Dumneg - creaţii proprii

Dorințele albe de la răsărit
Se-ndreaptă spre mine pe-o geană de zbor,
Întors iar din visul ce m-a urmărit
Prin noaptea prea lungă, în lume cobor.

Mi-e sete și beau din lumină
Când apa își pierde lucirea,
Din cer cade albă făină
Pe care-o mănânc cu privirea.

Pe cerul translucid se-arată
Un soare nou la care poți privi,
Când lumea s-a trezit mirată
Că adevărul s-ar putea ivi.

Cu brazii și cerul sunt unul,
Din mine răsare lumina
Când tot mai departe cătunul
Sub streșini și-ascunde ruina.

De ce copacii ne dor?
De ce în curând o să ningă?
De ce iubirile mor?
Și focul cine o să-l stingă?

Nu mai e mult și voi putea
S-ajung și eu acasă,
Călăuzit de acea stea
Ce drumul nu și-l lasă.

Noaptea prin nori vântul negru bate,
Tainul de lumină vrei să-ți iei;
Nu poți să vezi leii din cetate
Până nu ajungi la porțile ei.

Cădeau petalele în mai
Și primăvara apunea;
Eu încă drumul nu-l aflai,
Ceva-n adâncuri îmi spunea:

Mestecenii învie din ruine,
Muguri plesnesc spre cer în aer ud
Și parcă frunzele tresar în mine
În nebunia verdelui cel crud.

Ochii-mi nu-nţeleg ce văd
Şi stinsă-i pala lor culoare;
Trăiesc giganticul prăpăd
Umbrit mereu de ani, sub soare.