Infernul - cântul VII - Dante Alighieri

CANTUL VII

Cercul al patrulea: Zgârciţii şi risipitorii. Pluto. Despre soartă. Pătrunderea în cel de-al cincilea cerc. Mânioşii.
„Pape Satan1, pape Satan aleppe!"
cu voce aspră2 Pluto cuvânta,
iar blândul înţelept3 ce-a tot pricepe
mă-mbărbătă zicând: „Nu te speria, căci drumu-n jos nu el ni-l va aţine, oricât de mare-ar fi puterea sa."
Şi-ntors spre chipul spurcatei jivine: „Tu taci, grăi, lup blestemat4 de fire, şi mistuie-ţi tu singur fîerea-n tine.
Nu ne-am pornit spre-adâncuri în neştire; aceasta-i vrerea-n cer, unde Mihai5 a răzbunat trufaşa răzvrătire."
Cum cad grămadă pânzele6 când, vai, se prăbuşe catargul pe furtună, la fel căzu şi Pluto fără grai.
Pornirăm, dar, spre-a patra văgăună7, tot mai afund în apriga căldare ce-ntreaga lumii mârşăvie-adună8.
O, dreaptă judecată! Cine oare atare chin şi cazne-ngrămădeşte? De ce păcatu-atât de greu ne doare?
Precum se frânge9 valul când izbeşte . potrivnic val pe la Caribde-n mare, la fel şi-aici norodul se-nvârteşte.
37
Din două părţi, rotind fară-ncetare
poveri'0 cu pieptul, păcătoşii ţipă
şi vin puhoi, cum n-am văzut mai mare".
Deodată se ciocnesc şi-apoi în pripă: „De ce-adunat-aţi, se răstesc12, în viaţă?" şi ceilalţi: „Voi, de ce-aţi făcut risipă?"
Astfel în cerc se perinda prin ceaţă din două părţi potrivnica oştire, zvârlindu-şi vorbe de ocară-n faţă
şi-ajunsă apoi la locul de-ntâlnire se răsucea spre-a doua curbătură, Pătruns atunci de milă şi uimire,
grăii: „Maestre, spune-mi tu, te-ndură, de-a stânga-aici, pe brâna ce se cască, să fie clerici ăştia cu tonsură?"
■ „Ei toţi, răspunse, 'n viaţa pământească13 nu s-au grijit să pună bani deoparte, nici n-au ştiut cu cap să cheltuiască.
Chiar ei o spun, lătrând cu glasuri sparte, când se ciocnesc, de unde-apoi, trudiţi, păcat potrivnic ceata lor desparte.
Iar cei ce-n creştet14 sunt de păr lipsiţi ori papi ori cardinali s-au fost aflat, ce n-au pereche-n lume de zgârciţi."
„Maestre, -am zis, de bună seamă-n sfat voi da de unii din aceia care cu-atari păcate-n lume s-au spurcat."
„Amar te-nşeli, răspunse cu-ntristare; smintita viaţă-n ei lasă pecete15 şi nu-i cu putinţă să-i cunoşti atare.
38
în veci se vor ciocni în două cete:
cu pumnii strânşi16 aceştia, din mormânt
se vor scula, iar ceilalţi, fără plete17.
Din lipsă de măsură cerul sfânt schimbat-au pe-acest loc de-ncăierare ce-l vezi şi singur, fără-al meu cuvânt.
Şi-aşijderi poţi vedea ce-nşelătoare sunt cele Sorţii-ncredinţate-anume, ce sfadă-aduc şi-mping la dezbinare.
N-ar fi de-ajuns tot aurul din lume
nici cel ce e, nici cel ce-a fost spre-a ţine
o clipă-n loc din mers aceste turme."
„Spune-mi, maestre, -ndură-te de mine, ce-i Soarta18 despre care mai-nainte spuneai că-n mâini a lumii bunuri ţine?"
l-am întrebat. „Nătângi sunteţi la minte şi-amar vă-neacă neştiinţa-n tină! Ascultă ce-am să-ţi spun şi ia aminte.
Acel ce-n sine19 tot ce-i ştiinţă-mbină făcut-a ceruri şi cârmaci deodată şi deopotrivă împărţi lumină,
astfel ca-n orice parte20 să răzbată; aşijderi şi splendorilor lumeşti le rândui stăpână21 ne-nfricată,
ce-mparte-averi şi bunuri pământeşti din neam în neam, din tată în fecior, în ciuda vrerii minţii omeneşti;
de-aceea-n timp ce urcă un popor, tânjeşte altul, după-al sorţii dat ce-ascuns ne e, ca şarpele-n răzor.
39
23
Nu-i poate sta-mpotrivă-al vostru sfat. Ea judecă, aşază şi-mplineşte, ca îngerii pe-al lor, al ei regat.
Din a schimba în veci nu se opreşte:
gonită-i de nevoie şi-i firesc
că-n goana ei tot pe-alţii noroceşte.
Aceasta-i Soarta contra cui cârtesc cei cari s-o laude s-ar cădea; dar vamă ei nu-i plătesc şi-n veci o ponegresc.
Ci ea n-aude şi nu-i ia în seamă; învârte roata-n rând cu cei ce-s primi22, ferice pururi, fără griji sau teamă.
Ci-acum spre chin mai mare s-o pornim căci rând pe rând cad stelele24 ce-n deal mijeau când am purces. Să ne grăbim.
Tăiarăm brâul pân' la cel'lalt mal, peste-un izvor ce clocotind înscrie un jgheab în mers, săpat cu propriu-i val.
Era o apă roşie25 cenuşie şi scoborârăm calea ei cotită, cu unda sură drept tovărăşie.
în fundul unei mlaştini Stix numită se varsă râul când se lasă-n jos la poala râpei26 aspru povârnită.
Şi-n smârc văzui, privind nesăţios, făpturi mânjite27 de noroi, ce stau cu trupul gol şi chip aprins, ciudos.
Mânate de turbare se loveau28
cu mâini, cu cap, cu piept şi cu picioare
şi carnea toată flenduri şi-o rupeau.
40
„Se zbat aici, în apa stătătoare, mânioşii-n care furia-nvinse firea, grăi Virgil. Ci-n fund, pe sub vâltoare,
mai sunt şi alţii ce-şi bocesc pieirea şi mână-n sus băşici29 din mâlul gros, cum însuţi vezi, oriunde-ntorci privirea.
înfipţi în glod ei strigă: ŤRăi am fost sub blânda, dulce-a soarelui lumină şi-am huzurit la-al lenei adăpost,
de-aceea-acuma pătimim în tinăť. Acesta-i imnul30 ce-n frânturi ieşind le gâlgâie din guşa pururi plină."
Fă*ăm astfel un ocol, privind la cei ce-şi fac din tină dumicat, şi printre smârc şi râpe hoinărind,
până la urmă peste-un turn3'am dat.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri