Evelin - creaţii proprii

S-a risipit încă o vară,
Încă un fum dintr-o țigară,
Purtat stingher spre nicăieri...
Încă un mâine rămas ieri.

Nu voi rămâne-așa mereu,
Îndrăgostit cum sunt acum.
Va exista și-un rămas bun
Și nu e doar un gând ateu.

Nu-s un copil, ci doar iubesc curat.
M-am reîntors la ce credeam pierdut.
Am depășit orgolii, frici, trecut...
Abia acum sunt cel adevărat.

Ți-am dăruit, superbă fată, o inimă tot ca și tine.
Cu strălucirea inocenței, asemeni clipelor senine
În care sufletul ne cântă, trăirea sfântă care vine
Din dragostea ce-i tot mai rară, căci mulți o țin doar pentru sine.

A murit natura-n ei, —
Vers cu-aromă de virtual.
Scriu perfect, — sună banal,
Căci trăirea din condei

Vă las pe voi să fiți sofisticați,
Lăsați-mă pe mine cu simțirea.
Mi-e versul vrednic, nu mimez trăirea,
Nu mă complic precum vă complicați.

Ce nostalgii-mi provoci, de nu ai spune,
Că nici n-am apucat să te trăiesc.
Și parcă de o viață te iubesc,
Și parcă m-ai lăsat singur pe lume...

Nu eu v-am cucerit, ci golurile
În care ați căzut din voi, în mine —
Împinse tot de hăuri și ruine,
Pentru-a vă lua de bune rolurile.

Un gol imens se-ascunde-n ochii tăi,
Dar ei privesc doar strălucirea-n floare
Și o percep a fi nemuritoare,
Nu iau în seamă-ai timpului călăi.

În detașarea mea, accept și măști...
Am masca mea cu care vă demasc.
În timp ce faceți calcule, eu casc...
Cunosc deznodământu'-acestor găști.