăl meu obosit, să zicem, sau Partea cealaltă), o primeam de la el (reparanteză: singurul volum de Gellu Naum pe care l-am cumpărat a fost Athanor, dintr-o librărie de pe bulevardul 6 Martie, vizavi de cinematograful "Timpuri Noi", acum nu mai e, închid reparanteza), o citeam pe nerăsuflate, o reciteam răsuflînd, admiraţia şi dragostea pe care i le purtam sporeau - şi gata. Noi ne vedeam mai departe de jocurile noastre. Fiindcă asta făceam întruna, cînd ne adunam: jucam jocuri. De obicei, în trei: Gellu, Gigi şi eu (Sebi s-a cărat în Franţa prin '72, n-am apucat să ne jucăm prea mult în patru). Jucam diverse: de la cadavres exquis (scrise ori desenate) la exorbitante deliruri înregistrate pe bandă de magnetofon sau la un fel de roman haotic şi deşănţat, prin care evoluau personaje vesele de mahala precum Zoica, madam Rupcea, Nelu Brăcinaru et alii. Şi mă întorc la ce m-ai întrebat: cum să fiu copleşit de Gellu Naum cînd ne tăvăleam de rîs ca apucaţii, scriind Saga familiei Brăcinaru?
a consemnat Simona SORA
sursa: sursa: https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemateca/articol/lovitura-aceea-intre-umeri-si-git-intilniri-cu-gellu-naum
vezi mai multe texte de: Gellu Naum
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Adrian Maniu
Al. O. Teodoreanu
Alecu Donici
Alecu Russo
Alexandru Alexianu
Alexandru Bogdanovici
Alexandru Hrisoverghi
Alexandru Macedonski
Alexandru Philippide
Alexandru T. Stamatiad
Alexandru Vlahuţă
Alexei Mateevici
Andrei Mureşanu
Anonim
Anton Pann
Artur Enăşescu
Benjamin Fondane
Bogdan Petriceicu Haşdeu
Calistrat Hogaș
Camil Petrescu
Carmen Sylva
Cezar Bolliac
Cincinat Pavelescu
Constantin Mille
Constantin Negruzzi
Constantin Oprişan
Costache Conachi
Costache Ioanid
Dan Botta
Demostene Botez
Dimitrie Anghel
Dimitrie Bolintineanu
Dimitrie Gusti
Dosoftei
Duiliu Zamfirescu
Dumitru Iacobescu
Dumitru Theodor Neculuță
Elena Farago
Elena Văcărescu
Emil Botta
Emil Cioran
Eusebiu Camilar
Gavril Rotică
George Bacovia
George Coşbuc
George Ranetti
George Topîrceanu
George Tutoveanu
Gheorghe Sion
Grigore Alexandrescu
Iancu Văcărescu
Ienăchită Văcărescu
Ilarie Voronca
Ioan Budai Deleanu
Ioan Iacob Hozevitul
Ioan S. Neniţescu
Ioanid Romanescu
Ion Barbu
Ion Heliade-Rădulescu
Ion Luca Caragiale
Ion Minulescu
Ion Neculce
Ion Șiugariu
Iosif Trifa
Iulia Haşdeu
Leonid Dimov
Lucian Blaga
Magda Isanos
Mateiu Ion Caragiale
Matilda Cugler-Poni
Mihai Eminescu
Mihail Kogălniceanu
Mihail Săulescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Demetriade
Mircea Eliade
Nichifor Crainic
Nichita Stănescu
Nicolae Iorga
Nicolae Labiş
Octavian Goga
Panait Cerna
Radu D. Rosetti
Radu Gyr
Radu Stanca
Ştefan Octavian Iosif
Ștefan Petică
Traian Demetrescu
Tristan Tzara
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Cârlova
Vasile Conta
Vasile Militaru
Veronica Micle
Victor Eftimiu
Virgil Carianopol
Vladimir Streinu
Zorica Laţcu
Agatha Bacovia
Alexandru Andriţoiu
Alexandru Andrieş
Alexandru Busuioceanu
Alexandru Colorian
Alexandru Lungu
Alice Călugăru
Ana Blandiana
Ancelin Roseti
Andrei Ciurunga
Anghel Dumbrăveanu
Ara Alexandru Șișmanian
Aron Cotruș
Arsenie Boca
Aurel Dumitrașcu
Aurel Pastramagiu
Aurel Rău
Benedict Corlaciu
Camil Baltazar
Camil Poenaru
Cassian Maria Spiridon
Cezar Baltag
Cezar Ivănescu
Christian W. Schenk
Claudia Millian Minulescu
Cleopatra Lorințiu
Constanţa Buzea
Constantin Berariu
Constantin Michael-Titus
Constantin Noica
Corneliu Coposu
Corneliu Vadim Tudor
Dan Deşliu
Dan Rotaru
Daniel Drăgan
Daniel Turcea
Darie Novăceanu
Dimitrie Ciurezu
Dimitrie Stelaru
Dinu Flămând
Dominic Stanca
Dumitru Corbea
Dumitru Matcovschi
Dumitru Pricop
Dumitru Țiganiuc
Elena Armenescu
Elena Liliana Popescu
Emil Brumaru
Emil Isac
Eta Boeriu
Eugen Cioclea
Eugen Ionescu
Eugen Jebeleanu
Filip Brunea-Fox
Florența Albu
Gabriela Melinescu
Gellu Dorian
Gellu Naum
Geo Bogza
Geo Dumitrescu
George Călinescu
George Dan
George Drumur
George Lesnea
George Meniuc
George Ţărnea
Ghenadie Nicu
Gheorghe Azap
Gheorghe Grigurcu
Gheorghe Istrate
Gheorghe Pituţ
Gheorghe Tomozei
Gheorghe Zanat
Gherasim Luca
Grigore Hagiu
Grigore Vieru
Horia Vintilă
Ileana Mălăncioiu
Ioan Alexandru
Ioan Flora
Ion Brad
Ion C. Pena
Ion Caraion
Ion Dodu Bălan
Ion Horea
Ion Iuga
Ion Miloș
Ion Monoran
Ion Pachia-Tatomirescu
Ion Pillat
Ion Pribeagu
Ion Scriba
Ion Stratan
Ion Vinea
Iulian Boldea
Iulian Vesper
Leo Butnaru
Leonida Lari
Lucian Avramescu
Marcel Breslaşu
Maria Banuș
Mariana Marin
Marin Iorda
Marin Sorescu
Max Blecher
Mihai Beniuc
Mihai Codreanu
Mihai Ursachi
Mihu Dragomir
Mircea Cărtărescu
Mircea Ciobanu
Mircea Dinescu
Mircea Ivănescu
Mircea Manolescu
Mircea Micu
Mircea Pavelescu
Mircea Streinul
Miron Radu Paraschivescu
Nichita Danilov
Nicolae Corlat
Nicolae Dabija
Nicolae Davidescu
Nicolae Neagu
Nicolae Țațomir
Nina Cassian
Nora Iuga
Octav Sargețiu
Octavian Paler
Otilia Cazimir
Palaghia Eduard Filip
Paul Sava
Pavel Boțu
Pavel Coruț
Petre Ghelmez
Petre Stoica
Petru Creţia
Radu Cârneci
Radu Tudoran
Rodica Elena Lupu
Romulus Guga
Romulus Vulpescu
Sașa Pană
Sesto Pals
Simion Stolnicu
Sorin Cerin
Spiridon Popescu
Ştefan Augustin Doinaş
Ştefan Baciu
Ștefan Radof
Stefan Tanase
Ștefania Stâncă
Stephan Roll
Theodor Damian
Traian Calancia
Traian Chelariu
Traian Dorz
Traian Furnea
Tudor George
Valeria Boiculesi
Valeriu Gafencu
Vasile Copilu-Cheatră
Vasile Posteucă
Veronica Porumbacu
Victor Sivetidis
Victor Tulbure
Virgil Diaconu
Virgil Gheorghiu
Virgil Teodorescu
Zaharia Bârsan
Zaharia Stancu
Adam Puslojić
Adelbert von Chamisso
Ady Endre
Afanasii Fet
Ahmad Shamlou
Ahmet Hașim
Alain Bosquet
Albert Camus
Alberto Blanco
Alberto Serret
Alceu
Aldo Palazzeschi
Alejandra Pizarnik
Alejo Carpentier y Valmont
Aleksandr Blok
Aleksandr Puşkin
Aleksandr Soljeniţîn
Alexander Penn
Alfred de Musset
Alfred, Lord Tennyson
Alphonse de Lamartine
Amalia Iglesias Serna
Anaïs Nin
Anatole France
André Breton
André Marie Chénier
Anna Ahmatova
Anne Sexton
Antoine de Saint-Exupery
Antonio Machado
Áprily Lajos
Arany János
Arhiloh
Aristóteles España
Arthur Rimbaud
Attila József
Baba Tahir
Babits Mihály
Balázs Béla
Bartók Béla
Bella Ahmadulina
Bertolt Brecht
Blas de Otero
Bob Dylan
Boris Pasternak
Carl Sandburg
Carlos Drummond de Andrade
Cecilia Meireles
Cesar Vallejo
Cesare Pavese
Charles Baudelaire
Charles Bukowski
Charles Guérin
Charles Perrault
Charles Simic
Christian Morgenstern
Cintio Vitier
Concha Urquiza
Coral Bracho
Dante Alighieri
David Avidan
Dino Campana
Dmitry Merezhkovsky
Dsida Jenő
Du Fu
Edgar Allan Poe
Edith Sodergran
Eduardo Galeano
Edward Estlin Cummings
Edward Hirsch
Efraín Barquero
Efrain Huerta
Eli Galindo
Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Bishop
Emile Verhaeren
Emily Dickinson
Enriqueta Ochoa
ERĀQI
Erich Fried
Erich Kastner
Estanislao del Campo
Eugenio Montale
Eugenio Montejo
Eunice Odio
Evgheni Evtuşenko
Ezra Pound
Fadwa Tuqan
Farkas Árpád
Federico Garcia Lorca
Félix Grande
Feodor Dostoievski
Fernando Pessoa
Fiodor Tiutcev
Firdousi
Forugh Farrojzad
Francesco Petrarca
Francis Jammes
Francois Villon
Franz Kafka
Friedrich Hölderlin
Friedrich Nietzsche
Friedrich von Schiller
Gabriela Mistral
Gabriele d'Annunzio
Georg Trakl
George Gordon Byron
Gérard de Nerval
Gerhard Fritsch
Giacomo Leopardi
Giambattista Basile
Giorgios Seferis
Giosuè Carducci
Giuseppe Ungaretti
Guillaume Apollinaire
Gunnar Ekelof
Gunter Grass
Gustaf Munch Petersen
Hafez
Heinrich Heine
Henry Wadsworth Longfillow
Henry Wadsworth Longfillow
Hermann Hesse
Herta Muller
Hiba Abu Nada
Hilde Domin
Homer
Horiguchi Daigaku
Howard Nemerov
Hristo Botev
Iannis Ritsos
Ingeborg Bachmann
Iosif Brodski
Ismail Kadare
Ivan Bunin
Jabra Ibrahim Jabra
Jack Kerouac
Jacques Prevert
Jaishankar Prasad
James Weldon Johnson
Jan Twardowski
Jean de La Fontaine
Jeanne-Marie Leprince de Beaumont
Jenny Joseph
Jidi Majia
Joachim Ringelnatz
Joan Maragall
Johann Wolfgang von Goethe
John Berryman
John Keats
John Milton
Jorge Guillén
Jorge Luis Borges
Jorge Teillier
José Ángel Buesa
José Antonio Ramos Sucre
José Emilio Pacheco
José Eustacio Rivera
Jose Hernandez
José Martí
José Saramago
Jose Watanabe
Joy Harjo
Juan Gregorio Regino
Juan Ramón Jiménez
Juana de Ibarbourou
Juhász Gyula
Jules Romains
Julio Cortázar
Julio Flórez Roa
Kabir
Kalidasa
Karin Boye
Kenneth Patchen
Khalil Gibran
Kobayashi Issa
Kobayashi Issa
Kölcsey Ferenc
Konstantin Balmont
Konstantin Simonov
Konstantinos Kavafis
Kostas Varnalis
Kosztolányi Dezső
Krzysztof Kamil Baczyński
Kusano Shinpei
Langston Hughes
Lao Tse
Leah Lakshmi Piepzna-Samarasinha
Leopold Sedar Senghor
Lev Tolstoi
Li Po
Lina de Feria
Lisa Zaran
Louis Aragon
Louise Gluck
Ludwig Fulda
Ludwig Uhland
Luis Cernuda
Luis de Góngora y Argote
Luís Vaz de Camões
Mahmoud Darwish
Manuel del Cabral
Marc Chagall
Marc Girardin
Margaret Atwood
Margarita Michelena
Margo Tamez
Marguerite Yourcenar
Marina Ţvetaeva
Mario Benedetti
Mario Vargas Llosa
Màrius Torres
Mark Talov
Matsuo Basho
Maurice Maeterlinck
Maxim Gorki
Menelaos Ludemis
Michelangelo
Miguel de Unamuno
Miguel Hernández
Miguel Perez Ferrero
Mihail Lermontov
Moulavi
Muhsin Al-Ramli
Murilo Mendes
Nahapet Kuceac
Najwan Darwish
Nancy Morejón
Nazim Hikmet
Nicanor Parra
Nicolás Guillén
Nikolai Rubţov
Nikolaus Lenau
Nikolay Gumilyov
Nikos Karouzos
Nima Youshij
Octavio Paz
Odisseas Elytis
Olaf Bull
Omar Khayyam
Ömer Faruk Toprak
Oscar Wilde
Osip Mandelştam
P Mustapaa
Pablo Neruda
Pablo Picasso
Par Lagerkvist
Paramahansa Yogananda
Patrícia Galvão (Pagu)
Paul Celan
Paul Eluard
Paul Valéry
Paul Verlaine
Paulo Coelho
Pavol Janík
Pedro Salinas
Percy Bysshe Shelley
Pierre de Ronsard
Pilinszky János
R. S. Thomas
Rabindranath Tagore
Rafael Alberti
Rafael Obligado
Rainer Maria Rilke
Ralph Waldo Emerson
Rasul Gamzatov
Refaat Alareer
Reményik Sándor
Rene Char
Richard Bach
Rimma Kazakova
Robert Burns
Robert Desnos
Robert Frost
Roberto Bolaño
Rolando Cárdenas
Rosario Castellanos
Roy Fisher
Rubén Darío
Rudyard Kipling
Rumi
Ryōkan Taigu
Saadi
Şabestari
Saint-John Perse
Salamon Ernő
Salvatore Quasimodo
Samuel Taylor Coleridge
Sándor Márai
Sandor Petofi
Sappho
Sara Teasdale
Seamus Heaney
Serghei Esenin
Silva Kaputikyan
Sir Muhammad Iqbal
Sohrab Sepehri
Stephane Mallarme
Stephen Crane
Sylvia Plath
T.S. Eliot
Tadeusz Różewicz
Tahsin Saraç
Taras Șevcenko
Tassos Leivaditis
Ted Hughes
Thomas Moore
Titos Patrikios
Tomas Tranströmer
Tóth Árpád
Vasko Popa
Velimir Hlebnikov
Vera Pavlova
Vicente Aleixandre
Victor Hugo
Vinicius de Moraes
Vladimir Maiakovski
Vladimir Nabokov
Voltaire
Vörösmarty Mihály
W. H. Auden
Walt Whitman
Wang Wei
Wilhelm Busch
William Blake
William Butler Yeats
William Carlos Williams
William Ernest Henley
William Shakespeare
William Wordsworth
Wislawa Szymborska
Yahya Benekay
Yuri Kageyama
În urmă cu sute de ani se credea că Pământul este plat şi că vapoarele ar putea să cadă la margini.
1935 -S-a născut prozatorul şi eseistul Sorin Titel ("Copacul", "Femeie, iată fiul tau", "Mi-am amintit de zapadă") (m.17.01.1985).
2001 -Consiliul Ministrilor de Justitie si de Interne ai Uniunii Europene decid ridicarea vizelor pentru cetatenii români care doresc sa calatoreasca în spatiul Schengen, începând cu 01.01.2002.
”Poezia sa, în cea mai mare parte, deşi construită în note grave
Cuvinte mari, abia atingându-se..., valery
Cultivare, cultură și împărtășire!
Zidul de Mărgean, narcispurice
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și
Trilogia HISTORIARUM, nicu hăloiu
Cartea poate fi achiziționată de pe site: libris.ro
Pelerin pe Calea Luminii - 101 sonete creștine, maria.filipoiu
Vă mulțumesc din suflet domnule Andrei Stomff, pentru minunata carte
Zidul de Mărgean, Emilian Lican
Distribuie: